ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1156/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1156/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2/F/2012 din 16 ianuarie

2012, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a hotărât

următoarele:

- a admis acțiunea formulată

de reclamanta SC S.S. SRL, prin lichidator judiciar C.I.I., în contradictoriu cu

pârâții A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București;

- a admis excepția prescripției

extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina reclamatei

obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 și, în consecință,

a anulat decizia din 4 noiembrie 2010 emisă de A.N.A.F. și decizia de impunere

din 16 martie 2010, raportul de inspecție fiscală din 26 februarie 2010 și dispoziția

din 26 februarie 2010, acte administrativ-fiscale emise de organul de inspecție

fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov.

Pentru a pronunța această

soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În perioada 12

octombrie 2004-25 noiembrie 2004, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecții

fiscale parțiale, având ca obiect verificarea modului de constituire, declarare

și plată a impozitului pe profit, impozitului pe dividende și respectiv a taxei

pe valoarea adăugată, aferente perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004.

Inspecția fiscală a fost

finalizată prin întocmirea procesului-verbal din 26 noiembrie 2004 și emiterea deciziei

de impunere din 8 decembrie 2004.

Împotriva acestor acte,

reclamanta a formulat contestație administrativă, care a fost

admisă prin decizia

din 20 iulie 2006, prin care s-a dispus: desființarea procesului-verbal din 26

noiembrie 2004 și a deciziei de impunere din 8 decembrie 2004; întocmirea unui nou

act de control, în raport de dispozițiile legale aplicabile și aspectele reținute

în decizia de soluționare a contestației.

Prin decizia de reverificare

din

23

octombrie 2009 (prin care s-a pus în aplicare a decizia de soluționare a contestației

din 20 iulie 2006), s-a dispus reverificarea acelorași obligații bugetare care au

făcut obiectul inspecției desfășurate în anul 2004.

Noua inspecție fiscală

s-a desfășurat în intervalul

27 octombrie 2009-26 februarie 2010 și a fost finalizată prin

întocmirea actelor ce fac obiectul prezentei cauze (raportul de inspecție fiscală

din 26 februarie 2010, dispoziția din 26 februarie 2010, decizia de impunere

din 16 martie 2010, decizia de soluționare a contestației din 4 noiembrie 2010).

Referitor la

excepția prescripției

extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a mai stabili în sarcina

societății obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003,

instanța a reținut că, raportat la prevederile de principiu ale art. 231 din O.G.

nr. 92/2003, normele legale aplicabile perioadei supuse controlului fiscal se încadrează

în două intervale succesive, respectiv:

a) pentru creanțele născute

anterior datei de 1 ianuarie 2004, sunt aplicabile dispozițiile art. 21 lit. a)

din O.G. nr. 70/1997, potrivit cărora termenul special de prescripție de 5 ani își

începe cursul de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru

perioada respectivă;

b) pentru creanțele născute

după data de 1 ianuarie 2004, sunt relevante prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003,

care însă nu sunt aplicabile creanțelor bugetare aferente perioadei 1 octombrie

1999-31 decembrie 2003.

Instanța a avut în vedere

și prevederile pct. 1 din decizia comisiei de proceduri fiscale din 2008, aprobată

prin Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 1754/2008, conform cărora „întreruperea

și/sau suspendarea termenului de prescripție

se supun normelor în vigoare la data când

acestea s-au produs”.

Întrucât evenimentele

care, în opinia pârâtelor, ar fi constituit cauze de suspendare și întrerupere a

prescripției se situează în timp

ulterior datei de 1 ianuarie 2004, nu este necesară

analizarea reglementării anterioare, reprezentate de prevederile art. 22 și art.

23 din O.G. nr. 70/1997. Deși A.N.A.F. a invocat în mod expres și aceste texte legale,

ele nu au relevanță în cauză.

Totodată, a reținut curtea

de apel că, în raport cu prevederile art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, cursul

prescripției a fost suspendat între data de 12 octombrie 2004 și 8 decembrie 2004,

respectiv în intervalul cuprins între momentul începerii inspecției fiscale și cel

al emiterii primei decizii de impunere (din 8 decembrie 2004), care și-a

reluat cursul odată cu

încetarea cauzei speciale de suspendare.

Susținerile pârâtelor

în sensul că, la data de 8 decembrie 2004, a intervenit

întreruperea cursului

prescripției nu sunt confirmate de niciun text normativ, în condițiile în care dispozițiile

incidente, respectiv cele ale art. 92 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, fac trimitere

expresă la prevederile de drept comun în privința cauzele de întrerupere a cursului

prescripției.

Sub acest aspect, legea

specială conține o ipoteză distinctă doar în situația suspendării [conform prevederilor

art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003], iar nu și în situația întreruperii curgerii

termenului prescripției.

Pentru toate celelalte

cazuri posibile, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, fiind relevante

prevederile art. 16 alin. (1) lit. a)-lit. c), a

stfel că emiterea, la data de 8

decembrie 2004, a deciziei de impunere nu poate fi asimilată nici cu o recunoaștere

a obligațiilor fiscale care au fost reținute în sarcină, nici cu introducerea împotriva

reclamantei a unei cereri de chemare în judecată și, în fine, nici cu întocmirea

unui act începător de executare.

A reținut instanța că

simpla redactare a deciziei de impunere (care

nu a fost niciodată pusă în executare)

nu poate să conducă la întreruperea termenului de prescripție extinctivă, ci, dimpotrivă,

acest eveniment marchează momentul încetării suspendării care operase în temeiul

art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Instanța a avut în vedere

și prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora „prescripția

nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare

în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă

cel care a făcut-o a renunțat la ea”, text de lege prin care legiuitorul a intenționat

să atribuie efecte

întrerupătoare de prescripție

doar demersurilor legale

care îndeplinesc două condiții esențiale: (i) să fie duse la bun sfârșit și (ii)

să dea satisfacție, pe tărâm juridic, pretențiilor reclamantului, creditorului.

Per a contrario, în măsura în care demersul care inițial a declanșat întreruperea

cursului prescripției nu este încununat de succes, derularea termenului cu efecte

extinctive în ceea ce privește dreptul la acțiune nu este nicidecum afectată.

În speță, față de prevederile

art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, emiterea deciziei de impunere din 8

decembrie 2004 nu numai că nu a fost în măsură să producă întreruperea prescripției

extinctive, dar, chiar dacă ar fi făcut-o, această întrerupere ar fi rămas oricum

fără efecte odată ce acest act administrativ

a fost desființat în întregime, prin decizia

de soluționare a contestației din 20 iulie 2006.

Curtea de apel a reținut

că

data de

8 decembrie 2004 reprezintă doar încetarea perioadei de suspendare a cursului prescripției

[care a operat în temeiul art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003], termenul special

de 5 ani reglementat în materie fiscală urmându-și mai departe cursul, potrivit

art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În raport cu dispozițiile

art. 15 alin. (2)

din

Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției dreptului organului de inspecție de a

stabili obligații fiscale în sarcina reclamantei (care, spre exemplu, ar fi expirat

la data de 26 noiembrie 2004, în ce privește creanțele aferente lunii octombrie

1999), s-a prelungit cu o perioadă de 6 luni, începând de la data încetării suspendării.

Aceleași raționamente sunt pe deplin valide și în privința restului intervalului

supus verificării, sens în care există certitudinea că, la data începerii noii inspecții

fiscale de reverificare (respectiv la data de 27 octombrie 2009), termenul de prescripție

era împlinit pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1 octombrie 1999 și 31

decembrie 2003. Sub acest aspect, instanța a observat faptul că, ulterior datei

de 8 decembrie 2004, organul fiscal nu a mai întreprins niciun demers legal care

să conducă la suspendarea cursului prescripției sau (cu atât mai puțin) la întreruperea

acestuia.

În cauză, curtea de apel

a apreciat că nu se poate reține faptul că inspecția fiscală de reverificare a perioadei

în litigiu ar fi debutat la data de 25 septembrie 2006, deoarece, conform actelor

de la dosar,

abia

la data de 23 octombrie 2009, a fost emisă decizia de reverificare, prin care s-a

dispus punerea în aplicare a deciziei din 20 iulie 2006. Însă, la data de 23

octombrie 2009, termenul de prescripție era deja împlinit pentru întreaga perioadă

supusă controlului.

În cauză, instanța a apreciat

că nu prezintă relevanță nici dispozițiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003,

care permit a se dispune reverificarea unei anumite perioade, pentru care s-a desfășurat

deja un control fiscal, în măsura în care, ulterior acestei prime verificări, sunt

identificate date suplimentare necunoscute inițial organelor de inspecție fiscală,

însă acest lucru nu a fost probat de către pârâtă. Condiția esențială a incidenței

a acestui text este aceea ca apariția de date suplimentare să aibă loc

în interiorul termenului

de prescripție extinctivă, pentru a deveni posibilă stabilirea eventualelor obligații

suplimentare fără încălcarea intervalului de 5 ani în care aceste proceduri sunt

legale.

Împotriva sentinței

nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen

legal pârâtele D.G.F.P. Brașov (având în prezent ca succesor D.G.R.F.P. Brașov),

în nume propriu și pentru A.N.A.F., prin care s-a solicitat, de către D.G.F.P.

Brașov, admiterea recursului promovat în numele celor două pârâte și modificarea

hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prescripției extinctive

a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina reclamantei

obligații fiscale aferente perioadei ce formează obiectul dosarului, și,

de către A.N.A.F., admiterea căii extraordinare de atac formulate cu consecința

modificării sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii în contencios

administrativ ca neîntemeiată.

S-a învederat, prin motivele

de recurs, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanța

de fond reținând în mod greșit că actele administrativ fiscale contestate

au fost emise în mod nelegal, adică după îndeplinirea termenului legal în care organele

de inspecție fiscală ar mai fi avut posibilitatea de a stabili în sarcina reclamantei

noi obligații bugetare.

Recurentele au considerat,

în cauză, că nu este prescris dreptul organelor fiscale a stabili în sarcina intimatei

reclamante obligații fiscale și că actele administrativ fiscale, anume

decizia din data de 4 noiembrie 2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare

a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., decizia de impunere din data de 16 martie

2010, raportul de inspecție fiscală din data de 26 februarie 2010 și dispoziția

din data de 26 februarie 2010, toate emise de D.G.F.P. a județului Brașov,

au fost emise în mod corect, fiind eronată reținerea judecătorului fondului

în sensul că, prin raportare la data începerii inspecției fiscale (27 octombrie

2009), termenul de prescripție era împlinit pentru întreaga perioadă cuprinsă

între 1 octombrie 1999 și 31 decembrie 2003.

S-a susținut că sunt

incidente în speță prevederile art. 231 (fost art. 191) din O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc., care au caracter general și reglementează situația

termenelor care au început să curgă sub imperiul legilor anterioare și pentru

care legiuitorul a statuat că rămân supuse legilor vechi, ca excepție expresă

de la principiul neretroactivității, astfel că prescripția dreptului organului

fiscal de a stabili obligații fiscale se calculează după normele legale în

vigoare la data când s-a născut dreptul organului fiscal la acțiune.

Așa fiind, s-a apreciat

de recurente că norma legală în vigoare la data la care a început să curgă prescripția

extinctivă pentru creanțele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004 este

O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, cu modificările și completările

ulterioare, art. 21 din acest act normativ prevăzând că termenul de prescripție

a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale

suplimentare de plată pentru perioada verificată este de 5 ani de la data la care

a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă.

În ceea ce privește

cauzele de întrerupere și suspendare a termenului de prescripție care

a început să curgă sub imperiul legii vechi și se calculează potrivit normelor

în vigoare la acea dată, au precizat recurentele că în aplicarea art. 231 din

O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. a fost emisă decizia comisiei de proceduri

fiscale aprobată prin Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 1754/2008 (publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 864/22.12.2008) prin care s-a stabilit că „Termenul

în curs la data intrării în vigoare a O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, se calculează după normele legale în vigoare la data

când acestea au început să curgă. Întreruperea și/sau suspendarea termenului de

prescripție se supun/supune normelor în vigoare la data când acestea s-au produs”,

ceea ce înseamnă că cauzele de întrerupere și/sau suspendare pot fi atât cele

prevăzute de legea veche, cât și cele prevăzute de noua lege, pentru termenele

care au început să curgă sub imperiul legii vechi.

Au solicitat recurentele

a se avea în vedere, la soluționarea litigiului, și dispozițiile

art. 22 și art. 23 din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, privitoare

la întreruperea și suspendarea termenului de prescripție, dispoziții

legale pe care în mod greșit instanța de fond a considerat că nu au relevanță

în cauză, precum și prevederile art. 92 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc., ce au intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2004.

S-a relevat că prima instanță

a reținut în mod eronat că simpla redactare a deciziei de impunere privind

obligațiile de plată suplimentare din 8 decembrie 2004 nu poate să conducă

la întreruperea termenului de prescripție extinctivă, neavând relevanță,

atâta timp cât decizia din 2004 a produs efecte juridice, de la data comunicării

acesteia reclamantei, faptul că decizia de impunere a fost desființată prin

decizia de soluționare a contestației administrative din data de 20 iulie

2006.

S-a mai arătat că potrivit

adresei din data de 10 mai 2010 a D.G.F.P. a județului Brașov inspecția

fiscală de verificare a perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 a început la

data de 25 septembrie 2006 și nu la data de 27 septembrie 2009 cum eronat susține

intimata, întrucât acțiunea de control a fost suspendată cu data de 5 octombrie

2006, aspect comunicat reclamantei prin adresa din data de 5 octombrie 2006, pentru

efectuarea de controale încrucișate potrivit confirmării de primire din data

de 12 octombrie 2006, în baza prevederilor art. 2 lit. a) din Ordinul ministrului

finanțelor publice nr. 708/2006 privind condițiile și modalitățile

de suspendare a inspecției fiscale, cu modificările și completările ulterioare,

potrivit căruia „Inspecția fiscală poate fi suspendată când este îndeplinită

una dintre următoarele condiții și numai dacă neîndeplinirea acesteia

împiedică finalizarea inspecției fiscale: a) necesitatea efectuării unuia sau

mai multor controale încrucișate; (...)”.

De asemenea, s-a învederat

că în data de 27 octombrie 2009 a fost reluată inspecția fiscală începută în

data de 25 septembrie 2006, întrucât au încetat condițiile care au generat

suspendarea din data de 5 octombrie 2006, comunicarea reluării inspecției fiscale

fiind efectuată prin adresa din data de 26 octombrie 2009, și s-a concluzionat

că pentru obligațiile fiscale ale lunii octombrie 1999 termenul de prescripție

a dreptului organului de inspecție fiscală de a stabili obligații suplimentare

începe să curgă de la data de 26 noiembrie 1999, se suspendă în data de 12 octombrie

2004 data la care a început inspecția fiscală în urma căreia s-a întocmit procesul-verbal

din 25 noiembrie 2004 și s-a emis decizia de impunere din 8 decembrie 2004,

se întrerupe în data de 8 decembrie 2004 și se suspendă începând cu data de

25 septembrie 2009, data reluării inspecției fiscale.

S-a susținut că întrucât

prin decizia de soluționare a contestației din 20 iulie 2006 s-a dispus

desființarea procesului-verbal de control din 26 noiembrie 2004 și a deciziei

de impunere din 8 decembrie 2004, la data de 25 septembrie 2006 este repusă în situația

inițială existentă la data primului control efectuat în perioada 12 octombrie

2004-25 noiembrie 2004, iar în acest sens D.G.F.P. a județului Brașov,

Activitatea de Inspecție Fiscală, în baza prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, au

efectuat la reclamantă o inspecție fiscală parțială ce a vizat reverificarea

acelorași obligații bugetare pentru perioada 1 octombrie 1999-30 aprilie

2004 în vederea punerii în aplicare a deciziei de soluționare a contestației

din 20 iulie 2006 potrivit deciziei de reverificare din 23 octombrie 2009.

Au fost invocate dispozițiile

art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu

modificările și completările ulterioare, care dispun că în cazuri de excepție

conducătorul inspecției fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite

perioade dacă, de la data încheierii inspecției fiscale și până la data

împlinirii termenului de prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor

fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influențează

rezultatele acestora, precum și prevederile pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind C.

proc. fisc., reiterate și la pct. 4 din Ordinul președintelui A.N.A.F.

nr. 713/2004 privind aprobarea Cartei drepturilor și obligațiilor contribuabililor

pe timpul desfășurării inspecției fiscale, apreciindu-se în consecință

că în mod corect și legal prin decizia de reverificare din 23 octombrie 2009

s-a dispus reverificarea impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adăugată și

a impozitului pe dividende pentru perioada 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 și

că dreptul organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina reclamantei

obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 nu

s-a prescris așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Prin concluziile scrise

depuse pentru termenul de judecată din 6 februarie 2014 intimata SC S.S. SRL a solicitat

respingerea recursurilor ca nefondate, cu consecința menținerii sentinței

atacate ca fiind temeinică și legală, cu motivarea, în esență, că actele

administrativ fiscale în litigiu au fost emise în mod nelegal, după împlinirea termenului

legal în care organele de inspecție fiscală ar mai fi avut posibilitatea de

a stabili în sarcina reclamantei noi obligații bugetare.

Recursurile declarate

de D.G.R.F.P. Brașov (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Brașov) și

de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal,

sunt fondate și urmează a fi admise, cu consecința casării hotărârii atacate

și a trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de fond,

prin hotărârea recurată, considerând întemeiată excepția prescripției

extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina

reclamantei obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie

2003, a dispus admiterea acțiunii formulate de SC S.S. SRL prin lichidator

judiciar C.I.I., cu consecința anulării deciziei din data de 4 noiembrie 2010

emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul

A.N.A.F., și a anulării deciziei de impunere din data de 16 martie 2010, a

raportului de inspecție fiscală din data de 26 februarie 2010 și a dispoziției

din data de 26 februarie 2010, toate emise de Activitatea de Inspecție Fiscală

din cadrul D.G.F.P. a județului Brașov.

S-a învederat, în considerentele

hotărârii pronunțate, prin însușirea în integralitate a argumentelor reclamantei

din contestația administrativă și din cererea de chemare în judecată,

că data de 8 decembrie 2004, când s-a emis de către D.G.F.P. a județului Brașov,

Activitatea de Inspecție Fiscală decizia de impunere privind obligațiile

suplimentare de plată din 2004, decizie desființată prin decizia de soluționare

a contestației din data de 20 iulie 2006, care a dispus reverificarea acelorași

obligații bugetare datorate pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 1999

și 30 aprilie 2004, reprezintă doar încetarea perioadei de suspendare a cursului

prescripției [care a operat în temeiul art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc.], că ulterior datei menționate organele fiscale nu au

mai întreprins niciun demers legal care să conducă la suspendarea cursului și/sau

la întreruperea cursului prescripției, și că prin urmare este cert că

la data începerii noii inspecții fiscale de reverificare (respectiv la data

de 23 octombrie 2009 când a fost emisă decizia de reverificare, prin care s-a pus

în aplicare decizia din 2006) termenul de prescripție a dreptului organelor

fiscale de a mai stabili în sarcina reclamantei obligații fiscale aferente

perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 era împlinit.

Se constată, în cauză,

că atât prin considerentele deciziei din data de 4 noiembrie 2010 emisă de Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin întâmpinările depuse la

dosarul cauzei, precum și prin cererile de recurs, pârâtele au susținut,

pe de o parte, că inspecția fiscală de reverificare a perioadei 1 octombrie

1999-30 aprilie 2004 a început în data de 25 septembrie 2006, că acțiunea de

control a fost suspendată cu data de 5 octombrie 2006 pentru efectuarea de controale

încrucișate potrivit prevederilor art. 2 lit. a) din Ordinul ministrului finanțelor

publice nr. 708/2006 privind condițiile și modalitățile de suspendare

a inspecției fiscale, cu modificările și completările ulterioare, și

că inspecția fiscală începută în data de 25 septembrie 2009 a fost reluată

începând cu data de 27 octombrie 2009 în temeiul deciziei de reverificare din 23

octombrie 2009, și, pe de altă parte, că aceste împrejurări rezultă din adresele

din 10 mai 2010, din 5 octombrie 2006 și din 26 octombrie 2009, toate emise

de D.G.F.P. a județului Brașov, și că prin raportare la această situație

nu putea interveni prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili în

sarcina reclamantei obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31

decembrie 2003, având loc o repunere, la 25 septembrie 2006, în situația inițială

existentă la data primului control efectuat în perioada 12 octombrie 2004-25 noiembrie

2004.

Prima instanță

nu a analizat aceste

importante

apărări formulate de pârâte

în combaterea excepției prescripției extinctive a dreptului organelor

fiscale de a stabili

obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, invocată

de reclamantă, nu a pus în vedere organelor fiscale

să facă dovada existenței

adreselor

din 10 mai 2010, din 5 octombrie 2006 și din 26 octombrie 2009 și a comunicării

acestora către reclamantă,

și nu s-a pronunțat, prin sentința recurată,

asupra temeiniciei susținerilor pârâtelor, mai precis asupra aptitudinii împrejurărilor

relevate de a constitui, potrivit legii, o eventuală cauză de întrerupere sau de

suspendare a termenului de prescripție.

În mod evident, orice

parte în cadrul unei proceduri are dreptul de a prezenta judecătorului observațiile

și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea

în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât

dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care

are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt

și de drept invocate nu numai de reclamant, prin cererea de chemare în judecată,

ci și de către partea sau părțile potrivnice, prin întâmpinare.

Prin urmare, Înalta Curte

reține, în litigiu, că

prin omisiunea instanței de fond de analiza și cerceta,

în mod efectiv și concret, prin considerentele hotărârii recurate, apărările

invocate de pârâte prin întâmpinare, mai sus evocate, au fost nesocotite în litigiu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost încălcat astfel dreptul

reclamantei la un proces echitabil.

Motivele menționate, de care s-au prevalat pârâtele

în susținerea netemeiniciei excepției prescripției dreptului organelor

fiscale de a stabili obligații bugetare, au caracterul unor mijloace de apărare

hotărâtoare pentru soluția ce se putea pronunța în cauză și pentru dezlegarea corespunzătoare

a raportului juridic dedus judecății, și ele necesitau, prin urmare, un răspuns

specific și explicit din partea primei instanțe.

Așa fiind, concluzia

care se impune este aceea că recurentelor pârâte li s-a cauzat o vătămare procesuală

care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților

accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei

hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, constatându-se

că este nelegală hotărârea pronunțată în cauză, se va dispune, în temeiul dispozițiilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările

și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 304 pct. 7, art. 312

alin. (1)-alin. (3) și art. 313 C. proc.

civ., admiterea recursului

declarat de

D.G.R.F.P. Brașov

(în calitate de succesoare a D.G.F.P. Brașov) și de A.N.A.F. împotriva

sentinței nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea

de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, casarea

sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de D.G.R.F.P. Brașov (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Brașov) și de A.N.A.F.

împotriva sentinței civile nr. 2/F/2012 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2014.