ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5076/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de chemata în garanție SC B. & CO E.M.B. SRL Pașcani. S-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pe excepția prescripției dreptului la acțiune. S-a respins cererea de chemare în garanție a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România, a Biroului Executorului Judecătoresc A.C., a Biroului Executorului Judecătoresc Z.C. și a SC B. & CO E.M.B. SRL Pașcani. A fost obligat pârâtul Statul Român la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON către B.E.J.

A.C., de 200 RON către B.E.J. Z.C. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Termenul de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În speță, rezultă că prejudiciul suferit de societate a fost produs la momentul executării Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași, prin care s-a dispus evacuarea persoanelor fizice L.I. și L.I.R. Raportat la momentul pretinsului prejudiciu - decembrie 1999 și momentul introducerii acțiunii - 12 martie 2009, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris.

Împotriva Sentinței civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași au formulat apel SC L. - C.I.I.I.I. SRL și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași. Prin Decizia nr. 68 din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul formulat de SC L. - C.I.I.I.I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași. A respins apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași împotriva Sentinței civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași. S-a respins cererea Biroului executorului judecătoresc A.C.

de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin cererea intitulată apel și înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 20 mai 2010, SC L. - C - I.I.I.I. SRL Iași nu a motivat apelul nici până la data pronunțării prezentei decizii - 8 iunie 2011. În cererea de apel formulată, apelanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iași a susținut că va depune motivele de apel ulterior motivării sentinței Tribunalului Iași, motive de apel care nu au mai fost depuse în cauză. Având în vedere dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat pe fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Examinând Sentința civilă nr. 412 din 3 martie 2010 din perspectiva dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța a reținut că în mod legal Tribunalul Iași a constatat că acțiunea de despăgubiri materiale și morale introdusă la 12 martie 2009 de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iași este prescrisă, în raport de prejudiciul care s-ar fi produs prin executarea silită a sentinței de evacuare de la 21 decembrie 1999. Sentința civilă nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași a fost criticată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În cadrul litigiului aflat pe rolul Tribunalului Iași în acțiunea promovată de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I.

SRL Iași în contradictoriu cu Statul Român, Statul Român a formulat cerere de chemare în garanție la data de 13 aprilie 2009 și apoi la 15 iunie 2009, solicitând introducerea în cauză alături de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești și a B.E.J. A.C. și B.E.J. Z.C. Prin Sentința civilă nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași, împotriva căreia s-a formulat apel, a fost respinsă cererea de chemare în garanție și a fost obligat Statul Român la plata cheltuielilor de judecată către BEJ A.C. și către BEJ Z.C. Art. 274 C. proc. civ. are la bază ideea culpei procesuale, partea căzută în pretenții este partea care a formulat cereri care s-au dovedit a fi nefondate, iar cheltuielile ocazionate de proces vor fi suportate exclusiv de acea parte.

Chemații în garanție nu au fost introduși în cauză la solicitarea reclamantei, ci la cererea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Așadar, culpa procesuală revine Statului Român potrivit art. 274 C. proc. civ. și nu reclamantei SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iași. S-a depus de apărătorul intimatului Biroul Executorului Judecătoresc A.C. o chitanță datând din 12 aprilie 2010, care reprezintă suma de 1.500 RON contravaloarea unei facturi - apărător de la Tribunalul Iași din 18 septembrie 2009. Așa fiind, instanța de apel nu a avut posibilitatea de a acorda cheltuieli de judecată care nu au fost efectuate în faza procesuală a apelului, iar în lipsa unui apel al BEJ A.C. nu pot fi acordate cheltuielile de judecată pentru faza procesuală anterioară.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, a criticat decizia recurată sub aspectul soluției de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către chemații în garanție. În esență, recurentul a arătat că prin cererea de chemare în garanție se urmărește un dublu scop: în primul rând, persoana chemată în garanție să se apere împotriva pretențiilor formulate de reclamantul din acțiunea principală, iar cel care cheamă în garanție să își poată valorifica pretențiile în ipoteza în care va pierde procesul prin aceeași hotărâre judecătorească.

În urma admiterii cererii de chemare în garanție, terțul va dobândi calitatea de parte independentă. Dacă cererea principală este respinsă, atunci și cererea de chemare în judecată este respinsă. Cererea de chemare în judecată a altor persoane se soluționează pe fond odată cu cererea principală și având în vedere că soluția dată cererii de chemare în garanție este indisolubil legată de soluționarea cererii principale, cererea principală fiind acțiunea formulată de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL care prin Sentința civilă nr. 412 din 3 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 2217/99/2009 de Tribunalul Iași a fost respinsă, constatând instanța ca fiind prescris dreptul la acțiune, pentru aceste motiv, cheltuielile de judecată ar fi trebuit să fie puse în sarcina reclamantei.

În consecință, în mod greșit s-a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul Iași apreciind în mod eronat, fără o susținere reală în fapt și în drept, că "deși nu poate reține dobândirea de către reclamantă a unei speranțe legitime în obținerea despăgubirilor, statul este responsabil de demersul juridic al acesteia, responsabilitate ce-și are izvorul în chiar crearea cadrului legislativ menit a asigura repararea prejudiciului moral suferit." O altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ceea ce nu era cazul în speță.

De asemenea, nici aspecte privind reaua-credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina pârâtului pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia nr. 68 din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Iași în mod greșit a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, interpretând greșit actul juridic dedus judecății schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că prin hotărârea pronunțată nu s-a pronunțat în mod corect cu privire la obligația privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de chemații în garanție. Recurenta-reclamantă S.C. L. - C.I.I.I.I.

SRL a formulat următoarele critici: Prin Decizia civilă nr. 68 din 2 iunie 2011 pronunțată de instanța de apel, aceasta a respins apelul formulat de reclamantă, decizie nelegală și netemeinică întrucât în mod eronat a reținut instanța că ar fi lovită acțiunea de prescripție potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, luând în calcul doar momentul executării Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 prin care s-a dispus evacuarea persoanelor juridice, fără a fi notificate și persoanelor fizice, respectiv lui L.I.I. și L.I.I.R.

Prescripția nu poate fi acceptată de instanță, pentru aceasta se cere o continuitate a dreptului de proprietate pretinsă a fi obținută printr-o gravă procedură judiciară, pentru care s-au făcut mai multe intervenții în instanță, și anume: Sentința civilă nr. 779 din 18 ianuarie 1999 este dată total în afara legii, în baza dreptului comun asupra unui bun fără datorii de urmărit, după patru ani de la achitarea datoriilor către creditor. Împrumutul era făcut pentru SC L. C5 I SRL, care avea perspective de a achita creditul ce, la data încheierii contractului, avea 8 contracte cu inventatori din Uniunea europeană, 8 contracte cu SC A. SA Bacău și 4 contracte cu inventatori din România, acestea în valoare de 260.000.000 RON și 300.000 $ USA.

Exista deja autoritatea de lucru judecat în Dosarul nr. 9858/1998 în care se dispune reintegrarea în imobil a proprietarilor, implicit și a persoanelor juridice ce aveau sediul social în acest apartament, prin Sentința civilă nr. 8557 din 29 mai 1998, rămasă definitivă, irevocabilă și executorie. Daunele au fost solicitate și în acțiunea din Dosarul nr. 30200/2003, soluționat la CEDO la data de 11 octombrie 2007, prin hotărâre rămasă definitivă la data de 30 martie 2009. Recurentul solicită ca instanța să aibă în vedere următoarele aspecte din decizia CEDO, și anume: Art. 67. "Având în vedere aceste elemente și după ce a fost făcută o apreciere globală asupra faptelor, Curtea estimează că în speță, Statul nu și-a îndeplinit obligația de a reglementa dreptul de acces la un tribunal într-o manieră conformă cu exigențele art. 6 & 1 al Convenției.

II. Asupra celorlalte presupuse încălcări ale Convenției și a art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției. Art. 68. Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcat art. 6 & 1 din Convenție. Art. 69. Conform articolelor 8, 10 și 17 ale Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului la respectarea originii și de o încălcare a reputației lor, pe motivul executării unei decizii care fusese suspendată. Art. 70. Curtea constată că aceste plângeri sunt în mod direct legate de plângerile examinate sub incidența art. 6 & 1 al Convenției și le declară admisibile. În legătură cu concluziile sale privind această dispoziție ce figurează în parag.

67 și 68 de mai sus, și în măsura în care ea nu va fi speculată de ceea s-ar putea constitui o problemă de procedură, ea estimează că nu este cazul să se examineze separat fundamentarea lor." Așadar, recurentul a cerut ca instanța de recurs să respingă solicitarea prescripției de către cei chemați în garanție pentru a răspunde pentru faptele lor, introducerea acțiunii pentru daunele produse s-a introdus în termen legaI. Având în vedere întreruperea judecății prin solicitarea strămutării la o altă instanță de același grad, în baza prevederilor art. 292 alin. (2), instanța s-a pronunțat doar pe baza celor invocate la prima instanță. Recurentul a solicitat ca instanța de recurs să ia în calculul dreptului la prescripție data de 12 martie 2009, când legal decizia CEDO a devenit definitivă, acțiunea s-a introdus în termen legaI.

S-a mai invocat că, de fapt, chemații în garanție se află în gravă eroare de procedură, total culpabilă, trecând la a se face executarea din Dosarul nr. 6949/1999 doar cu încheierea din data de 22 decembrie 1999 și ignorând-o pe cea dată tot la data de 22 decembrie 1999, dar în Dosarul 18921/1999, de suspendare la executare, prin care li s-a luat dreptul la apărare pe data de 1 noiembrie 1999, de 15 zile dat de instanță, în încheierea de ședință. Recursurile sunt nefondate. Cu referire la recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, instanțele de fond făcând o corectă aplicare în cauză dispozițiilor legale care guvernează instituția juridică a prescripției extinctive, cu referire la acțiunea dedusă judecății și în raport de circumstanțele introducerii acesteia.

În primul rând, instanța de recurs apreciază ca fiind lipsite de relevanță juridică apărările recurentei-reclamante, prin care aceasta a susținut, în motivarea cererii sale de recurs, că excepția prescripției dreptului său la acțiune nu ar putea fi reținută întrucât Sentința civilă nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași ar fi fost dată în afara legii, în baza dreptului comun, asupra unui bun fără datorii de urmărit, după patru ani de la achitarea acestora de către creditor. În acest sens, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu soluționarea căreia recurenta-reclamantă a învestit instanțele judecătorești, aceasta a solicitat obligarea Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la repararea prejudiciilor cauzate ei prin executarea silită în condiții necorespunzătoare a acestei hotărâri judecătorești, la solicitarea creditoarei SC B. Co E.M.B.

SRL, în lipsa oricărei somații ori notificări de a-și ridica lucrurile din apartamentul care constituia sediul său social, prin ridicarea bunurilor care îi aparțineau în lipsa acordului său, prin depozitarea lor în condiții improprii și prin imposibilitatea desfășurării activității societății la sediul său, comun cu domiciliul asociaților persoane fizice L.I. și L.I.R., a căror evacuare s-a dispus prin menționata hotărâre judecătorească.

Nelegalitatea ori netemeinicia Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași, ca și măsura în care aceasta contravenea ori încălca autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 8557 din 29 mai 1998, putea fi invocată prin căile de atac prevăzute de lege, pe care, de altfel, părțile litigiului în care aceasta a fost pronunțată, le-au și exercitat, însă fără succes, astfel de argumente fiind nerelevante sub aspectul respingerii ca fiind prescris dreptul la acțiune al recurentei-reclamante, în repararea prejudiciului justificat prin cele menționate anterior.

De asemenea, este nerelevant sub aspectul prescripției extinctive reținută de instanțele de fond a opera în legătură cu pretențiile actuale ale recurentei, argumentul acesteia legat de faptul solicitării de daune în plângerea sa îndreptată împotriva statului român, înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a făcut obiectul Dosarului nr. 30200/2003 soluționat de instanța europeană la 11 octombrie 2007, și, în mod definitiv, la 30 martie 2009. Privitor la acest argument, cea dintâi observație care se impune este aceea că prin decizia CEDO din 11 octombrie 2007 pronunțată în cauza L. și alții împotriva României, instanța de contencios european a declarat admisibilă plângerea și a cercetat pe fond încălcarea dreptului pretins, doar din perspectiva art. 6 din Convenție, reținând că petentelor le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin nesoluționarea unei cereri de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru de către Direcția Generală a Finanțelor Publice din cadrul Ministerului Finanțelor (competentă, potrivit legislației în vigoare la momentul solicitării acestora), cerere formulată pe cale incidentală într-un litigiu dedus instanțelor interne, prin care se urmărea, ca și în litigiul pendinte,

repararea prejudiciilor materiale și morale suportate în urma executării silite a Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași, pentru motive identice, cu singura deosebire că acea acțiune fusese îndreptată împotriva societății adjudecatare (chemată în garanție în prezenta procedură, la solicitarea pârâtului Statul român).

Constatarea încălcării dreptului recurentei la un proces echitabil prin hotărârea CEDO amintită, decurgând din faptul anulării ca netimbrată a acțiunii sale în daune îndreptată împotriva societății adjudecatare a apartamentului nr. 17 din Iași, b-dul I., urmare a nesoluționării cererii de acordare a facilităților la plata taxelor judiciare de timbru de către Ministerul Finanțelor Publice, nu deschide acesteia dreptul la o nouă acțiune în daune, având aceeași cauză juridică, dar care, de această dată, este îndreptată împotriva Statului român (adică subiectul condamnat prin hotărârea instanței de contencios european), într-un nou termen de prescripție care, eventual, să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv 30 martie 2009, după cum s-a pretins de către recurentă.

Un astfel de raționament este lipsit de orice bază legală, iar angajarea răspunderii Statului român s-a realizat deja, pentru fapte reținute ca fiind imputabile lui, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, lipsa unei reglementări adecvate de acordare a facilităților la plata taxelor judiciare de timbru, a căror soluționare să intre în competența unei instanțe independente și imparțiale. Din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că nici pronunțarea deciziei CEDO și nici momentul rămânerii acesteia definitive nu influențează, în prezenta cauză, data de la care a început să curgă prescripția extinctivă a dreptului recurentei-reclamante de a solicita repararea prejudiciului pretins a fi fost provocat ei prin punerea în executare silită a dispozițiilor Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași.

Astfel cum corect au statuat instanțele de fond, atâta timp cât prin prezenta cerere de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat repararea prejudiciilor de ordin material și moral produse ei prin executarea pe cale silită a acestei hotărâri judecătorești, și cum a rezultat din înscrisurile furnizate de parte că această executare silită a avut loc în decembrie 1999, în cauză devin incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, rezultând din întreg contextul cauzei, expus în motivarea cererii de chemare în judecată că recurenta a cunoscut încă de la data producerii faptei vătămătoare reclamate atât prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de ea.

Este adevărat că din motivația deciziei CEDO pronunțată în cauza L. și alții împotriva României, rezultă că recurenta-reclamantă a mai introdus la 29 martie 2002 o cerere în despăgubiri identică cu cea de față, care a fost îndreptată împotriva societății adjudecatare a apartamentului nr. 17, în care se aflau sediul și bunurile sale, însă, cum s-a arătat, aceasta a fost anulată de către instanțele judecătorești interne pentru motivul neplății taxelor judiciare de timbru. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1998, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent.

Totodată, potrivit art. 16 alin. (2) din același act normativ, prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea. Prin urmare, o întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante, decurgând din formularea precedentei acțiuni în daune în vederea reparării prejudiciilor de ordin material și moral cauzate acesteia prin executarea silită a Sentinței civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iași, nu ar putea fi reținută.

Înalta Curte mai reține că, chiar dacă în legătură cu această primă acțiune a recurentei-reclamante, promovată la data de 29 martie 2002, Curtea europeană a Drepturilor Omului a reținut o încălcare a dreptului său de acces la instanță, acest aspect nu este de natură a influența data ori momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune, în cauza de față. Cel mult, această soluție a instanței europene, ar fi putut oferi avantaje conservatorii sub aspectul prescripției dreptului recurentei la acțiune, în măsura în care partea ar fi uzat de calea revizuirii îndreptate împotriva deciziei irevocabile a instanțelor interne de anulare ca netimbrată a acțiunii sale în daune, pe calea procesuală a revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. Cum acest lucru nu s-a întâmplat și, mai ales, cum prezentul demers judiciar al recurentei-reclamante nu este unul formulat într-un astfel de cadru procesual, ci constituie o acțiune nouă, prin care se solicită repararea aceluiași prejudiciu, având aceleași temeiuri de fapt și de drept, cu singura deosebire că este solicitat a fi reparat pe seama altui subiect de drept decât cel chemat în judecată în prima acțiune a recurentei, în mod corect instanțele de fond au reținut că dreptul la acțiune s-a stins prin prescripție, care a operat în temeiul dispozițiilor art. 3 și 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicate prin raportare la data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii invocată - 21 decembrie 1999 - și la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată - 12 martie 2009. Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă, care va fi respins cu această motivare.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticile formulate pot fi subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca instanța să le analizeze din această perspectivă. Aceste critici privesc, în esență, regimul juridic al cererii de chemare în garanție, raportat la aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Curtea reține că recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată, prin acțiunea introductivă de instanță, de către reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL. După citarea în cauză a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România, a Biroului Executorului Judecătoresc A.C., a Biroului Executorului Judecătoresc Z.C.

și a SC B. & CO E.M.B. SRL Pașcani. Ca urmare a constatării ca prescris a dreptului la acțiune invocat de reclamantă în acțiunea principală, s-a respins acțiunea principală ca prescrisă, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către chemații în garanție, BEJ A.C. și BEJ Z.C. Cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală în cadrul procesului civil, iar ca natură juridică este o adevărată cerere de chemare în judecată, după cum rezultă din dispozițiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în garanție se face cu respectarea condițiilor de formă pentru cererea de chemare în judecată.

În consecință, de vreme ce regimul juridic al cererii de chemare în garanție este cel al unei cereri de chemare în judecată, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ., iar respingerea cererii de chemare în garanție dă naștere dreptului chemaților în garanție de a solicita cheltuieli de judecată. Este adevărat că art. 274 C. proc. civ. are la bază ideea de culpă procesuală, iar față de soluția de respingere a acțiunii principale, care a determinat respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârât, pârâtul nu a căzut în pretenții și nu este astfel în culpă procesuală, dar numai în raportul procesual angajat prin chemarea sa în judecată de către reclamantă.

Însă, în raportul procesual angajat prin chemarea în garanție a unor terțe persoane, titularul acestei cereri creează posibilitatea să fie chemate în judecată persoane străine de proces, care au fost puse în situația de a face cheltuieli nedatorate, astfel că în cazul respingerii cererii de chemare în garanție, titularul acestei cereri este în culpă procesuală și trebuie să plătească cheltuielile de judecată suportate de cei pe care i-a chemat în garanție. Prin urmare, raportat la regimul juridic al cererii de chemare în garanție, cât timp această cerere a fost respinsă, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a confirmat soluția fondului de obligare a titularului cererii de chemare în garanție, respectiv pârâtul Statul Român, la plata cheltuielilor de judecată către chemații în garanție.

Criticile în acest sens sunt așadar nefondate, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește critica recurentului în sensul că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, aceasta nu face incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicat actul juridic dedus judecății, în sensul de convenție sau act juridic unilateral, care ar fi fost interpretat greșit de instanță. În fapt, în dezvoltarea acestei critici, recurentul invocă tot nelegala stabilire în sarcina sa a cheltuielilor de judecată către chemații în garanție, chestiune analizată anterior din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în care se încadrează. Față de considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul pârâtului să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași împotriva Deciziei civile nr. 68 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012. Procesat de GGC - LM