ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3994/2011

R O M Â N I Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4012 din 21 noiembrie 2008, Tribunalul Dolj, secția comercială, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC U.E. SRL și a obligat pârâta SC D.T.C. SRL să ridice o magazie construită din lemn și tablă, un gard de sârmă și o magazie din B.C.A., aflate pe terenul proprietatea reclamantei situat în orașul Corabia, jud.Olt înscris în C.F. Corabia, iar în caz de refuz a autorizat reclamanta să ridice aceste construcții pe cheltuiala pârâtei, cu 823,90 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență că, nu poate constata buna-credință a pârâtei în edificarea construcțiilor, întrucât conform dispozițiilor art. 486 C. civ.

posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar. în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute. Buna credință a pârâtei la edificarea construcțiilor a fost analizată la data edificării lor, respectiv 2005-2006 pentru cele două barăci și 2004 pentru gardul de plasă. S-a avut în vedere faptul că, pârâta a rezultat prin divizarea SC C. SRL, care avea încheiat la data de 04 mai 2000 contractul de asociere în participațiune cu Consiliul Local Corabia, și că la data de 31 ianuarie 2003 s-a încheiat actul adițional la contractul în participațiune menționat, cu pârâta SC D.T.C. SRL . Prin acest contract de asociere în participațiune au fost aduse de Consiliul Local Corabia și terenurile descrise la art. 8, pct. 4.1, Consiliul Local Corabia fiind înscris în C.F.

a Orașului Corabia numai cu parcela B în suprafață de 925,47 mp - C.F., a localității Corabia. De asemenea, s-a mai reținut că SC C.C. SA Olt, de la care reclamanta a dobândit terenul în suprafață de 6.952 mp, era înscris în C.F., a Orașului Corabia, încă de la data de 20 noiembrie 2002 și că nu există identitate între terenurile ce fac obiectul contractului de asociere în participațiune și terenul deținut de autoarea reclamantei. La data încheierii contractului de asociere în participațiune - 31 ianuarie 2003-pârâta, cu minime diligente și verificând cartea funciară, putea să constate că terenul deținut de SC C.C. SA Olt nu putea face obiectul acestui contract. Aceste minime verificări.

în ce privește proprietatea terenului pe care s-au edificat construcția și anexele puteau fi realizate și la data obținerii autorizației de construire - 25 aprilie 2003. Mai mult decât atât, construcțiile a căror demolare a solicitat-o reclamanta nici nu au făcut obiectul autorizației de construire din 25 aprilie 2003, iar din procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc I.G.

cu ocazia executării silite a sentinței nr. 71/Com din 09 iulie 2007 a Judecătoriei Corabia și din raportul de expertiză topo, rezultă că acestea se află edificate pe terenul deținut de reclamantă conform actului de adjudecare din 10 octombrie 2003. Prin urmare, constatând că pârâta cu minime diligente, respectiv prin verificarea cărții funciare, atât la data încheierii contractului de asociere în participațiune - 31 ianuarie 2003, cât și la data obținerii autorizației de construire - 25 aprilie 2003 putea să constate cu ușurință că terenul pe care a construit, de altfel fără autorizație, cele două barăci și împrejmuirea, nu putea face obiectul contractului de asociere în participațiune, întrucât autoarea reclamantei - SC C.C.

SA Olt - era intabulată cu acest teren în C.F. Corabia, încă de la data de 20 noiembrie 2002, astfel că nu se poate reține buna-credință a pârâtei la edificarea construcțiilor. În aceste condiții, în temeiul art. 494 C. civ., instanța de fond a admis acțiunea precizată și a dispus obligarea pârâtei să ridice o magazie construită din lemn și tablă, un gard de sârmă și o magazie din B.C.A. aflate pe terenul proprietatea reclamantei situate în orașul Corabia, jud. Olt înscris în C.F. Corabia, iar în caz de refuz, în temeiul art. 1077 C. civ., a autorizat reclamanta să ridice aceste construcții pe cheltuiala pârâtei. Apelul declarat de pârâta SC D.T.C.

SRL împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin Decizia nr. 247 bis din 15 decembrie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență că, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut situația de fapt și de drept ce fac obiectul judecății prezentei cauze. Instanța de apel a apreciat că nu poate reține apărarea pârâtei cu privire la buna-credință a sa de constructor al imobilelor magazie construită din lemn și tablă. un gard de sârmă și o magazie din B.C.A. aflată pe terenului proprietatea intimatei reclamante, întrucât această apărare este infirmată de dovezile aflate la dosarul cauzei. Astfel, este unanim admis, fără ca art. 494 C. civ.

să precizeze, faptul că este constructor de bună-credință o persoană care construiește pe un teren în legătură cu care are convingerea că îi aparține. El stăpânește terenul respectiv în baza unui titlu translativ de proprietate fără a cunoaște viciile acestuia sau faptul că autorul său nu era adevăratul proprietar al terenului. în această materie, titlul este un element pe care se întemeiază buna-credință, iar nu o condiție distinctă de bună credință, ceea ce înseamnă că este suficient și un simplu titlu putativ, deci, un titlu care nu există în realitate, ci numai în imaginația constructorului. Buna-credință a constructorului se apreciază în raport cu momentul edificării construcției și în orice caz, buna-credință se prezumă.

în cazul constructorului de bună-credință, proprietarul terenului nu mai poate cere și obține obligarea constructorului la desființarea lucrării, ci va opera accesiunea imobiliară artificială. proprietarul terenului devenind și proprietar al construcției, urmând a-1 dezdauna pe constructor. În speță, acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civ., potrivit cărora, este de rea-credință cel care cunoaște că terenul aparține altcuiva și el totuși face construcția, plantația, lucrarea. În acest caz, proprietarul terenului are la îndemână și posibilitatea de a-l obliga pe constructor să-și ridice construcțiile pe cheltuiala sa, cu obligarea acestuia să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

În practică s-a decis în mod unanim că proprietarul terenului va alege soluția pe care o consideră mai favorabilă intereselor sale. În speță, reclamanta a ales aceasta din urmă soluție, respectiv obligarea constructorului să desființeze construcțiile răsturnând prezumția bunei-credințe din probele administrate la dosarul cauzei. Pe lângă motivele reținute de judecătorul fondului, în motivarea faptului că apelanta pârâtă este un constructor de rea-credință. Curtea a mai adăugat și următoarele aspecte sprijinite pe dovezile aflate la dosar. Astfel, reaua-credință a pârâtei în edificarea respectivelor construcții este dovedită pe de o parte de faptul că aceasta și-a înscris dreptul de proprietate în baza unui just titlu necontestat în C.F., înainte ca apelanta să înceapă edificarea vreunei construcții, iar prin această înscriere titlul său a devenit opozabil erga omnes, prin urmare și apelantei pârâte.

Pe de altă parte, s-a reținut, prin sentința civilă nr. 71/Com din 9 iulie 2007 pronunțată de Judecătoria Corabia, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 762 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Olt, secția civilă, faptul că pârâta SC D.T.C. SRL ocupă suprafața de 567,14 mp teren, ce fac parte din suprafața de 6.952 mp teren dobândit de intimata reclamantă prin actul de adjudecare din 10 octombrie 2003, intabulat în C.F., (filele 7-9 dosar fond). Totodată, s-a apreciat că, susținerea apelantei potrivit căreia deține această suprafață în baza unui contract de asociere în participațiune încheiat cu Primăria Orașului Corabia, nu corespunde realității, întrucât prin sentința arătată mai sus, s-a stabilit că nu există nicio legătură între terenurile ce fac obiectul contractului de asociere în participațiune și al actului adițional la acest contract și terenul proprietate reclamantei.

În acest sens, în prezenta cauză s-au reținut și cele două expertize administrate la fond (pag. 96-103, 164-167 dosar fond), care au concluzionat că cele trei construcții sunt edificate pe terenul SC U.E. SRL Slatina, acestea fiind edificate astfel: magaziile din B.C.A. și scândură în anii 2005-2006, iar gardul din plasă de sârmă în anul 2004. Faptul că apelanta pârâtă cunoștea că edifică aceste construcții pe terenul proprietatea intimatei reclamante, este dovedit și cu interogatoriul propus de reclamantă (fila 119 dosar fond), unde pârâta recunoaște prin răspunsul la întrebarea nr. 3 că i s-a cerut prin adrese repetate încă din anul 2005 să respecte dreptul de proprietate al acesteia, însă, a considerat că „dreptul de proprietate invocat de reclamantă nu era real". Rezultă așadar, că proprietarul terenului nu a stat în pasivitate, atunci când a constatat că i-a fost încălcat dreptul de proprietate.

Nu are nicio legătură cu cauza faptul că, nici reclamanta și nici fostul proprietar al terenului SC C.C. SA, nu au formulat obiecțiuni cu privire la încheierea contractului de asociere în participațiune, chiar dacă una dintre părți era o instituție a administrației publice locale, respectiv Consiliul Local Corabia. De altfel, apelanta pârâtă cunoștea la data încheierii actului adițional, 31 martie 2003. că există litigii cu privire chiar la terenul ce face obiectul contractului de asociere în participațiune (art. 12 pct. 6 din actul adițional, fila 30 dosar fond). Prin urmare, apelanta pârâtă avea cu atât mai mult obligația de a verifica situația terenului pe care construiește. Mai invocă apelanta faptul că pentru construcțiile a căror demolare se solicită.

a deținut autorizație de construcție, însă, autorizația invocată, din 25 aprilie 2003, a fost prelungită la data de 25 aprilie 2004 până la data de 25 aprilie 2005. iar cele două magazii au fost edificate fie fără autorizație, fie cu depășirea limitelor autorizației de construcție. De altfel, pentru aceste fapte apelanta a fost sancționată contravențional așa cum rezultă din sentințele nr. 1065 din 21 decembrie 2005 și nr. 36 din 15 ianuarie 2007 pronunțate de Judecătoria Corabia. Aprecierea apelantei, în sensul că soluția instanței de fond se sprijină pe un probatoriu incomplet și contradictoriu sunt inexacte, având în vedere cele arătate mai sus. În aceste condiții, declarația martorului D.I.

(cel care a semnat actul adițional la contractul de asociere în participațiune, în calitate de primar al orașului Corabia), precum și raportul de expertiză întocmit de expert V.V. într-o altă cauză sunt singulare și nu se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei. Așadar, s-a dovedit cu prisosință în cauză că apelanta pârâtă este un constructor de rea-credință, iar acțiunea reclamantei este întemeiată. De altfel, din concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, rezultă că ridicarea acestor construcții se poate realiza aproape Iară pierderi sau cu pierderi minimale pentru apelantă. S-a mai susținut că instanța de fond a fost lipsită de rol activ în atlarea adevărului și administrarea probelor, în sensul că nu a încuviințat obiecțiunilc la rapoartele de expertiză întocmite la fond.

La filele 118 și 178 din dosarul instanței de fond, se află obiecțiunile formulate de apelanta pârâtă la cele două rapoarte de expertiză, în care se susține. în mod generic că experții nu au răspuns la obiectivele propuse și încuviințate de instanță. fără a se indica în concret care sunt acestea. Totodată, s-a susținut că expertul în specialitatea construcții nu a avut în vedere anexele la autorizația de construire din 2003. Ori, constatând contrariul. în mod corect, instanța de fond a respins obiecțiunile formulate. Nu este fondat nici motivul prin care se susține că este prematur formulat capătul de cerere privind autorizarea reclamantei să ridice construcțiile edificate pe cheltuiala pârâtei, având în vedere susținerile apelantei pârâte, pe tot parcursul judecății, precum și poziția procesuală a acesteia atunci când intimata reclamantă a încercat punerea în executare a sentinței pronunțate de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC D.T.C. SRL Craiova a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea completării administrării probatoriului, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței instanței de fond, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei. În motivarea recursului, pârâta susține că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și a art. 494 alin. (3) teza a II-a din C. civ. și art. 580 2 C. proc.

civ. Cu privire la dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pârâta apreciază că aceste prevederi legale au fost încălcate, întrucât instanța de apel nu a manifestat rolul activ, datorită faptului că nu a ordonat administrarea probelor necesare soluționării cauzei și nu a stăruit în vederea aflării adevărului. Sub acest aspect, recurenta învederează că. instanța de apel i-a respins cererea de probatorii formulată cu privire la încuviințarea probei cu expertiză în specialitatea de construcții, cât și proba cu expertiză în specialitatea topo-cadastrală, cu motivarea că susținerile sale referitoare la lipsa de rol activ a instanței de fond ar fi inexacte, deși, în opinia recurentului, probatoriul administrat în cauză este contradictoriu.

Cea de a doua critică a recurentei vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., atât de către instanța de apel cât și cea de fond. Recurenta susține că potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credință se prezumă. iar cel ce invocă absența sa trebuie să facă dovada contrară. Or, buna sau reaua-credință este o chestiune de fapt, ce se bazează pe interpretarea probelor administrate. Mai mult, reaua-credință trebuie să fie constatată la data efectuării construcțiilor, a căror demolare a fost solicitată de reclamantă. Se arată că. instanța de apel nu a apreciat în ce măsură pasivitatea reclamantei prin acceptarea efectuării lucrărilor și introducerea acțiunii după efectuarea acestora, poate îmbrăca forma unui abuz de drept.

În acest sens, se arată că, deși dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit de către reclamantă încă din data de 10 octombrie 2003. aceasta nu a făcut niciun fel de demers în vederea sistării lucrărilor de construcții. Nu poate avea relevanță asupra bunei sale credințe faptul că autoarea reclamantă, respectiv SC C. SA ar fi intabulat dreptul de proprietate și nici reținerea făcută de instanța de apel că ar fi fost sancționată contravențional pentru că ar fi depășit limitele autorizației de construire din 2003. Mai mult decât atât. instanța de apel a validat măsura neeconomică dispusă de instanța de fond. a desființării în întregime a construcției magazie din B.C.A. în suprafață totală de 70.4 mp.

În condițiile în care acestea ocupă aproximativ 1 mp din terenul proprietatea reclamantei, fără o prealabilă analiză de specialitate a prejudiciului produs și care să fie de neînlăturat în alt mod. În consecință, recurenta consideră că în mod eronat instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. În ceea ce privește capătul de cerere privind autorizarea reclamantei să ridice construcțiile efectuate pe cheltuiala pârâtei, recurenta apreciază că aceasta este prematur formulat, în condițiile în care reclamanta nu are un titlu executoriu pe care pârâta să nu-1 fi executai în condițiile art. 580 2 C. proc. civ. Înalta Curte, analizând decizia recurată. în limitele permise de această cale extraordinară de atac.

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Critica recurentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ca urmare a respingerii încuviințării probei cu expertiza în construcții și expertiza topo-cadastrală, nu poate fi reținută. Procesul civil este un proces al intereselor private, astfel că rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu cele două principii fundamentale ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, iar în situația în care instanța apreciază că o probă este necesară.

o va pune în discuția părților. Totodată, principiul aflării adevărului este un principiu superior celorlalte reguli procesuale, iar de aceea judecătorul trebuie să intervină și să influențeze cursul procesului. În speță, situația învederată de recurentă, nu reprezintă un dezechilibru de natură procesuală, care să necesite intervenția judecătorului. în condițiile în care la instanța de fond au fost efectuate cele două expertize solicitate în apel, respectiv expertiza topo-cadastrală cât și cea în construcții, situația de fapt fiind stabilită, în apel neexistând elemente noi de natură a determina schimbarea acesteia. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, respingerea de către instanța de apel a cererii de încuviințare a expertizelor în specialitatea topo-cadastrală și cea în construcții, deja efectuate în cauză la instanța de fond, nu constituie o încălcare a rolului activ al instanței reglementat de prevederile art. 129 pct. 5 C. proc.

civ. Nici critica vizând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., nu poate fi reținută. Prevederile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. stabilesc că, dacă clădirile au fost edificate de o terță persoană de bună-credință, construcțiile nu pot fi ridicate, însă proprietarul trebuie să despăgubească pe constructor. Prin urmare, soarta construcțiilor edificate pe terenul altuia depinde de buna sau reaua-credință a constructorului la momentul edificării construcției. In această materie, buna-credință nu trebuie confundată cu principiul bunei-credințe instituit de art. 1899 C. civ., cum greșit consideră recurenta, având în vedere că buna-credință în situația reglementată de art. 494 C. civ.

este dată de cunoașterea ori necunoașterea faptului că se edifică pe terenul altuia. În speță, se constată că instanța de apel în mod corect a dat eficiență dispozițiilor art. 494 alin. (2) C. civ., în raport de acțiunea precizată a reclamantei și de probatoriului administrat în cauză, din care a rezultat reaua-credință a pârâtei în edificarea construcției pe terenul reclamantei, respectiv sentința civilă nr. 36 din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Judecătoria Corabia, rămasă definitivă și irevocabilă. concluziile rapoartelor de expertize întocmite în cauză, interogatoriul și celelalte înscrisuri, precum și în raport de dreptul de proprietate al reclamantei înscris în C.F. În baza unui just titlu, necontestat, opozabil erga omnes.

înainte ca pârâta să înceapă edificarea vreunei construcții. Față de considerentele anterior expuse, toate celelalte susțineri prin care s-au antamat chestiuni de fond, care în opinia recurentei conduc la buna-credință a sa în edificarea construcției, nu vor fi supuse controlului judiciar în această cale extraordinară de atac a recursului, întrucât acestea vizează aspecte de netemcinicie și nu de nelegalitate a deciziei recurate. În ceea ce privește critica vizând capătul de cerere referitor la autorizarea reclamantei de a ridica construcțiile edificate pe cheltuiala pârâtei se constată că este neîntemeiată. întrucât instanța de apel în mod corect a reținut că acesta nu este prematur în raport de poziția procesuală a pârâtei față de solicitarea reclamantei de a pune în executare sentința instanței de fond.

Pe de altă parte, acest capăt de cerere reprezintă varianta alternativă, instituită de dispozițiile art. 1077 C. civ., în caz de refuz al îndeplinirii obligației principale de către pârâtă. În consecință, în condițiile în care recurenta pârâtă nu a demonstrat că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit legea, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vor fi respinse. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei SC D.T.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 247 bis din 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D.T.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 247 bis din 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 decembrie 2011.