ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 284/2016

Decizia nr. 284/2016

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 9317/3/2012 la data de 26 martie 2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA - sucursala C. și D., ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța:

- să oblige pârâtele, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând despăgubiri materiale și morale, a sumei de 15.000 RON reprezentând contravaloarea tratamentelor medicale în stațiuni balneare de recuperare, necesare de două ori pe an, astfel cum au fost prescrise de medic

- să constate existența dreptului reclamantului de a conduce un autoturism cu comenzi speciale și să oblige pârâtele la plata sumei de 80.000 RON reprezentând contravaloarea unui autoturism cu comenzi speciale

- să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 14 decembrie 2012, prin Serviciul Registratură, SC B. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a sucursalei C., excepția prematurității introducerii acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

La data de 14 decembrie 2012, prin serviciul Registratură, pârâta D. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția inadmisiblității, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La data de 14 decembrie 2012, prin serviciul Registratură, pârâta D. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția inadmisiblității, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 20 decembrie 2012, pârâta D. a depus la dosar cerere de chemare în garanție a SC B. SA prin care a solicitat, ca în cazul în care va cădea în pretenții, chemată în garanție să o despăgubească cu suma la care va fi obligată către reclamant și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18 decembrie 2013, prin serviciul Registratură, reclamantul A. a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că daunele materiale solicitate sunt în cuantum de 103.270 RON, iar daunele morale sunt de 996.730 RON.

La data de 21 februarie 2014, prin serviciul Registratură, pârâta D. a depus la dosar întâmpinare la cererea precizatoare prin care a invocat excepția prescripției, excepția prematurității, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilitătii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 13 martie 2014, reclamantul A. a depus la dosar cerere precizatoare în sensul că pretențiile cerute sunt în sumă de 23.190 RON, reprezentând daune materiale, ce se compune din:

- 2.131 RON suma efectiv cheltuită pentru tratamentul balnear: - pentru anul 2009 - 473 RON, din care 437 RON prețul biletului de tratament și 36,70 prețul biletului de tren;

- pentru anul 2012 - 569,5 RON din care 508 RON biletul de tratament balnear și 61,5 RON prețul biletului de tren;

- pentru anul 2013 - 1.088,5 RON din care 1.015 RON prețul biletului de tratament balnear și 73,5 RON prețul biletelor de tren și de autobuz;

- 1.059 RON suma aferentă efectuării tratamentului balnear pentru anii 2010 și 2011, tratament pe care nu l-a efectuat, fiind în imposibilitate materială de a achita contribuția individuală stabilita de C.N.P.A.S. și c/val biletelor de tren (transportul);

- 20.000 RON suma aferentă tratamentului balnear (cel de al doilea tratament pe an) pentru anii 2009 - 2013, tratament pe care nu l-a efectuat fiind în imposibilitate materială de a achita contravaloarea tratamentului și a transportului.

Prin încheierea de ședință din data de 10 aprilie 2014 prima instanță a respins excepția necompetentei materiale a tribunalului, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei SC B. SA - sucursala C., a respins excepția de inadmisibilitate și excepția de prematuritate și a unit cu fondul excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 5004 din 16 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-a respins cererea față de pârâta SC B. SA - Sucursala C. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului invocată de pârâtă, s-a admis excepția autorității de lucru judecat pentru pretențiile reprezentând contravaloarea biletelor de tratament balnear și transport cu trenul efectuate în anii 2009 și 2012 și s-a respins pentru autoritate de lucru judecat acest capăt de cerere, s-a respins excepția autorității de lucru judecat pentru celelalte capete de cerere, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta D. și s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematei în garanție SC B. SA.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Urmare a admiterii excepției lipsei capacității de folosință, instanța a respins cererea față de pârâta SC B. SA - sucursala C. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului a fost respinsă ca nefondată, întrucât dreptul la despăgubiri al reclamantului s-a născut la data la care a efectuat/avea posibilitatea de a efectua tratamentele balneare, și cum primul bilet de tratament balnear invocat de reclamant a fost eliberat la data de 03 februarie 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în instanță la data de 26 martie 2012, înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat, instanța de fond a reținut, în esență, că este întemeiată pentru pretențiile reclamantului reprezentând contravaloarea biletelor de tratament balnear și transport cu trenul efectuate în anii 2009 și 2012, cu consecința respingerii pentru autoritate de lucru judecat a acestui capăt de cerere și a respins excepția autorității de lucru judecat pentru celelalte capete de cerere.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, iar acțiunea reclamantului nu a fost introdusă conform acestei dispoziții împotriva asigurătorului de răspundere civila, ci direct împotriva moștenitorului persoanei vinovate de producerea accidentului.

Instanța de fond a constatat că, prejudiciul invocat de reclamant constând în suma aferentă tratamentelor neefectuate în anii 2010 și 2011 și a celui de-al doilea tratament neefectuat în perioada 2009-2013, acest prejudiciu nu are caracter cert.

În consecință, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, inclusiv cererea accesorie de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Față de respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

În motivare s-a arătat că, în mod greșit a fost admisă excepția lipsei capacității de folosința a pârâtei SC B. SA - sucursala C., întrucât legea însăși recunoaște sucursalelor aptitudinea de a avea drepturi și obligații, în limitele autonomiei funcționale stabilite de societatea al cărei dezmembramant este.

Referitor la fondul cauzei, apelantul a contestat soluția primei instanțe sub aspectul că cererea de chemare în judecată trebuia întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995.

La data de 08 aprilie 2015, prin serviciul Registratură, intimata - chemată în garanție SC B. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

La data de 17 aprilie 2015, prin serviciul Registratură, intimata - pârâtă D. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În apel s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr. 903 din 28 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 5004 din 16 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 în contradictoriu cu intimatele - pârâte SC B. SA - sucursala C., D. și cu intimata - chemată în garanție SC B. SA.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că:

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta D. și a fost obligată pârâta D. la plata către reclamantul A. a sumei de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear și transport efectuate în anul 2013, cu 106 RON cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță.

Prin aceeași decizie a fost admisă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta D. în contradictoriu cu chemata în garanție SC B. SA și în consecință a fost obligată chemata în garanție SC B. SA la plata către pârâta D. a sumei de 1.194,50 RON.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

De asemenea, a fost obligată intimata - pârâta D. la plata către apelantul - reclamantul A. a sumei de 48 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel, precum și intimata - chemată în garanție SC B. SA la plata către intimata - pârâtă D. a sumei de 48 RON.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că:

Contrar susținerii apelantului - reclamant, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei capacității de folosință a intimatei - pârâte SC B. SA - sucursala C. și a respins pentru acest motiv cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei intimate-pârâte, întrucât sucursala nu are personalitate juridică, neputând fi titulară de drepturi și obligații pe plan procesual, astfel că nu are capacitate de folosință.

Instanța de apel a apreciat că este greșită susținerea primei instanțe potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar fi trebuit formulată împotriva asigurătorului în baza art. 54 din Legea nr. 136/1995.

În acest sens, instanța de apel a statuat că, stabilind posibilitatea ca despăgubirile să fie plătite de către asigurat, înseamnă că legiuitorul a acceptat că persoanele păgubite se pot îndrepta împotriva asiguratului pentru repararea prejudiciilor suferite prin accidente de autovehicul.

Referitor la pretențiile solicitate de reclamant, instanța de apel a constatat că, acestea sunt întemeiate numai cu privire la suma de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear și transport efectuate în anul 2013 și că soluția primei instanțe de admitere a excepției autorității de lucru judecat pentru pretențiile reprezentând contravaloarea biletelor de tratament balnear și transport cu trenul efectuate în anii 2009 și 2012 este corectă.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, instanța de apel a avut în vedere sentința civilă nr. 7307 din 21 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. x/302/2011, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2273R din 17 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei D. având ca obiect plata contravalorii biletelor de tratament balnear eliberate în lunile septembrie 2009 și august 2012 și a transportului cu trenul.

Instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe privind admiterea excepției autorității de lucru judecat, pentru pretențiile reprezentând contravaloarea biletelor de tratament balnear și transport cu trenul efectuate în anii 2009 și 2012, în sensul că există triplă identitate de părți, obiect și cauză.

Ca urmarea admiterii excepției lipsei capacității de folosință și a excepției autorității de lucru judecat, s-a statuat că, prima instanță a rămas învestită cu acțiunea formulată împotriva intimatei - pârâte D. având ca obiect la plata sumelor de:

- 1.088,50 RON reprezentând prețul biletului de tratament balnear efectuat în anul 2013 și al transportului aferent, 1059 RON reprezentând tratamentul balnear neefectuat pentru anii 2010 și 2011 și 20.000 RON reprezentând suma aferentă celui de al doilea tratament balnear anual pentru anii 2009-2013.

Instanța de apel a constatat, în esență că, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale numai pentru suma de 1.088,50 RON, reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear și transport efectuate în anul 2013, iar pentru restul pretențiilor apelantului - reclamant s-au apreciat ca neîntemeiate.

Astfel, conform sentinței penale nr. 24 din 18 ianuarie 1994 pronunțată de Judecătoria Bolintin - Vale în Dosarul nr. x/1992, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 143 din 20 august 1994 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. x/1993, a fost condamnat inculpatul E. la pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămarea integrității corporale a unei persoane din culpă prin nerespectarea dispozițiilor legale pentru exercitarea unei profesii.

Prin evocatele hotărâri penale, s-a reținut că la data de 21 decembrie 1991 inculpatul E. a circulat cu autoturismul proprietate personală pe drumul național DN 6 din direcția Alexandria spre București, prilej cu care s-a angajat în efectuarea unei depășiri în condițiile unei vizibilități reduse și a carosabilului acoperit cu zăpadă, condiții care au facilitat deraparea autoturismului și pătrunderea pe sensul opus de circulație, precum și lovirea frontală a autoturismului XX condus de F., care circula din direcția opusă. Totodată, s-a reținut că în urma impactului a fost accidentată partea vătămată A., care a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 140 de zile de îngrijiri medicale.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că este dovedită existența faptei ilicite comise de defunctul E. și a vinovăției acestuia sub forma culpei.

S-a constatat că, intimata-pârâtă D. este moștenitoarea legală (fiica) a defunctului E., căreia i-a fost transmis prin moștenire legală și pasivul succesoral care este alcătuit din datoriile și sarcinile succesorale; referitor la datoriile succesorale s-a reținut că, acestea sunt toate obligațiile patrimoniale ale defunctului, indiferent de izvorul lor (contractual, delictual, legal etc), care există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moștenirii.

Or, obligația de despăgubire a apelantului - reclamant pentru prejudiciile produse prin accidentul de autovehicul exista în patrimoniul defunctului E. de la momentul comiterii faptei ilicite, respectiv data de 21 decembrie 1991.

De asemenea, instanța de apel a statuat că, este cert din punct de vedere al existenței și întinderii doar un prejudiciu material în sumă de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear și transport efectuate în anul 2013, fiind dovedită și legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și fapta ilicită.

În acest context, instanța de apel a apreciat că, în urma faptei ilicite săvârșite de defunctul E., apelantul — reclamant a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 140 de zile de îngrijiri medicale, fiind încadrat inițial în gradul III de invaliditate prin decizia nr. 124931 din 08 decembrie 1994 a Comisiei de Pensii a sectorului 5 București, iar ulterior în gradul II de invaliditate, nerevizuibil conform deciziei nr. 124931 din 25 martie 1998 emisă de Direcția pentru Probleme de Muncă și Ocrotiri Sociale, dovedite certificatele medicale/adeverințele medicale/scrisorile medicale eliberate de medici în perioada 1992 - 2013 din ale cărui conținut a rezultat că apelantului-reclamant i s-au recomandat cure de tratament de două ori pe an pentru recuperare în urma accidentului.

În aceste condiții, instanța de apel a constatat existența unei legătură de cauzalitate între fapta ilicită a defunctului E. și afecțiunile de care suferă apelantul - reclamant și pentru tratarea cărora medicii i-au recomandat tratament medical.

Referitor la întinderea prejudiciului, instanța de apel a constatat, în esență, că, au fost depuse dovezi care au atestat faptul că reclamantul a achitat: suma de 1.015 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear pentru luna septembrie 2013 și suma 73,50 RON reprezentând contravaloare transport aferent efectuării tratamentului în luna septembrie 2013. Toate acestea au condus la concluzia instanței de apel că, întinderea prejudiciului material este doar în sumă de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear și transport efectuate în anul 2013.

Pentru celelalte prejudicii materiale solicitate de reclamant, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada, ceea ce a condus la concluzia că acesta nu este îndreptățit la plata contravalorii tratamentelor/călătoriilor neefectuate în anii 2009 - 2013, întrucât nu a efectuat nicio cheltuială în acest sens.

Față de cele reținute de instanța de apel, a fost admis apelul reclamantului și schimbată sentința apelată numai în ceea ce privește obligarea pârâtei D. la plata către reclamant a sumei de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear și transport efectuate în anul 2013.

La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată aferente judecății în primă instanță la care este îndreptățit reclamantul, instanța de apel în considerarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. de la 1865, a avut în vedere că reclamantul a depus la dosar dovezi din care au rezultat că a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 2.245 RON din care: suma de 2.100 RON reprezentând onorariu avocat și suma de 145 RON reprezentând cheltuieli cu fotocopierea/comunicări etc.

În aceste condiții, reclamantul este îndreptățit să primească un procent de 4,70% din cheltuielile de judecată suportate, respectiv suma de 106 RON.

Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta D., instanța de apel a constatat că soluția de admitere a apelului formulat de apelantul - reclamant are consecințe asupra situației pârâtei D. în sensul că aceasta va fi obligată să plătească reclamantului suma de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear și transport efectuate în anul 2013 și suma de 106 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță.

S-a mai apreciat că, potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. și art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 pârâta D. este îndreptățită să solicite despăgubiri de la chemata în garanție SC B. SA pentru sumele la plata cărora urmează să fie obligată către reclamantul A. cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată.

În consecință, instanța de apel a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta D. și a fost obligată chemata în garanție la plata către pârâta D. a sumei de 1.194,50 RON compusă din: suma de 1.088,50 RON reprezentând contravaloare bilet de tratament balnear și transport efectuate în anul 2013 și 106 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță, sume la care a fost obligată pârâta față de reclamant.

Instanța de apel a apelantul - reclamant este îndreptățit să primească un procent de 4,70% din cheltuielile de judecată aferente apelului, respectiv suma de 48 RON și a fost obligată intimata - chemată în garanție SC B. SA la plata către intimata - pârâtă D. a sumei de 48 RON.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamantul a declarat recurs.

După prezentarea fazelor procesuale anterioare, reclamantul reproșează instanței anterioare că, în mod nelegal, a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a sucursalei, întrucât legea însăși recunoaște sucursalelor societăților comerciale aptitudinea de a avea obligații, în limitele autonomiei funcționale stabilite de societatea al cărei dezmembrământ este, pentru a stabili dacă aceasta poate sta în judecată cu scopul de a-și apăra drepturile și obligațiile asumate în aceste limite și implicit de a-și exercita drepturile procesuale. în acest context, reclamantul apreciază că, se impunea ca instanța de judecată să confere posibilitatea sucursalei de a prezenta delegarea de competență, delegare ce nu poate fi acordată decât de societatea mamă.

În continuare, reclamantul în același context mai arată, că, întâmpinarea a fost depusă de către SC B. SA, în calitate de pârâtă, iar consilierul juridic care s-a prezentat în instanță a fost mandatat de către însăși societatea mamă, SC B. SA, să reprezinte interesele acesteia în proces. Așa fiind, reclamantul apreciază că, pârâta acționează în proces ca reprezentată a societății mame, deci are capacitate de folosința și de exercițiu.

Prin urmare, conchide reclamantul, acestea pot avea calitatea de parte în proces ca reprezentante ale societății mame, astfel încât, în speță, calitatea de pârâtă o are SC B. SA reprezentata de sucursala C.

Reclamantul mai critică decizia recurată și sub aspectul nelegalității referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâților la plata tratamentelor balneare neefectuate.

Sub acest aspect, reclamantul susține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale privind și celelalte pretenții respinse de către instanța de apel. Astfel, starea sa de sănătate s-a deteriorat continuu ca urmare a accidentului rutier suferit în anul 1991, ceea ce îl obligă să efectueze pe an doua cure de tratament balnear pentru a-i atenua durerile provocate de accident. Cum situația financiară nu îi permite, iar cel de-al doilea tratament este obligat să îl facă pe cheltuiala proprie, reclamantul învederează că a depus înscrisuri medicale care atestă susținerile sale, acestea fiind suficiente pentru stabili legătura de cauzalitate dintre starea sa actuală de sănătate și accidentul rutier.

Reclamantul mai arată că, referitor la posibilitatea evaluării prejudiciului, în cadrul probatoriului a solicitat instanței să se emită două adrese către două societăți comerciale care au în desfășurarea obiectului lor de activitate prestări servicii medicale și a căror utilitate era data de stabilire a cuantumului prejudiciului suferit. În acest sens, reclamantul reproșează instanței de apel că, a făcut dovada că s-a adresat unor entități și nu a primit niciun răspuns, întrucât numai prin intermediul acestor adrese putea să stabilească cuantumul prejudiciului. în acest sens, reclamantul învederează că, a depus la dosarul cauzei oferte de la agenții care dovedeau costul unui tratament balnear.

Prin urmare, conchide recurentul că, cererea sa de obligare la plata sumei de 21.059 RON este întemeiată, întrucât starea sănătății sale s-a înrăutățit tocmai pentru că a fost în imposibilitatea de a efectua aceste tratamente.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

După cum se poate observa, singurul motiv de nelegalitate formulat de recurent se referă la greșita admitere a excepției lipsei capacității de folosință a sucursalei, pe care Înalta Curte îl încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerile recurentului în dezvoltarea acestui motiv de recurs, potrivit cu care legea însăși recunoaște sucursalelor societăților comerciale aptitudinea de a avea obligații, în limitele autonomiei funcționale stabilite de societatea al cărei dezmembrământ este, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, având în vedere că sucursalele nu sunt entități cu personalitate juridică, ele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor în registrul comerțului din județul în care vor funcționa conform prevederilor art. 43 alin. (1) ale Legii nr. 31/1990.

Sucursala unei societăți comerciale este definită în cadrul art. 43 al Legii nr. 31/1990. Conform prevederilor art. 43 alin. (1) ale Legii nr. 31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor în registrul comerțului din județul în care vor funcționa.

Sucursala nu are aptitudinea de a avea drepturi și obligații proprii fiindcă nu deține capacitate civilă de folosință și nici un patrimoniu propriu, drepturile și obligațiile atribuite sucursalei sunt de fapt ale societații-mamă, orice drept și orice obligație se poate naște doar în patrimoniul societății mamă și doar în cazul existenței unui mandat acordat de societatea-mamă pentru încheierea actului.

De reamintit că, sucursala nu poate avea calitatea de parte în prezenta cauză, în condițiile în care nu are capacitate de folosință, care este formată din toate drepturile civile pe care persoana juridică le poate dobândi și din obligațiile pe care și le poate asuma, a cărui început coincide cu momentul dobândirii personalității juridice

Faptul că sucursala a fost reprezentată de consilierul juridic al societății mamă, nu îi conferă acesteia capacitate de folosință, ci dimpotrivă, aceasta reprezintă sucursala prin mandatul ratificat de reprezentanții legali ai societății mamă.

Mai mult decât atât, trebuie menționat faptul ca, într-adevăr, societatea mamă poate fi reprezentată de sucursală în baza unui mandat ratificat de aceasta, împrejurare care nu îi conferă sucursalei capacitate de folosință. De aceea, prin susținerile sale, recurentul face confuzie între regimul juridic al societății mamă și regimul juridic al sucursalei, întrucât asociază prezența reprezentantului societății mamă în numele sucursalei cu capacitatea de folosință a sucursalei. Or, aceasta din urmă poate fi mandatată de societatea mamă printr-o împuternicire, care nu îi schimbă regimul juridic al sucursalei, așa cum s-a arătat mai sus.

De reținut că, în doctrină s-a afirmat că sucursala exercită în raporturile cu terții o funcție de mandat (cu sau fără reprezentare) în limitele împuternicirii primite de la societatea-mamă prin actul de înființare sau printr-un act ulterior, precum și faptul că sucursala poate încheia acte juridice în limitele mandatului primit, fie în numele societății mame, fie în nume propriu, dar pe socoteala firmei primare. Concluzionând, că doar societatea-mamă are aptitudinea de a avea drepturi și obligații proprii sucursala fiind un dezmembrământ Iară personalitate juridică al acesteia, toate drepturile și obligațiile atribuite sucursalei sunt de fapt ale societații-mamă, orice drept și orice obligație născundu-se în patrimoniul societății mamă, sucursala neputând încheia acte sau dobândi sub aspect material drepturi în nume propriu.

Așa fiind, instanța de apel în mod corect a admis excepția lipsei capacității de folosință a sucursalei conform prevederilor în materie astfel cum s-a arătat în considerentele mai sus expuse.

Celelalte critici aduse de recurent privind respingerea celorlalte pretenții ale sale, după cum se poate constata, acestea sunt aspecte de netemeinicie, întrucât tind la reluarea situației de fapt deja stabilită și probele administrate în cauză în legătură cu cuantumul pretențiilor cerute de reclamant, ce nu pot fi supuse cenzurii controlului judiciar impus în calea de atac a recursului, care vizează strict și limitatv numai motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În plus, de cele arătate la alineatul anterior, înalta Curte observă, că reclamantul este nemulțumit de evaluarea prejudiciului prin care tinde spre restabilirea răspunderii civile delictuale pentru suma de 21.059 RON și de faptul că nu i s-a asigurat un tratament balnear, deși a apelat la societăți care au ca obiect de activitate prestări servicii medicale.

De altfel, recurentul face o construcție juridică inedită cu privire la susținerile sale în recurs, de emitere a două adrese către două societăți comerciale care au în desfășurarea obiectului lor de activitate prestări servicii medicale și a căror utilitate era data de stabilire a cuantumului prejudiciului suferit; în aceeași manieră, recurentul reproșează instanței de apel că, a făcut dovada că s-a adresat unor entități și nu a primit niciun răspuns, întrucât numai prin intermediul acestor adrese putea să stabilească cuantumul prejudiciului. Toate aceste împrejurări de fapt invocate de recurent nu reprezintă decât simple afirmații care denotă nemulțumirea sa cu privire la suma acordată cu titlu de pretenții.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 903 din 28 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 903 din 28 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2016.