ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3144/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 05 martie 2009, sub nr. 8532/3/2009, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul R.D.

a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 11145 din 02 februarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București în procedura Legii nr. 10/2001, solicitând ca în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General să se dispună: - anularea dispoziției nr. 11145 din 02 februarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul - teren și construcție demolată - situat în București, str. M.B.; - obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul liber de construcții și neafectat de sistematizare ce face parte din acest imobil; - obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată și, eventual, pentru partea de teren ce nu poate fi restituită în natură.

Prin sentința civilă nr. 1349 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația, astfel cum a fost precizată, sens în care a reținut următoarele: Prin notificările nr. A și B din 2 februarie 2002, reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată și restituirea în natură a terenului în suprafață de 620 m.p., situat în București, str. M.B., imobil trecut în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950. Soluționând notificarea reclamantului, în baza actelor depuse în dosarul administrativ, pârâtul a emis la data de 2 februarie 2009 dispoziția nr. 11145, prin care a respins cererea de restituire în natură a terenului, apreciind că acesta este afectat de elemente de sistematizare și a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atât pentru teren, cât și pentru construcția demolată ce a fost situată pe acesta.

Dispoziția în cauză a avut la bază raportul comisiei interne pentru analizarea notificărilor, prin care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului, reclamantul susținând prin prezenta contestație că, deși a depus la dosar un raport de expertiză extrajudiciară, acesta nu a fost luat în considerație de către comisie. Cu privire la acest din urmă aspect, tribunalul a constatat că susținerile reclamantului sunt nefondate, întrucât din analiza respectivului raport de expertiză extrajudiciară efectuat de expert B.I. rezultă că, din suprafața fostului teren de 622,41 m.p., 202,49 m.p. sunt ocupați de trotuar și parte carosabilă, iar 419,92 m.p. teren sunt ocupați de parcare și aceasta revine de drept reclamantului, fără a preciza însă natura juridică a respectivei suprafețe, respectiv dacă aceasta face parte sau nu din domeniul public al statului.

Faptul că din adresa depusă la dosar de firma D. rezultă că aceasta nu mai administrează respectivul spațiu de parcare nu poate duce la concluzia că terenul respectiv poate fi restituit în natură, în acest sens fiind și concluziile expertizei efectuate în prezenta cauză, care a arătat că, prin sistematizare, pe terenul în litigiu s-a amenajat un trotuar, s-a lărgit strada M.V. și M.B., amenajându-se provizoriu o parcare ce nu mai este în prezent administrată de firma mai sus arătată. Această împrejurare nu poate duce, însă, la concluzia că respectivul teren nu reprezintă domeniu public al statului, cum de altfel nici concluzia expertului referitoare la faptul că terenul nu este afectat de elemente de sistematizare, concluzie bazată doar pe o serie de adrese depuse la dosar emanând de la A.N., D.S.

și R., nu poate fi apreciată ca fiind relevantă în cauză, atâta timp cât aceasta nu are o justificare bazată pe constatări proprii. Împotriva sentinței au declarat apel moștenitorii reclamantului decedat, respectiv R.G.N. și R.M. La termenul de judecată din data de 29 aprilie 2014, s-a constatat transmisă calitatea procesuală activă de la R.M. la G.R.D., ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor succesorale, autentificat, din 25 februarie 2013. Prin decizia civilă nr. 254A din 10 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților R.G.N. și G.R.D., pentru următoarele considerente: Critica referitoare la nerestituirea în natură a imobilului notificat este nefondată.

Legiuitorul a instituit ca principiu restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, însă a prevăzut, în cazul imposibilității restituirii în natură, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale. În cauză, apelanții au solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren de 620 m.p., situate în str. M.B., București, imobil care a fost preluat abuziv. Prima instanță, în conformitate cu art. 7 și 10 din Legea nr. 10/2001 și cu aplicarea art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, modificate prin H.G. nr. 923/2010, a dispus efectuarea unui raport de expertiză topografică în vederea identificării cu exactitate a terenului, pentru a se verifica dacă există posibilitatea restituirii în natură a acestuia.

Prin raportul de expertiză efectuat de către expertul G.C., a fost identificată suprafața totală de teren de 622 m.p. și s-a arătat că o suprafață de 220 m.p. este afectată de trotuar și de lărgirea străzii M.B., iar suprafața de 401,69 m.p. reprezintă un spațiu de parcare. În acest sens, este și nota reconstituire din dosarul primei instanțe. Având în vedere situația juridică a terenului identificat, în mod corect prima instanță a apreciat că nu se poate restitui în natură suprafața de teren notificată și preluată abuziv, fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu se restituie în natură, ci se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.

În conformitate cu art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, „În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.” În cauza de față, o parte din terenul notificat este afectat de existența trotuarului și de lărgirea străzii, iar o altă parte din teren reprezintă o parcare amenajată, motiv pentru care nu este posibilă restituirea în natură a terenului notificat. Toate susținerile apelanților, din cuprinsul motivelor de apel, pe acest aspect sunt neîntemeiate și nu se reflectă în probatoriul administrat în cauză.

În ceea ce privește susținerea că prima instanță nu a ținut cont de raportul de expertiză extrajudiciară depus de către apelanți, Curtea a reținut că probele se administrează direct de către instanța de judecată, motiv pentru care s-a și încuviințat și administrat de către tribunal proba cu expertiză topografică. Critica referitoare la nestabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul imposibil de restituit în natură, este nefondată.

Astfel, procedura de restituire a imobilelor naționalizate a fost scindată în trei etape distincte obligatorii, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 245/2007 și Legii nr. 165/2013: 1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă; 2. procedura judiciară, atunci când unitatea administrativ-teritorială nu soluționează pe fond notificarea formulată sau atunci când o soluționează, dar persoana îndreptățită nu este mulțumită de modul de soluționare al acesteia; 3. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013, care reglementează faza execuțională și privește modalitatea de stabilire efectivă a cuantumului despăgubirilor ce vor fi acordate, precum și natura acestora.

Stabilirea cuantumului și naturii despăgubirilor ce vor fi acordate se va realiza în cea de-a treia etapă. Astfel, stabilirea cuantumului despăgubirilor se va realiza de către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, devenită, potrivit art. 17 și 18 din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în conformitate cu Legea nr. 165/2013, avându-se în vedere și deciziile în interesul legii nr. 20/2007, nr. 52/2007 și nr. 27/2011 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007, s-a stabilit obligația instanței de judecată de a soluționa fondul notificării, adică de a se pronunța cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, posibilitatea de restituire în natură sau în echivalent și obligativitatea unității deținătoare de a înainta propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea nu se confundă, însă, cu obligația instanței sesizate cu o astfel de cerere de a stabili întinderea definitivă a despăgubirilor și de a le acorda efectiv prin hotărâre. În cazul unei astfel de contestații, instanța poate stabili numai existența dreptului de despăgubire, nu și întinderea definitivă a acestuia.

În acest sens, trebuie să se aibă în vedere și obligativitatea deciziei nr. 52/2007, pronunțată ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007, prin care s-a stabilit că „deciziile sau dispozițiile, care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată”, în raport de prevederile art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 27/2011 se statuează că: „1. Acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul român nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

În cuprinsul considerentelor deciziei în interesul legii menționate s-a reținut că „Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O.

ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115)”. Chiar dacă, în prezent, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt aplicabile și în prezent, având în vedere că mecanismul de stabilire a despăgubirilor nu a suferit modificări majore. Astfel, în conformitate cu actuala reglementare, stabilirea efectivă a despăgubirilor revine în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit Legii nr. 165/2013, la propunerea Municipiul București prin Primar General, în calitate de unitate învestită cu soluționarea notificării.

În prezenta cauză i se stabilește dreptul părții la obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent, ca o consecință a imposibilității de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, însă cuantumul despăgubirilor nu trebuie calculat de către instanța de judecată, ci de către autoritățile abilitate, motiv pentru care nu se impunea încuviințarea probei cu expertiză evaluatoare. În caz contrar, s-ar fi administrat o probă care nu ar fi avut relevanță nici asupra soluționării pe fond a cauzei și nici în faza execuțională. Nu se încalcă părții dreptul de acces la un tribunal, care este protejat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanța de judecată a statuat asupra temeiniciei cererii formulate, a stabilit că reclamanții au dreptul la despăgubiri și că acestea vor fi acordate, în condițiile legii speciale.

Chiar dacă nu se stabilește suma exactă, acest drept stabilit intră sub incidența art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prezenta hotărâre recunoaște în patrimoniul reclamanților un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocolul 1, iar neexecutarea acestuia constituie o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (în acest sens s-a pronunțat și C.E.D.O. - parag. 180 și 182 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României). Posibilitatea statului de a reglementa această modalitate de stabilire a despăgubirilor este recunoscută de către Curtea Europeană, fiind reiterată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

162-169), prin care se recunoaște posibilitatea statelor membre de a adopta măsurile legislative necesare pentru stabilirea despăgubirilor aferente imobilelor naționalizate. Stabilirea despăgubirilor de către Comisia Națională de Compensare a Imobilelor se circumscrie dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se realizează în cea de-a treia etapă, respectiv etapa execuțională, în conformitate cu art. 50 din Legea nr. 165/2013. În acest sens, Curtea a constatat că a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a abrogat dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fiind instituită o nouă procedură execuțională, prin dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Numai valorificarea acestor drepturi se va realiza prin procedura instituită de Legea nr. 165/2013, urmând ca noțiunea de măsuri reparatorii să fie înțeleasă ca fiind măsuri compensatorii, având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 165/2013. Pentru considerentele expuse, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță nu a stabilit, prin dispozitivul hotărârii, cuantumul despăgubirilor, fiind nefondată critica formulată de către apelanții-reclamanți cu privire la acest aspect. Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele: Curtea de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar și a dispozițiilor art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007, reținând în mod eronat că este imposibilă restituirea în natură întrucât „o parte din terenul notificat este afectat de existența trotuarului și de lărgirea străzii, iar o altă parte din teren reprezintă o parcare amenajată”. Referitor la pretinsa existență a unei „parcări amenajate”, din cuprinsul niciunui înscris existent la dosarul cauzei nu rezultă legalitatea amenajării unui spațiu de parcare pe terenul în litigiu, dimpotrivă, societatea care, la un moment dat, presta această activitate nu mai administrează spațiul; drept urmare, nu trebuie confundată o situație de fapt - posibila parcare a unor autoturisme pe terenul în discuție - cu existența unui spațiu de parcaj amenajat, în măsura în care această activitate nu se desfășoară în condițiile legii.

În cadrul apelului, a fost solicitată suplimentarea raportului de expertiză topografică, iar la dosarul administrativ a fost depusă o expertiză extrajudiciară ce consacră împrejurările învederate prin acțiunea introductivă, în sensul că terenul în cauză este liber pe o porțiune considerabilă. Este adevărat că instanța nu este obligată să țină seama de expertiza extrajudiciară, însă, în măsura în care concluziile acesteia se coroborează cu cele ale expertizei judiciare - mai ales în condițiile în care expertiza a fost însușită de pârât, inclusiv în baza rolului activ, instanța de judecată este datoare să administreze toate probele astfel încât cauza să fie soluționată în mod just, în deplin acord atât cu realitatea de la fața locului, dar și cu situația juridică a imobilului, în condițiile în care ambele rapoarte de expertiză converg spre posibilitatea reală și efectivă de restituire în natură a imobilului.

În plus, expertizele menționate au fost realizate la nivelul anului 2009, motiv pentru care se impune refacerea raportului de expertiză/întocmirea unui nou raport de expertiză, ale cărui obiective să identifice în mod corect terenul, eventualele lucrări de sistematizare ori alte impedimente care ar face imposibilă restituirea în natură.

Curtea de apel a preluat raționamentul greșit al tribunalului, mecanism care a condus la pronunțarea unei decizii vădit nelegale; dacă prima instanță și-a format convingerea intimă că imobilul nu poate fi retrocedat în natură pentru simplul motiv că ar exista un dubiu cu privire la natura juridică reală, instanța de apel a nesocotit în mod flagrant concluziile ambelor expertize și nu a administrat suficiente probe din care să rezulte, eventual, adevărata situație juridică a terenului, în condițiile în care este, în primul rând, rolul instanței să ofere dezlegare tuturor împrejurărilor de fapt și de drept incidente ori în strânsă legătură cu litigiul supus soluționării. În concluzie, se impune suplimentarea probatoriului în sensul efectuării unui nou raport de expertiză în care să fie identificată întreaga suprafață de teren, suprafața eventual afectată de utilități și sistematizări, precum și descrierea acestora, în măsura în care există.

Așa fiind, recurenții au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea administrării unui probatoriu complet cu privire la situația juridică reală a imobilului în litigiu (refacerea raportului de expertiză efectuat în cauză).

În subsidiar, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului formulat împotriva sentinței de fond și schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii contestației, respectiv anularea dispoziției nr. 11145 din 02 februarie 2010 emisă de Municipiul București prin Primarul General, obligarea acestuia la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului liber de construcții și neafectat de sistematizare, precum și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată și eventuala suprafață de teren ce nu poate fi restituită în natură (în măsura în care se constată că aceasta există într-adevăr).

Față de considerentele expuse în precedent, rezultă, fără niciun fel de dubiu, posibilitatea reală și efectivă de restituire a imobilului teren notificat, cel puțin pentru o suprafață însemnată, astfel cum rezultă din cuprinsul ambelor rapoarte de expertiză efectuate (raportul realizat la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și cel întocmit la solicitarea tribunalului). Așadar, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie - art. l și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în condițiile în care, pe de o parte, există posibilitatea retrocedării în natură a imobilului și, pe de altă parte, a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru porțiunea din imobil eventual afectată de lucrări de sistematizare.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurenților, nu se poate imputa instanței de apel lipsa de rol activ în ceea ce privește lămurirea situației juridice a terenului litigios, în condițiile în care, la termenul din 11 martie 2014, această instanță a pus în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului tocmai în vederea clarificării situației juridice a terenului a cărui restituire s-a solicitat în cauză și a cerut relații în acest sens de la departamentul de specialitate din cadrul primăriei. Astfel, Primăria sector 3 - Serviciul Cadastru și Fond Funciar a comunicat, cu adresa de la dosar apel, că „o porțiune din terenul fostului imobil din strada M.B.

este afectat de sistematizarea zonei, respectiv de trotuar și de lărgirea străzii M.B., iar restul terenului aparține Primăriei Municipiului București”, iar Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu. Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat a comunicat, cu adresa din dosar apel, că „în prezent, parcela de teren aparținând imobilului care a purtat adresa str. M.B. este afectată de: - secțiune din b-dul M.V., arteră ce este evidențiată în anexa Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 08 mai 2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, cu completările și modificările ulterioare, (…); - secțiune dintr-o suprafață mai mare amenajată ca platformă betonată folosită ca parcaj”.

Procedând în acest mod, instanța de apel și-a exercitat rolul activ în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critica în acest sens nefiind fondată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Chestiunea afectațiunii actuale a terenului litigios, ce interesa în stabilirea formei de reparație cuvenită recurenților în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost lămurită de instanța de apel, critica în acest sens nefiind fondată. Astfel, instanța de apel a stabilit în mod cert afectațiunea terenului litigios, apreciind ca fiind concordante pe acest aspect expertiza judiciară efectuată la fond și nota de reconstituire din dosarul administrativ, în raport de care a reținut că, din suprafața totală de teren identificată prin expertiză, de 622 m.p., o suprafață de 220 m.p.

este afectată de trotuar și de lărgirea străzii M.B., iar o suprafață de 401,69 m.p. reprezintă spațiu de parcare. Cu privire la expertiza extrajudiciară depusă de către reclamanți, instanța de apel a reținut corect că aceasta nu poate fi avută în vedere, față de principiul administrării directe a probelor în fața instanței de judecată, principiu valorificat în cauză prin administrarea de către prima instanță a probei cu expertiză topografică, ce a identificat terenul litigios și a constatat destinația lui actuală. De altfel, și expertiza extrajudiciară are aceleași constatări ca și expertiza judiciară în privința afectațiunii terenului litigios, în sensul că acesta este ocupat în parte de trotuar și partea carosabilă, iar în parte de parcare.

În speță, recurenții nici nu contestă afectațiunea terenului litigios, astfel cum aceasta a fost reținută de instanța de apel, spre a se pune problema nelămuririi situației de fapt pe un aspect al cauzei. Ceea ce contestă recurenții este faptul că parcarea ce ocupă o parte din terenul litigios ar reprezenta un element de sistematizare care să facă imposibilă restituirea în natură a terenului astfel ocupat; în opinia lor, terenul reprezentând spațiu de parcare este teren liber, supus restituirii în natură, sens în care au invocat că această concluzie se regăsește în ambele expertize - judiciară și extrajudiciară.

Contrar, însă, susținerilor recurenților, faptul că suprafața de teren ocupată de parcare ar fi fost propusă prin expertiză pentru restituirea în natură nu are nicio relevanță în pronunțarea soluției în cauză, întrucât competența expertului este limitată la stabilirea situației de fapt a terenului, instanța având competența ca, în raport de constatările de fapt ale expertului, să califice dacă amenajările identificate pe teren sunt sau nu de utilitate publică, față de criteriile prevăzute de lege, sens în care Curtea de apel a și procedat. Astfel, raportat la situația de fapt reținută, redată mai sus, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., în mod corect instanța de apel nu a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren ocupată de parcare, ci a confirmat soluția fondului de menținere a dispoziției entității notificate, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent și pentru această suprafață.

Procedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2001. Astfel, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că pentru suprafața de teren afectată unor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Art. 10.3 din Normele metodologice prevede că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere „acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele”.

Rezultă că, Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură și terenurile afectate unor amenajări de utilitate publică, o atare afectațiune având-o, în înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare a acestei legi, „suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității”. În speță, suprafața de 401,69 m.p. este ocupată de o parcare amenajată a Primăriei Municipiului București, al cărei scop nu poate fi altul decât acela de a deservi nevoile comunității, ceea ce îi conferă caracterul unei amenajări de utilitate publică, cu consecința că terenul pe care îl afectează nu poate fi restituit în natură. Faptul că parcarea ce ocupă parte din terenul litigios nu ar mai fi administrată de societatea de profil care presta, la un moment dat, această activitate - SC D., nu are nicio relevanță în calificarea respectivei amenajări ca fiind sau nu de utilitate publică, cum neîntemeiat se pretinde prin motivele de recurs.

Ceea ce are relevanță pe acest aspect, raportat la dispozițiile sus-menționate, este dacă amenajarea existentă pe teren deservește nevoile comunității, or această condiție este îndeplinită în speță, fiind evident că o parcare a municipalității deservește nevoile comunității. Pe de altă parte, faptul că parcarea nu ar fi „legal amenajată”, deci realizată în baza unei autorizații de construire, nu face posibilă restituirea în natură a terenului pe care ea este amplasată, cum greșit susțin recurenții, deoarece condiția autorizației de construire este cerută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 numai pentru construcțiile noi, edificate după preluare, nu și pentru amenajările de utilitate publică, care, prin natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care sunt amplasate.

În concluzie, în mod legal instanța de apel nu a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren ocupate de parcare, fiind vorba despre un teren afectat de o amenajare de utilitate publică, exceptat de la restituirea în natură, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi. Nici critica privind încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, prin nerestituirea în natură a terenului ocupat de parcare, nu este fondată. Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd că în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, or tocmai aceasta este situația în speță.

Cum potrivit celor anterior arătate, restituirea în natură a suprafeței în discuție nu este posibilă față de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, atunci când a confirmat soluția fondului de menținere a dispoziției entității notificate, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent și pentru această suprafață, imposibil de restituit în natură. Drept urmare, nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl va respinge ca atare, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.R.D. și R.G.N. împotriva deciziei nr. 245A din 10 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2014.