ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5076/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5076/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 412 din 3 martie

2010 a Tribunalului Iași s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune

invocată de chemata în garanție SC B. & CO E.M.B. SRL Pașcani. S-a respins

acțiunea formulată de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pe excepția

prescripției dreptului la acțiune. S-a respins cererea de chemare în garanție a

Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România, a Biroului

Executorului Judecătoresc A.C., a Biroului Executorului Judecătoresc Z.C. și a

SC B. & CO E.M.B. SRL Pașcani. A fost obligat pârâtul Statul Român la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON către B.E.J. A.C., de 200 RON

către B.E.J. Z.C.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin

fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Termenul de

prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În speță, rezultă că

prejudiciul suferit de societate a fost produs la momentul executării Sentinței

civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași, prin care s-a dispus

evacuarea persoanelor fizice L.I. și L.I.R.

Raportat la momentul

pretinsului prejudiciu - decembrie 1999 și momentul introducerii acțiunii - 12

martie 2009, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris.

Împotriva Sentinței

civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași au formulat apel SC L. -

C.I.I.I.I. SRL și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași.

Prin Decizia nr. 68

din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori

și familie a respins apelul formulat de SC L. - C.I.I.I.I. SRL împotriva

Sentinței civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași.

A respins apelul

formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași împotriva Sentinței

civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași.

S-a respins cererea

Biroului executorului judecătoresc A.C. de acordare a cheltuielilor de judecată

în apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin cererea

intitulată apel și înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 20 mai

2010, SC L. - C - I.I.I.I. SRL Iași nu a motivat apelul nici până la data

pronunțării prezentei decizii - 8 iunie 2011.

În cererea de apel

formulată, apelanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iași a susținut că va depune

motivele de apel ulterior motivării sentinței Tribunalului Iași, motive de apel

care nu au mai fost depuse în cauză.

Având în vedere

dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat

pe fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Examinând Sentința

civilă nr. 412 din 3 martie 2010 din perspectiva dispozițiilor art. 292 alin.

(2) C. proc. civ., instanța a reținut că în mod legal Tribunalul Iași a

constatat că acțiunea de despăgubiri materiale și morale introdusă la 12 martie

2009 de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iași este prescrisă, în raport de

prejudiciul care s-ar fi produs prin executarea silită a sentinței de evacuare

de la 21 decembrie 1999.

Sentința civilă nr.

412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași a fost criticată de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

a județului Iași în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de

judecată.

În cadrul litigiului

aflat pe rolul Tribunalului Iași în acțiunea promovată de reclamanta SC L. -

C.I.I.I.I. SRL Iași în contradictoriu cu Statul Român, Statul Român a formulat

cerere de chemare în garanție la data de 13 aprilie 2009 și apoi la 15 iunie

2009, solicitând introducerea în cauză alături de Uniunea Națională a

Executorilor Judecătorești și a B.E.J. A.C. și B.E.J. Z.C.

Prin Sentința civilă

nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași, împotriva căreia s-a formulat

apel, a fost respinsă cererea de chemare în garanție și a fost obligat Statul

Român la plata cheltuielilor de judecată către BEJ A.C. și către BEJ Z.C.

Art. 274 C. proc.

civ. are la bază ideea culpei procesuale, partea căzută în pretenții este

partea care a formulat cereri care s-au dovedit a fi nefondate, iar

cheltuielile ocazionate de proces vor fi suportate exclusiv de acea parte.

Chemații în garanție

nu au fost introduși în cauză la solicitarea reclamantei, ci la cererea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Așadar, culpa procesuală

revine Statului Român potrivit art. 274 C. proc. civ. și nu reclamantei SC L. -

C.I.I.I.I. SRL Iași.

S-a depus de

apărătorul intimatului Biroul Executorului Judecătoresc A.C. o chitanță datând

din 12 aprilie 2010, care reprezintă suma de 1.500 RON contravaloarea unei

facturi - apărător de la Tribunalul Iași din 18 septembrie 2009.

Așa fiind, instanța

de apel nu a avut posibilitatea de a acorda cheltuieli de judecată care nu au

fost efectuate în faza procesuală a apelului, iar în lipsa unui apel al BEJ

A.C. nu pot fi acordate cheltuielile de judecată pentru faza procesuală

anterioară.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL și pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași.

Recurentul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași, a criticat decizia recurată sub aspectul

soluției de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către chemații în

garanție.

În esență, recurentul

a arătat că prin cererea de chemare în garanție se urmărește un dublu scop: în

primul rând, persoana chemată în garanție să se apere împotriva pretențiilor

formulate de reclamantul din acțiunea principală, iar cel care cheamă în

garanție să își poată valorifica pretențiile în ipoteza în care va pierde

procesul prin aceeași hotărâre judecătorească. În urma admiterii cererii de

chemare în garanție, terțul va dobândi calitatea de parte independentă. Dacă

cererea principală este respinsă, atunci și cererea de chemare în judecată este

respinsă.

Cererea de chemare în

judecată a altor persoane se soluționează pe fond odată cu cererea principală

și având în vedere că soluția dată cererii de chemare în garanție este

indisolubil legată de soluționarea cererii principale, cererea principală fiind

acțiunea formulată de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL care prin Sentința civilă

nr. 412 din 3 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 2217/99/2009 de Tribunalul

Iași a fost respinsă, constatând instanța ca fiind prescris dreptul la acțiune,

pentru aceste motiv, cheltuielile de judecată ar fi trebuit să fie puse în

sarcina reclamantei. În consecință, în mod greșit s-a dispus obligarea Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată,

Tribunalul Iași apreciind în mod eronat, fără o susținere reală în fapt și în

drept, că "deși nu poate reține dobândirea de către reclamantă a unei

speranțe legitime în obținerea despăgubirilor, statul este responsabil de

demersul juridic al acesteia, responsabilitate ce-și are izvorul în chiar

crearea cadrului legislativ menit a asigura repararea prejudiciului moral suferit."

O altă condiție ce

trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea

care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ceea ce nu era

cazul în speță. De asemenea, nici aspecte privind reaua-credință, comportarea

neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute

în sarcina pârâtului pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 68

din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Iași în mod greșit a respins apelul formulat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, în sensul că prin hotărârea pronunțată nu s-a

pronunțat în mod corect cu privire la obligația privind acordarea cheltuielilor

de judecată solicitate de chemații în garanție.

Recurenta-reclamantă

S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL a formulat următoarele critici:

Prin Decizia civilă

nr. 68 din 2 iunie 2011 pronunțată de instanța de apel, aceasta a respins

apelul formulat de reclamantă, decizie nelegală și netemeinică întrucât în mod

eronat a reținut instanța că ar fi lovită acțiunea de prescripție potrivit art.

8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, luând în calcul doar momentul executării

Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 prin care s-a dispus evacuarea

persoanelor juridice, fără a fi notificate și persoanelor fizice, respectiv lui

L.I.I. și L.I.I.R.

Prescripția nu poate

fi acceptată de instanță, pentru aceasta se cere o continuitate a dreptului de

proprietate pretinsă a fi obținută printr-o gravă procedură judiciară, pentru

care s-au făcut mai multe intervenții în instanță, și anume: Sentința civilă

nr. 779 din 18 ianuarie 1999 este dată total în afara legii, în baza dreptului

comun asupra unui bun fără datorii de urmărit, după patru ani de la achitarea

datoriilor către creditor.

Împrumutul era făcut

pentru SC L. C5 I SRL, care avea perspective de a achita creditul ce, la data

încheierii contractului, avea 8 contracte cu inventatori din Uniunea europeană,

8 contracte cu SC A. SA Bacău și 4 contracte cu inventatori din România,

acestea în valoare de 260.000.000 RON și 300.000 $ USA.

Exista deja

autoritatea de lucru judecat în Dosarul nr. 9858/1998 în care se dispune

reintegrarea în imobil a proprietarilor, implicit și a persoanelor juridice ce

aveau sediul social în acest apartament, prin Sentința civilă nr. 8557 din 29

mai 1998, rămasă definitivă, irevocabilă și executorie.

Daunele au fost

solicitate și în acțiunea din Dosarul nr. 30200/2003, soluționat la CEDO la

data de 11 octombrie 2007, prin hotărâre rămasă definitivă la data de 30 martie

2009.

Recurentul solicită

ca instanța să aibă în vedere următoarele aspecte din decizia CEDO, și anume:

Art. 67. "Având

în vedere aceste elemente și după ce a fost făcută o apreciere globală asupra

faptelor, Curtea estimează că în speță, Statul nu și-a îndeplinit obligația de

a reglementa dreptul de acces la un tribunal într-o manieră conformă cu

exigențele art. 6 & 1 al Convenției.

II. Asupra celorlalte

presupuse încălcări ale Convenției și a art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției.

Art. 68. Prin urmare,

Curtea constată că a fost încălcat art. 6 & 1 din Convenție.

Art. 69. Conform

articolelor 8, 10 și 17 ale Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1 al

Convenției, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului la respectarea

originii și de o încălcare a reputației lor, pe motivul executării unei decizii

care fusese suspendată.

Art. 70. Curtea

constată că aceste plângeri sunt în mod direct legate de plângerile examinate

sub incidența art. 6 & 1 al Convenției și le declară admisibile. În

legătură cu concluziile sale privind această dispoziție ce figurează în parag.

67 și 68 de mai sus, și în măsura în care ea nu va fi speculată de ceea s-ar putea

constitui o problemă de procedură, ea estimează că nu este cazul să se

examineze separat fundamentarea lor."

Așadar, recurentul a

cerut ca instanța de recurs să respingă solicitarea prescripției de către cei

chemați în garanție pentru a răspunde pentru faptele lor, introducerea acțiunii

pentru daunele produse s-a introdus în termen legaI.

Având în vedere

întreruperea judecății prin solicitarea strămutării la o altă instanță de

același grad, în baza prevederilor art. 292 alin. (2), instanța s-a pronunțat

doar pe baza celor invocate la prima instanță.

Recurentul a

solicitat ca instanța de recurs să ia în calculul dreptului la prescripție data

de 12 martie 2009, când legal decizia CEDO a devenit definitivă, acțiunea s-a

introdus în termen legaI.

S-a mai invocat că,

de fapt, chemații în garanție se află în gravă eroare de procedură, total

culpabilă, trecând la a se face executarea din Dosarul nr. 6949/1999 doar cu

încheierea din data de 22 decembrie 1999 și ignorând-o pe cea dată tot la data

de 22 decembrie 1999, dar în Dosarul 18921/1999, de suspendare la executare,

prin care li s-a luat dreptul la apărare pe data de 1 noiembrie 1999, de 15

zile dat de instanță, în încheierea de ședință.

Recursurile sunt

nefondate.

Cu referire la

recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL, Înalta

Curte apreciază că acesta este nefondat, instanțele de fond făcând o corectă

aplicare în cauză dispozițiilor legale care guvernează instituția juridică a

prescripției extinctive, cu referire la acțiunea dedusă judecății și în raport

de circumstanțele introducerii acesteia.

În primul rând,

instanța de recurs apreciază ca fiind lipsite de relevanță juridică apărările

recurentei-reclamante, prin care aceasta a susținut, în motivarea cererii sale

de recurs, că excepția prescripției dreptului său la acțiune nu ar putea fi

reținută întrucât Sentința civilă nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei

Iași ar fi fost dată în afara legii, în baza dreptului comun, asupra unui bun

fără datorii de urmărit, după patru ani de la achitarea acestora de către

creditor.

În acest sens, Înalta

Curte reține că prin acțiunea cu soluționarea căreia recurenta-reclamantă a

învestit instanțele judecătorești, aceasta a solicitat obligarea Statului

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la repararea prejudiciilor cauzate

ei prin executarea silită în condiții necorespunzătoare a acestei hotărâri

judecătorești, la solicitarea creditoarei SC B. Co E.M.B. SRL, în lipsa

oricărei somații ori notificări de a-și ridica lucrurile din apartamentul care

constituia sediul său social, prin ridicarea bunurilor care îi aparțineau în

lipsa acordului său, prin depozitarea lor în condiții improprii și prin

imposibilitatea desfășurării activității societății la sediul său, comun cu

domiciliul asociaților persoane fizice L.I. și L.I.R., a căror evacuare s-a

dispus prin menționata hotărâre judecătorească.

Nelegalitatea ori

netemeinicia Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași,

ca și măsura în care aceasta contravenea ori încălca autoritatea de lucru

judecat a Sentinței civile nr. 8557 din 29 mai 1998, putea fi invocată prin

căile de atac prevăzute de lege, pe care, de altfel, părțile litigiului în care

aceasta a fost pronunțată, le-au și exercitat, însă fără succes, astfel de

argumente fiind nerelevante sub aspectul respingerii ca fiind prescris dreptul

la acțiune al recurentei-reclamante, în repararea prejudiciului justificat prin

cele menționate anterior.

De asemenea, este

nerelevant sub aspectul prescripției extinctive reținută de instanțele de fond

a opera în legătură cu pretențiile actuale ale recurentei, argumentul acesteia

legat de faptul solicitării de daune în plângerea sa îndreptată împotriva

statului român, înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a

făcut obiectul Dosarului nr. 30200/2003 soluționat de instanța europeană la 11

octombrie 2007, și, în mod definitiv, la 30 martie 2009.

Privitor la acest

argument, cea dintâi observație care se impune este aceea că prin decizia CEDO

din 11 octombrie 2007 pronunțată în cauza L. și alții împotriva României,

instanța de contencios european a declarat admisibilă plângerea și a cercetat

pe fond încălcarea dreptului pretins, doar din perspectiva art. 6 din

Convenție, reținând că petentelor le-a fost încălcat dreptul la un proces

echitabil prin nesoluționarea unei cereri de acordare a facilităților la plata

taxei judiciare de timbru de către Direcția Generală a Finanțelor Publice din

cadrul Ministerului Finanțelor (competentă, potrivit legislației în vigoare la

momentul solicitării acestora), cerere formulată pe cale incidentală într-un

litigiu dedus instanțelor interne, prin care se urmărea, ca și în litigiul

pendinte, repararea prejudiciilor materiale și morale suportate în urma

executării silite a Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a

Judecătoriei Iași, pentru motive identice, cu singura deosebire că acea acțiune

fusese îndreptată împotriva societății adjudecatare (chemată în garanție în

prezenta procedură, la solicitarea pârâtului Statul român).

Constatarea

încălcării dreptului recurentei la un proces echitabil prin hotărârea CEDO

amintită, decurgând din faptul anulării ca netimbrată a acțiunii sale în daune

îndreptată împotriva societății adjudecatare a apartamentului nr. 17 din Iași,

b-dul I., urmare a nesoluționării cererii de acordare a facilităților la plata

taxelor judiciare de timbru de către Ministerul Finanțelor Publice, nu deschide

acesteia dreptul la o nouă acțiune în daune, având aceeași cauză juridică, dar

care, de această dată, este îndreptată împotriva Statului român (adică

subiectul condamnat prin hotărârea instanței de contencios european), într-un

nou termen de prescripție care, eventual, să curgă de la data rămânerii

definitive a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv 30

martie 2009, după cum s-a pretins de către recurentă.

Un astfel de

raționament este lipsit de orice bază legală, iar angajarea răspunderii

Statului român s-a realizat deja, pentru fapte reținute ca fiind imputabile

lui, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, lipsa unei

reglementări adecvate de acordare a facilităților la plata taxelor judiciare de

timbru, a căror soluționare să intre în competența unei instanțe independente

și imparțiale.

Din acest punct de

vedere, Înalta Curte apreciază că nici pronunțarea deciziei CEDO și nici

momentul rămânerii acesteia definitive nu influențează, în prezenta cauză, data

de la care a început să curgă prescripția extinctivă a dreptului

recurentei-reclamante de a solicita repararea prejudiciului pretins a fi fost

provocat ei prin punerea în executare silită a dispozițiilor Sentinței civile

nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași.

Astfel cum corect au

statuat instanțele de fond, atâta timp cât prin prezenta cerere de chemare în

judecată, recurenta-reclamantă a solicitat repararea prejudiciilor de ordin

material și moral produse ei prin executarea pe cale silită a acestei hotărâri

judecătorești, și cum a rezultat din înscrisurile furnizate de parte că această

executare silită a avut loc în decembrie 1999, în cauză devin incidente

prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, rezultând din întreg contextul

cauzei, expus în motivarea cererii de chemare în judecată că recurenta a

cunoscut încă de la data producerii faptei vătămătoare reclamate atât

prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de ea.

Este adevărat că din

motivația deciziei CEDO pronunțată în cauza L. și alții împotriva României,

rezultă că recurenta-reclamantă a mai introdus la 29 martie 2002 o cerere în

despăgubiri identică cu cea de față, care a fost îndreptată împotriva

societății adjudecatare a apartamentului nr. 17, în care se aflau sediul și

bunurile sale, însă, cum s-a arătat, aceasta a fost anulată de către instanțele

judecătorești interne pentru motivul neplății taxelor judiciare de timbru.

Potrivit

dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1998, prescripția

se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de

arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori

la un organ de arbitraj necompetent. Totodată, potrivit art. 16 alin. (2) din

același act normativ, prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat

încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă,

anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Prin urmare, o

întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune al

recurentei-reclamante, decurgând din formularea precedentei acțiuni în daune în

vederea reparării prejudiciilor de ordin material și moral cauzate acesteia

prin executarea silită a Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a

Judecătoriei Iași, nu ar putea fi reținută.

Înalta Curte mai

reține că, chiar dacă în legătură cu această primă acțiune a

recurentei-reclamante, promovată la data de 29 martie 2002, Curtea europeană a

Drepturilor Omului a reținut o încălcare a dreptului său de acces la instanță,

acest aspect nu este de natură a influența data ori momentul de la care începe

să curgă prescripția dreptului la acțiune, în cauza de față. Cel mult, această

soluție a instanței europene, ar fi putut oferi avantaje conservatorii sub

aspectul prescripției dreptului recurentei la acțiune, în măsura în care partea

ar fi uzat de calea revizuirii îndreptate împotriva deciziei irevocabile a

instanțelor interne de anulare ca netimbrată a acțiunii sale în daune, pe calea

procesuală a revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc.

civ.

Cum acest lucru nu

s-a întâmplat și, mai ales, cum prezentul demers judiciar al

recurentei-reclamante nu este unul formulat într-un astfel de cadru procesual,

ci constituie o acțiune nouă, prin care se solicită repararea aceluiași

prejudiciu, având aceleași temeiuri de fapt și de drept, cu singura deosebire

că este solicitat a fi reparat pe seama altui subiect de drept decât cel chemat

în judecată în prima acțiune a recurentei, în mod corect instanțele de fond au

reținut că dreptul la acțiune s-a stins prin prescripție, care a operat în

temeiul dispozițiilor art. 3 și 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicate

prin raportare la data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii

invocată - 21 decembrie 1999 - și la data introducerii prezentei cereri de

chemare în judecată - 12 martie 2009.

Pentru toate aceste

argumente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat de

recurenta-reclamantă, care va fi respins cu această motivare.

În ceea ce privește

recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, criticile formulate pot fi subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmând ca instanța să le analizeze din această perspectivă. Aceste

critici privesc, în esență, regimul juridic al cererii de chemare în garanție,

raportat la aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Curtea reține că

recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat

în judecată, prin acțiunea introductivă de instanță, de către reclamanta SC L.

- C.I.I.I.I. SRL.

După citarea în cauză

a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta a formulat cerere

de chemare în garanție împotriva Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești

din România, a Biroului Executorului Judecătoresc A.C., a Biroului Executorului

Judecătoresc Z.C. și a SC B. & CO E.M.B. SRL Pașcani.

Ca urmare a

constatării ca prescris a dreptului la acțiune invocat de reclamantă în

acțiunea principală, s-a respins acțiunea principală ca prescrisă, precum și

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, care a fost

obligat la plata cheltuielilor de judecată către chemații în garanție, BEJ A.C.

și BEJ Z.C.

Cererea de chemare în

garanție este o cerere incidentală în cadrul procesului civil, iar ca natură

juridică este o adevărată cerere de chemare în judecată, după cum rezultă din

dispozițiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de

chemare în garanție se face cu respectarea condițiilor de formă pentru cererea

de chemare în judecată.

În consecință, de

vreme ce regimul juridic al cererii de chemare în garanție este cel al unei

cereri de chemare în judecată, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., iar respingerea cererii de chemare în garanție dă naștere dreptului

chemaților în garanție de a solicita cheltuieli de judecată.

Este adevărat că art.

274 C. proc. civ. are la bază ideea de culpă procesuală, iar față de soluția de

respingere a acțiunii principale, care a determinat respingerea cererii de

chemare în garanție formulată de pârât, pârâtul nu a căzut în pretenții și nu

este astfel în culpă procesuală, dar numai în raportul procesual angajat prin

chemarea sa în judecată de către reclamantă. Însă, în raportul procesual

angajat prin chemarea în garanție a unor terțe persoane, titularul acestei

cereri creează posibilitatea să fie chemate în judecată persoane străine de

proces, care au fost puse în situația de a face cheltuieli nedatorate, astfel

că în cazul respingerii cererii de chemare în garanție, titularul acestei

cereri este în culpă procesuală și trebuie să plătească cheltuielile de

judecată suportate de cei pe care i-a chemat în garanție.

Prin urmare, raportat

la regimul juridic al cererii de chemare în garanție, cât timp această cerere a

fost respinsă, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a confirmat soluția fondului de

obligare a titularului cererii de chemare în garanție, respectiv pârâtul Statul

Român, la plata cheltuielilor de judecată către chemații în garanție. Criticile

în acest sens sunt așadar nefondate, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

critica recurentului în sensul că instanța a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, schimbându-i natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic, aceasta nu face incident în cauză motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicat actul juridic dedus judecății,

în sensul de convenție sau act juridic unilateral, care ar fi fost interpretat

greșit de instanță. În fapt, în dezvoltarea acestei critici, recurentul invocă

tot nelegala stabilire în sarcina sa a cheltuielilor de judecată către chemații

în garanție, chestiune analizată anterior din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează.

Față de

considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca

recursul pârâtului să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL și de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași împotriva Deciziei civile nr. 68 din 8 iunie

2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM