ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7505/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta S.C. S.S. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, anularea Deciziei nr. 256 din 14 iulie 2011, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și desființarea Deciziei de impunere nr. 266 din 28 februarie 2011. Prin Sentința civilă nr. 113 din 28 mai 2012 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C.

S.S. S.R.L. Brașov - prin Lichidator Judiciar I.C.I., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și, în consecință, a admis excepția prescripției extinctive a dreptului organelor fiscale de-a stabili în sarcina reclamantei obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999 - 30 aprilie 2004, a anulat Decizia nr. 256 din 14 iulie 2011 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Decizia de impunere nr. 266 din 28 februarie 2011 și Raportul de inspecție fiscală nr. 180 din 28 februarie 2011, acte administrativ fiscale emise de organul de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov.

Împotriva sentinței instanței de fond pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. I. Agenția Națională de Administrare Fiscală, susține nelegalitatea că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Intimata-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 256 din 14 iulie 2011, a Deciziei de impunere nr. 266 din 28 februarie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 180 din 28 februarie 2011, acte administrativ fiscale emise de Direcția Generala a Finanțelor Publice Brașov.Instanța de fond a reținut că Decizia nr. 256 din 14 iulie 2011, a fost emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, deși din antetul deciziei contestate reiese foarte clar ca aceasta a fost emisă de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov, iar din cuprinsul deciziei rezultă că Biroul de soluționare a contestațiilor din cadrul DGFP a județului Brașov a soluționat contestația formulată de către intimata-reclamantă.

Decizia nr. 256 din 14 iulie 2011, a fost emisă de Biroul de Soluționare a Contestațiilor din cadrul DGFP a județului Brașov, și nu cum, în mod greșit, a reținut instanța de fond că a fost emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF. În considerarea argumentelor expuse, solicită să se constate lipsa calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și să se respingă cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. II. Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin motivele de recurs, arată că hotărârea pronunțata în cauză este mai mult decât criticabilă, este de neacceptat, deoarece instanța nu a luat în considerare apărările, susținerile și înscrisurile depuse de la dosarul cauzei.

Instanța nu numai că a făcut confuzii enorme cu privire la părțile în cauză, dar nu a reținut corect nici obiectul acestei pricini. Recurenta susține că a solicitat instanței printr-o cerere să-i pună în vedere reclamantei să-și precizeze cadrul procesual al pricinii având în vedere obiectul acțiunii, precum și actele administrative pe care le contestă, a depus întâmpinare în care a formulat apărări și a depus înscrisuri în susținere. Astfel, deși Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat excepția de ordine publică privind lipsa calității procesuale pasive,instanța de fond a trecut cu multă ușurință peste toate aceste apărări, nu a luat în considerare nimic din cele formulate de către pârâte prin întâmpinări și nici nu s-a pronunțat cu privire la excepția invocată.

Se mai susține că excepția prescripției invocată de către reclamantă și admisă în mod greșit de către instanța de judecată este neîntemeiată. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate. Pentru a ajunge la această soluție, instanța de fond a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Respectarea acestei cerințe, a motivării actului jurisdicțional aflat în calea extraordinară de atac a recursului, s-a analizat în raport de motivele prezentate în acțiunea dedusă judecății și de argumentele aduse în apărare de partea adversă. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la nelegalitatea și netemeinicia deciziei contestate. Mai precis, instanța de fond a preluat în considerentele hotărârii recurate, cererea de chemare în judecată, în integralitatea ei.

Procedând astfel, instanța de fond nu a realizat o cercetare a fondului cauzei, motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței nr. 113/F/2012 din 28 mai 2012 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AM