ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3994/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3994/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

R O M

 N I

Asupra

recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 4012 din 21 noiembrie 2008, Tribunalul Dolj, secția comercială, a

admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC U.E. SRL și a obligat

pârâta SC D.T.C. SRL să ridice o magazie construită din lemn și tablă, un gard

de sârmă și o magazie din B.C.A., aflate pe terenul proprietatea reclamantei

situat în orașul Corabia, jud.Olt înscris în C.F. Corabia, iar în caz de refuz

a autorizat reclamanta să ridice aceste construcții pe cheltuiala pârâtei, cu

823,90 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut, în esență că, nu poate constata buna-credință a pârâtei în edificarea

construcțiilor, întrucât conform dispozițiilor art. 486 C. civ. posesorul este

de bună credință când posedă ca

proprietar.

în puterea unui

titlu

translativ de proprietate, ale cărui viciuri

nu-i sunt

cunoscute. Buna credință a pârâtei la edificarea

construcțiilor a fost analizată la data edificării lor, respectiv 2005-2006

pentru cele două barăci și 2004 pentru gardul de plasă.

S-a avut în vedere faptul că, pârâta a rezultat prin

divizarea SC C. SRL, care avea încheiat la data de 04 mai 2000 contractul de

asociere în participațiune cu Consiliul Local Corabia, și că la data de 31

ianuarie 2003 s-a încheiat actul adițional la contractul în participațiune

menționat, cu pârâta SC D.T.C. SRL

. Prin

acest contract de asociere în participațiune au fost aduse de Consiliul

Local

Corabia și terenurile descrise la art. 8, pct. 4.1, Consiliul Local Corabia

fiind înscris în C.F. a Orașului Corabia numai cu parcela B în suprafață de

925,47 mp - C.F., a localității Corabia.

De asemenea, s-a mai reținut că SC C.C. SA Olt, de la care

reclamanta a dobândit terenul în suprafață de 6.952 mp, era înscris în C.F., a

Orașului Corabia, încă de la data de 20 noiembrie 2002 și că nu există

identitate între terenurile ce fac obiectul contractului de asociere în

participațiune și terenul deținut de autoarea reclamantei.

La data încheierii contractului de asociere în participațiune

- 31 ianuarie 2003-pârâta, cu minime diligente și verificând cartea funciară,

putea să constate că terenul deținut de SC C.C. SA Olt nu putea face obiectul

acestui contract. Aceste minime verificări. în ce privește proprietatea

terenului pe care s-au edificat construcția și anexele puteau fi realizate și

la data obținerii autorizației de construire - 25 aprilie 2003.

Mai mult decât atât, construcțiile a căror demolare a

solicitat-o reclamanta nici nu au făcut obiectul autorizației de construire din

25 aprilie 2003, iar din procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc

I.G. cu ocazia executării silite a sentinței nr. 71/Com din 09 iulie 2007 a

Judecătoriei Corabia și din raportul de expertiză topo, rezultă că acestea se

află edificate pe terenul deținut de reclamantă conform actului de adjudecare

din 10 octombrie 2003.

Prin urmare, constatând că pârâta cu minime diligente,

respectiv prin verificarea cărții funciare, atât la data încheierii

contractului de asociere în participațiune - 31 ianuarie 2003, cât și la data

obținerii autorizației de construire -

25

aprilie 2003 putea să constate cu ușurință că terenul pe care a construit, de

altfel fără

autorizație, cele două barăci și împrejmuirea, nu putea face

obiectul contractului de asociere în participațiune, întrucât autoarea reclamantei

- SC C.C. SA Olt - era intabulată cu acest teren în C.F. Corabia, încă de la

data de 20 noiembrie 2002, astfel că nu se poate reține buna-credință a pârâtei

la edificarea construcțiilor.

În aceste condiții, în temeiul art. 494 C. civ.,

instanța de fond a admis acțiunea precizată și a dispus obligarea pârâtei să

ridice o magazie construită din lemn și tablă, un gard de sârmă și o magazie

din B.C.A. aflate pe terenul proprietatea reclamantei situate în orașul

Corabia, jud. Olt înscris în C.F. Corabia, iar în caz de refuz, în temeiul art.

1077 C. civ., a autorizat reclamanta să ridice aceste construcții pe cheltuiala

pârâtei.

Apelul declarat de pârâta SC D.T.C. SRL împotriva

acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel Craiova, secția comercială,

prin Decizia nr. 247 bis din 15 decembrie 2010.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a

reținut, în esență că, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut situația

de fapt și de drept ce fac obiectul judecății prezentei cauze.

Instanța de apel a apreciat că nu poate reține apărarea

pârâtei cu privire la buna-credință a sa de constructor al imobilelor magazie

construită din lemn și tablă. un gard de sârmă și o magazie din B.C.A. aflată

pe terenului proprietatea intimatei reclamante, întrucât această apărare este

infirmată de dovezile aflate la dosarul cauzei.

Astfel, este unanim admis, fără ca art. 494 C. civ. să

precizeze, faptul că este constructor de bună-credință o persoană care

construiește pe un teren în legătură cu care are convingerea că îi aparține. El

stăpânește terenul respectiv în baza unui titlu translativ de proprietate fără

a cunoaște viciile acestuia sau faptul că autorul său nu era adevăratul

proprietar al terenului. în această materie, titlul este un element pe care se

întemeiază buna-credință, iar nu o condiție distinctă de bună credință, ceea ce

înseamnă că este suficient și un simplu

titlu

putativ, deci, un titlu care nu există în realitate, ci numai în imaginația

constructorului.

Buna-credință a constructorului se apreciază în raport

cu momentul edificării construcției și în orice caz, buna-credință se prezumă.

în cazul constructorului de bună-credință, proprietarul terenului nu mai poate

cere și obține obligarea constructorului la desființarea lucrării, ci va opera

accesiunea imobiliară artificială. proprietarul terenului devenind și

proprietar al construcției, urmând a-1 dezdauna pe constructor.

În speță, acțiunea reclamantei este întemeiată pe

dispozițiile art. 494 C. civ., potrivit cărora, este de rea-credință cel care

cunoaște că terenul aparține altcuiva și el totuși face construcția, plantația,

lucrarea.

În acest caz, proprietarul terenului are la îndemână și

posibilitatea de a-l obliga pe constructor să-și ridice construcțiile pe

cheltuiala sa, cu obligarea acestuia să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de

folosință a terenului.

În practică s-a decis în mod unanim că proprietarul terenului

va alege soluția pe care o consideră mai favorabilă intereselor sale.

În speță, reclamanta a ales aceasta din urmă soluție,

respectiv obligarea constructorului să desființeze construcțiile răsturnând

prezumția bunei-credințe din probele administrate la dosarul cauzei.

Pe lângă motivele reținute de judecătorul fondului, în

motivarea faptului că apelanta pârâtă este un constructor de rea-credință.

Curtea a mai adăugat și următoarele aspecte sprijinite pe dovezile aflate la

dosar.

Astfel, reaua-credință a pârâtei în edificarea respectivelor

construcții este dovedită pe de o parte de faptul că aceasta și-a înscris

dreptul de proprietate în baza unui just titlu necontestat în C.F., înainte ca

apelanta să înceapă edificarea vreunei construcții, iar prin această înscriere

titlul

său a devenit opozabil erga omnes,

prin urmare și apelantei pârâte.

Pe de altă parte, s-a reținut, prin sentința civilă nr. 71/Com

din 9 iulie 2007 pronunțată de Judecătoria Corabia, rămasă irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 762 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Olt, secția civilă,

faptul că pârâta SC D.T.C. SRL ocupă suprafața de 567,14 mp teren, ce fac parte

din suprafața de 6.952 mp teren dobândit de intimata reclamantă prin actul de

adjudecare din 10 octombrie 2003, intabulat în C.F., (filele 7-9 dosar fond).

Totodată, s-a apreciat că, susținerea apelantei potrivit

căreia deține această suprafață în baza unui contract de asociere în

participațiune încheiat cu Primăria Orașului Corabia, nu corespunde realității,

întrucât prin sentința arătată mai sus, s-a stabilit că nu există nicio

legătură între terenurile ce fac obiectul contractului de asociere în participațiune

și al actului adițional la acest contract și terenul proprietate reclamantei.

În acest sens, în prezenta cauză s-au reținut și cele două

expertize administrate la fond (pag. 96-103, 164-167 dosar fond), care au

concluzionat că cele trei construcții sunt edificate pe terenul SC U.E. SRL Slatina,

acestea fiind edificate astfel: magaziile din B.C.A. și scândură în anii

2005-2006, iar gardul din plasă de sârmă în anul 2004.

Faptul că apelanta pârâtă cunoștea că edifică aceste

construcții pe terenul proprietatea intimatei reclamante, este dovedit și cu

interogatoriul propus de reclamantă (fila 119 dosar fond), unde pârâta

recunoaște prin răspunsul la întrebarea nr. 3 că i s-a cerut prin adrese

repetate încă din anul 2005 să respecte dreptul de proprietate al acesteia,

însă, a considerat că „dreptul de proprietate invocat de reclamantă nu era

real". Rezultă așadar, că proprietarul terenului nu a stat în pasivitate,

atunci când a constatat că i-a fost încălcat dreptul de proprietate.

Nu are nicio legătură cu cauza faptul că, nici reclamanta și

nici fostul proprietar al terenului SC C.C. SA, nu au formulat obiecțiuni cu

privire la încheierea contractului de asociere în participațiune, chiar dacă

una dintre părți era o instituție a administrației publice locale, respectiv

Consiliul Local Corabia. De altfel, apelanta pârâtă cunoștea la data încheierii

actului adițional, 31 martie 2003. că există

litigii

cu privire chiar la terenul ce face obiectul contractului de asociere în

participațiune (art. 12 pct. 6 din actul adițional, fila 30 dosar fond).

Prin urmare, apelanta pârâtă avea cu atât mai mult

obligația de a verifica situația terenului pe care construiește.

Mai invocă apelanta faptul că pentru construcțiile a

căror demolare se solicită. a deținut autorizație de construcție, însă,

autorizația invocată, din 25 aprilie 2003, a fost prelungită la data de 25

aprilie 2004 până la data de 25 aprilie 2005. iar cele două magazii au fost

edificate fie fără autorizație, fie cu depășirea limitelor autorizației de

construcție. De altfel, pentru aceste fapte apelanta a fost sancționată

contravențional așa cum rezultă din sentințele nr. 1065 din 21 decembrie 2005

și nr. 36 din 15 ianuarie 2007 pronunțate de Judecătoria Corabia.

Aprecierea apelantei, în sensul că soluția instanței de fond

se sprijină pe un probatoriu incomplet și contradictoriu sunt inexacte, având

în vedere cele arătate mai sus.

În aceste condiții, declarația martorului D.I. (cel

care a semnat actul adițional la contractul de asociere în participațiune, în

calitate de primar al orașului Corabia), precum și raportul de expertiză

întocmit de expert V.V. într-o altă cauză sunt singulare și nu se coroborează

cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei.

Așadar, s-a dovedit cu prisosință în cauză că apelanta pârâtă

este un constructor de rea-credință, iar acțiunea reclamantei este întemeiată.

De altfel, din concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, rezultă

că ridicarea acestor construcții se poate realiza aproape Iară pierderi sau cu

pierderi minimale pentru apelantă.

S-a mai susținut că instanța de fond a fost lipsită de rol

activ în atlarea adevărului și administrarea probelor, în sensul că nu a

încuviințat obiecțiunilc la rapoartele de expertiză întocmite la fond.

La filele 118 și 178 din dosarul instanței de fond, se află

obiecțiunile formulate de apelanta pârâtă la cele două rapoarte de expertiză,

în care se susține. în mod generic că experții nu au răspuns la obiectivele

propuse și încuviințate de instanță. fără a se indica în concret care sunt

acestea. Totodată, s-a susținut că expertul în specialitatea construcții nu a

avut în vedere anexele la autorizația de construire din 2003.

Ori, constatând contrariul. în mod corect, instanța de fond a

respins obiecțiunile formulate.

Nu este fondat nici motivul prin care se susține că

este prematur formulat capătul de cerere privind autorizarea reclamantei să

ridice construcțiile edificate pe cheltuiala pârâtei, având în vedere

susținerile apelantei pârâte, pe tot parcursul judecății, precum și poziția

procesuală a acesteia atunci când intimata reclamantă a încercat punerea în

executare a sentinței pronunțate de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC D.T.C. SRL Craiova

a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea completării administrării

probatoriului, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii

apelului și schimbării sentinței instanței de fond, cu consecința respingerii

acțiunii reclamantei.

În motivarea recursului, pârâta susține că decizia

instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii,

respectiv a art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și a art. 494 alin. (3) teza a

II-a din C. civ. și art. 580

2

C. proc. civ.

Cu privire la dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., pârâta apreciază că aceste prevederi legale au fost încălcate, întrucât

instanța de apel nu a manifestat rolul activ, datorită faptului că nu a ordonat

administrarea probelor necesare soluționării cauzei și nu a stăruit în vederea

aflării adevărului.

Sub acest aspect, recurenta învederează că. instanța de

apel i-a respins cererea de probatorii formulată cu privire la încuviințarea

probei cu expertiză în specialitatea de construcții, cât și proba cu expertiză

în specialitatea topo-cadastrală, cu motivarea că susținerile sale referitoare

la lipsa de rol activ a instanței de fond ar fi inexacte, deși, în opinia

recurentului, probatoriul administrat în cauză este contradictoriu.

Cea de a doua critică a recurentei vizează interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., atât de către

instanța de apel cât și cea de fond.

Recurenta susține că potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2)

C. civ., buna credință se prezumă. iar cel ce invocă absența sa trebuie să facă

dovada contrară. Or, buna sau reaua-credință este o chestiune de fapt, ce se

bazează pe interpretarea probelor administrate. Mai mult, reaua-credință

trebuie să fie constatată la data efectuării construcțiilor, a căror demolare a

fost solicitată de reclamantă.

Se arată că. instanța de apel nu a apreciat în ce măsură

pasivitatea reclamantei prin acceptarea efectuării lucrărilor și introducerea

acțiunii după efectuarea acestora, poate îmbrăca forma unui abuz de drept.

În acest sens, se arată că, deși dreptul de proprietate

asupra terenului a fost dobândit de către reclamantă încă din data de 10

octombrie 2003. aceasta nu a făcut niciun fel de demers în vederea sistării

lucrărilor de construcții.

Nu poate avea relevanță asupra bunei sale credințe faptul că

autoarea reclamantă, respectiv SC C. SA ar fi intabulat dreptul de proprietate

și nici reținerea făcută de instanța de apel că ar fi fost sancționată

contravențional pentru că ar fi depășit limitele autorizației de construire din

2003.

Mai mult decât atât. instanța de apel a validat măsura

neeconomică dispusă de instanța de fond. a desființării în întregime a

construcției magazie din B.C.A. în suprafață totală de 70.4 mp. În condițiile

în care acestea ocupă aproximativ 1 mp din terenul proprietatea reclamantei,

fără o prealabilă analiză de specialitate a prejudiciului produs și care să fie

de neînlăturat în alt mod.

În consecință, recurenta consideră că în mod eronat instanța

de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C.

civ.

În ceea ce privește capătul de cerere privind autorizarea

reclamantei să ridice construcțiile efectuate pe cheltuiala pârâtei, recurenta

apreciază că aceasta este prematur formulat, în condițiile în care reclamanta

nu are un titlu executoriu pe care pârâta să nu-1 fi executai în condițiile art.

580

2

C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia recurată. în limitele

permise de această cale extraordinară de atac. constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Critica recurentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 129

alin. (5) C. proc. civ., ca urmare a respingerii încuviințării probei cu

expertiza în construcții și expertiza topo-cadastrală, nu poate fi reținută.

Procesul civil este un proces al intereselor private, astfel

că rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui

echilibru cu cele două principii fundamentale ale procesului civil, al

disponibilității și cel al contradictorialității, iar în situația în care

instanța apreciază că o probă este necesară. o va pune în discuția părților.

Totodată, principiul aflării adevărului este un principiu superior celorlalte

reguli procesuale, iar de aceea judecătorul trebuie să intervină și să

influențeze cursul procesului.

În speță, situația învederată de recurentă, nu

reprezintă un dezechilibru de natură procesuală, care să necesite intervenția

judecătorului. în condițiile în care la instanța de fond au fost efectuate cele

două expertize solicitate în apel, respectiv expertiza topo-cadastrală cât și

cea în construcții, situația de fapt fiind stabilită, în apel neexistând

elemente noi de natură a determina schimbarea acesteia.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, respingerea de

către instanța de apel a cererii de încuviințare a expertizelor în

specialitatea topo-cadastrală și cea în construcții, deja efectuate în cauză la

instanța de fond, nu constituie o încălcare a rolului activ al instanței

reglementat de prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ.

Nici critica vizând interpretarea greșită a dispozițiilor art.

494 alin. (3) teza a II-a C. civ., nu poate fi reținută.

Prevederile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. stabilesc

că, dacă clădirile au fost edificate de o terță persoană de bună-credință,

construcțiile nu pot fi ridicate, însă proprietarul trebuie să despăgubească pe

constructor.

Prin urmare, soarta construcțiilor edificate pe terenul

altuia depinde de buna sau reaua-credință a constructorului la momentul

edificării construcției. In această materie, buna-credință nu trebuie

confundată cu principiul bunei-credințe instituit de art. 1899 C. civ., cum

greșit consideră recurenta, având în vedere că buna-credință în situația

reglementată de art. 494 C. civ. este dată de cunoașterea ori necunoașterea

faptului că se edifică pe terenul altuia.

În speță, se constată că instanța de apel în mod corect

a dat eficiență dispozițiilor art. 494 alin. (2) C. civ., în raport de acțiunea

precizată a reclamantei și de probatoriului administrat în cauză, din care a

rezultat reaua-credință a pârâtei în edificarea construcției pe terenul

reclamantei, respectiv sentința civilă nr. 36 din 15 ianuarie 2007 pronunțată

de Judecătoria Corabia, rămasă definitivă și irevocabilă. concluziile

rapoartelor de expertize întocmite în cauză, interogatoriul și celelalte

înscrisuri, precum și în raport de dreptul de proprietate al reclamantei

înscris în C.F. În baza unui just titlu, necontestat, opozabil erga omnes.

înainte ca pârâta să înceapă edificarea vreunei construcții.

Față de considerentele anterior expuse, toate celelalte

susțineri prin care s-au antamat chestiuni de fond, care în opinia recurentei

conduc la buna-credință a sa în edificarea construcției, nu vor fi supuse

controlului judiciar în această cale extraordinară de atac a recursului,

întrucât acestea vizează aspecte de netemcinicie și nu de nelegalitate a

deciziei recurate.

În ceea ce privește critica vizând capătul de cerere

referitor la autorizarea reclamantei de a ridica construcțiile edificate pe

cheltuiala pârâtei se constată că este neîntemeiată. întrucât instanța de apel

în mod corect a reținut că acesta nu este prematur în raport de poziția

procesuală a pârâtei față de solicitarea reclamantei de a pune în executare

sentința instanței de fond. Pe de altă parte, acest capăt de cerere reprezintă

varianta alternativă, instituită de dispozițiile art. 1077 C. civ., în caz de

refuz al îndeplinirii obligației principale de către pârâtă.

În consecință, în condițiile în care recurenta pârâtă nu a

demonstrat că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit legea, criticile

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vor fi respinse.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C.

proc. civ., va respinge recursul pârâtei SC D.T.C. SRL Craiova împotriva Deciziei

nr. 247 bis din 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC

D.T.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 247 bis din 15 decembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 7

decembrie 2011.