ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3144/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3144/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

05

martie

2009, sub nr.

8532/3/2009, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul R.D. a formulat

contestație împotriva dispoziției nr. 11145 din 02 februarie 2009 emisă de

Primarul General al Municipiului București în procedura Legii nr. 10/2001,

solicitând ca în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul

General să se dispună:

- anularea

dispoziției nr. 11145 din 02 februarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului

București, prin care i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul - teren și construcție demolată - situat în București, str. M.B.;

- obligarea

pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul liber de construcții

și neafectat de sistematizare ce face parte din acest imobil;

- obligarea

pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția

demolată și, eventual, pentru partea de teren ce nu poate fi restituită în natură.

Prin sentința

civilă nr. 1349 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată, contestația, astfel cum a fost precizată, sens în care

a reținut următoarele:

Prin notificările

nr. A și B din 2 februarie 2002, reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată și restituirea în natură a

terenului în suprafață de 620 m.p., situat în București, str. M.B., imobil trecut

în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.

Soluționând

notificarea reclamantului, în baza actelor depuse în dosarul administrativ, pârâtul

a emis la data de 2 februarie 2009 dispoziția nr. 11145, prin care a respins cererea

de restituire în natură a terenului, apreciind că acesta este afectat de elemente

de sistematizare și a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atât

pentru teren, cât și pentru construcția demolată ce a fost situată pe acesta.

Dispoziția

în cauză a avut la bază raportul comisiei interne pentru analizarea notificărilor,

prin care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului, reclamantul

susținând prin prezenta contestație că, deși a depus la dosar un raport de expertiză

extrajudiciară, acesta nu a fost luat în considerație de către comisie.

Cu privire

la acest din urmă aspect, tribunalul a constatat că susținerile reclamantului sunt

nefondate, întrucât din analiza respectivului raport de expertiză extrajudiciară

efectuat de expert B.I. rezultă că, din suprafața fostului teren de 622,41 m.p.,

202,49 m.p. sunt ocupați de trotuar și parte carosabilă, iar 419,92 m.p. teren sunt

ocupați de parcare și aceasta revine de drept reclamantului, fără a preciza însă

natura juridică a respectivei suprafețe, respectiv dacă aceasta face parte sau nu

din domeniul public al statului.

Faptul că

din adresa depusă la dosar de firma D. rezultă că aceasta nu mai administrează respectivul

spațiu de parcare nu poate duce la concluzia că terenul respectiv poate fi restituit

în natură, în acest sens fiind și concluziile expertizei efectuate în prezenta cauză,

care a arătat că, prin sistematizare, pe terenul în litigiu s-a amenajat un trotuar,

s-a lărgit strada M.V. și M.B., amenajându-se provizoriu o parcare ce nu mai este

în prezent administrată de firma mai sus arătată.

Această împrejurare

nu poate duce, însă, la concluzia că respectivul teren nu reprezintă domeniu public

al statului, cum de altfel nici concluzia expertului referitoare la faptul că terenul

nu este afectat de elemente de sistematizare, concluzie bazată doar pe o serie de

adrese depuse la dosar emanând de la A.N., D.S. și R., nu poate fi apreciată ca

fiind relevantă în cauză, atâta timp cât aceasta nu are o justificare bazată pe

constatări proprii.

Împotriva

sentinței au declarat apel moștenitorii reclamantului decedat, respectiv R.G.N.

și R.M.

La termenul

de judecată din data de 29 aprilie 2014, s-a constatat transmisă calitatea procesuală

activă de la R.M. la G.R.D., ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare

a drepturilor succesorale, autentificat, din 25 februarie 2013.

Prin decizia

civilă nr. 254A din 10 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul reclamanților R.G.N. și G.R.D., pentru următoarele

considerente:

Critica referitoare

la nerestituirea în natură a imobilului notificat este nefondată.

Legiuitorul

a instituit ca principiu restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, însă

a prevăzut, în cazul imposibilității restituirii în natură, acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale.

În cauză,

apelanții au solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren de 620 m.p.,

situate în str. M.B., București, imobil care a fost preluat abuziv.

Prima instanță,

în conformitate cu art. 7 și 10 din Legea nr. 10/2001 și cu aplicarea art. 10 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007,

modificate prin H.G. nr. 923/2010, a dispus efectuarea unui raport de expertiză

topografică în vederea identificării cu exactitate a terenului, pentru a se verifica

dacă există posibilitatea restituirii în natură a acestuia.

Prin raportul

de expertiză efectuat de către expertul G.C., a fost identificată suprafața totală

de teren de 622 m.p. și s-a arătat că o suprafață de 220 m.p. este afectată de trotuar

și de lărgirea străzii M.B., iar suprafața de 401,69 m.p. reprezintă un spațiu de

parcare.

În acest sens,

este și nota reconstituire din dosarul primei instanțe.

Având în vedere

situația juridică a terenului identificat, în mod corect prima instanță a apreciat

că nu se poate restitui în natură suprafața de teren notificată și preluată abuziv,

fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

nu se restituie în natură, ci se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent în

ipoteza terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale.

În conformitate

cu art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, „În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea

notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu

exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală

a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele

asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare

cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele

asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură

se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele

suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor

subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale

are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității,

și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele.”

În cauza de

față, o parte din terenul notificat este afectat de existența trotuarului și de

lărgirea străzii, iar o altă parte din teren reprezintă o parcare amenajată, motiv

pentru care nu este posibilă restituirea în natură a terenului notificat.

Toate susținerile

apelanților, din cuprinsul motivelor de apel, pe acest aspect sunt neîntemeiate

și nu se reflectă în probatoriul administrat în cauză.

În ceea ce

privește susținerea că prima instanță nu a ținut cont de raportul de expertiză extrajudiciară

depus de către apelanți, Curtea a reținut că probele se administrează direct de

către instanța de judecată, motiv pentru care s-a și încuviințat și administrat

de către tribunal proba cu expertiză topografică.

Critica referitoare

la nestabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul imposibil de restituit

în natură, este nefondată.

Astfel, procedura

de restituire a imobilelor naționalizate a fost scindată în trei etape distincte

obligatorii, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 245/2007 și Legii

nr. 165/2013:

de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea

de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute

de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin

echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă decizia sau dispoziția

motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă;

judiciară, atunci când unitatea administrativ-teritorială nu soluționează pe fond

notificarea formulată sau atunci când o soluționează, dar persoana îndreptățită

nu este mulțumită de modul de soluționare al acesteia;

derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 165/2013, care reglementează faza execuțională și privește modalitatea

de stabilire efectivă a cuantumului despăgubirilor ce vor fi acordate, precum și

natura acestora.

Stabilirea

cuantumului și naturii despăgubirilor ce vor fi acordate se va realiza în cea de-a

treia etapă.

Astfel, stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va realiza de către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor,

devenită, potrivit art. 17 și 18 din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor, în conformitate cu Legea nr. 165/2013, avându-se în vedere

și deciziile în interesul legii nr. 20/2007, nr. 52/2007 și nr. 27/2011 pronunțate

de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conform deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007, s-a stabilit obligația instanței

de judecată de a soluționa fondul notificării, adică de a se pronunța cu privire

la calitatea de persoană îndreptățită, posibilitatea de restituire în natură sau

în echivalent și obligativitatea unității deținătoare de a înainta propunerea de

acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Obligația instanței de judecată

de a soluționa pe fond notificarea nu se confundă, însă, cu obligația instanței

sesizate cu o astfel de cerere de a stabili întinderea definitivă a despăgubirilor

și de a le acorda efectiv prin hotărâre.

În cazul unei

astfel de contestații, instanța poate stabili numai existența dreptului de despăgubire,

nu și întinderea definitivă a acestuia.

În acest sens,

trebuie să se aibă în vedere și obligativitatea deciziei nr. 52/2007, pronunțată

ulterior deciziei nr. XX din 19 martie 2007, prin care s-a stabilit că „deciziile

sau dispozițiile, care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare

a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior

atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului

instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât

acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată”, în raport de prevederile

art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data

emiterii actului.

De asemenea,

prin decizia în interesul legii nr. 27/2011 se statuează că: „1. Acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului român de

a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul român

nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acțiunile

în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13

din această convenție, sunt inadmisibile”.

În cuprinsul

considerentelor deciziei în interesul legii menționate s-a reținut că „Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului,

va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanței

de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie

de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire

la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de

acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză

Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115)”.

Chiar dacă,

în prezent, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, argumentele Înaltei Curți de Casație

și Justiție sunt aplicabile și în prezent, având în vedere că mecanismul de stabilire

a despăgubirilor nu a suferit modificări majore.

Astfel, în

conformitate cu actuala reglementare, stabilirea efectivă a despăgubirilor revine

în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit Legii nr.

165/2013, la propunerea Municipiul București prin Primar General, în calitate de

unitate învestită cu soluționarea notificării.

În prezenta

cauză i se stabilește dreptul părții la obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent,

ca o consecință a imposibilității de restituire în natură a imobilului preluat abuziv,

însă cuantumul despăgubirilor nu trebuie calculat de către instanța de judecată,

ci de către autoritățile abilitate, motiv pentru care nu se impunea încuviințarea

probei cu expertiză evaluatoare.

În caz contrar,

s-ar fi administrat o probă care nu ar fi avut relevanță nici asupra soluționării

pe fond a cauzei și nici în faza execuțională.

Nu se încalcă

părții dreptul de acces la un tribunal, care este protejat prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanța de judecată a statuat asupra temeiniciei

cererii formulate, a stabilit că reclamanții au dreptul la despăgubiri și că acestea

vor fi acordate, în condițiile legii speciale.

Chiar dacă

nu se stabilește suma exactă, acest drept stabilit intră sub incidența art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prezenta hotărâre

recunoaște în patrimoniul reclamanților un interes patrimonial apărat de art. 1

din Protocolul 1, iar neexecutarea acestuia constituie o ingerință, în sensul primei

fraze din primul alineat al acestui articol (în acest sens s-a pronunțat și C.E.D.O.

- parag. 180 și 182 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Posibilitatea

statului de a reglementa această modalitate de stabilire a despăgubirilor este recunoscută

de către Curtea Europeană, fiind reiterată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României (parag. 162-169), prin care se recunoaște posibilitatea statelor membre

de a adopta măsurile legislative necesare pentru stabilirea despăgubirilor aferente

imobilelor naționalizate.

Stabilirea

despăgubirilor de către Comisia Națională de Compensare a Imobilelor se circumscrie

dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de stabilire a cuantumului

despăgubirilor.

Acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent se realizează în cea de-a treia etapă, respectiv

etapa execuțională, în conformitate cu art. 50 din Legea nr. 165/2013.

În acest sens,

Curtea a constatat că a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a abrogat dispozițiile

art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fiind instituită o nouă procedură

execuțională, prin dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Numai valorificarea

acestor drepturi se va realiza prin procedura instituită de Legea nr. 165/2013,

urmând ca noțiunea de măsuri reparatorii să fie înțeleasă ca fiind măsuri compensatorii,

având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 165/2013.

Pentru considerentele

expuse, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță nu a stabilit, prin dispozitivul

hotărârii, cuantumul despăgubirilor, fiind nefondată critica formulată de către

apelanții-reclamanți cu privire la acest aspect.

Decizia Curții

de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au

invocat motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat

următoarele:

Curtea de apel a făcut

o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

dar și a dispozițiilor art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, reținând în mod eronat că

este imposibilă restituirea în natură întrucât „o parte din terenul notificat este

afectat de existența trotuarului și de lărgirea străzii, iar o altă parte din teren

reprezintă o parcare amenajată”.

Referitor la pretinsa

existență a unei „parcări amenajate”, din cuprinsul niciunui înscris existent la

dosarul cauzei nu rezultă legalitatea amenajării unui spațiu de parcare pe terenul

în litigiu, dimpotrivă, societatea care, la un moment dat, presta această activitate

nu mai administrează spațiul; drept urmare, nu trebuie confundată o situație de

fapt - posibila parcare a unor autoturisme pe terenul în discuție - cu existența

unui spațiu de parcaj amenajat, în măsura în care această activitate nu se desfășoară

în condițiile legii.

În cadrul apelului, a

fost solicitată suplimentarea raportului de expertiză topografică, iar la dosarul

administrativ a fost depusă o expertiză extrajudiciară ce consacră împrejurările

învederate prin acțiunea introductivă, în sensul că terenul în cauză este liber

pe o porțiune considerabilă.

Este adevărat că instanța

nu este obligată să țină seama de expertiza extrajudiciară, însă, în măsura în care

concluziile acesteia se coroborează cu cele ale expertizei judiciare - mai ales

în condițiile în care expertiza a fost însușită de pârât, inclusiv în baza rolului

activ, instanța de judecată este datoare să administreze toate probele astfel încât

cauza să fie soluționată în mod just, în deplin acord atât cu realitatea de la fața

locului, dar și cu situația juridică a imobilului, în condițiile în care ambele

rapoarte de expertiză converg spre posibilitatea reală și efectivă de restituire

în natură a imobilului.

În plus, expertizele menționate

au fost realizate la nivelul anului 2009, motiv pentru care se impune refacerea

raportului de expertiză/întocmirea unui nou raport de expertiză, ale cărui obiective

să identifice în mod corect terenul, eventualele lucrări de sistematizare ori alte

impedimente care ar face imposibilă restituirea în natură.

Curtea de apel a preluat

raționamentul greșit al tribunalului, mecanism care a condus la pronunțarea unei

decizii vădit nelegale; dacă prima instanță și-a format convingerea intimă că imobilul

nu poate fi retrocedat în natură pentru simplul motiv că ar exista un dubiu cu privire

la natura juridică reală, instanța de apel a nesocotit în mod flagrant concluziile

ambelor expertize și nu a administrat suficiente probe din care să rezulte, eventual,

adevărata situație juridică a terenului, în condițiile în care este, în primul rând,

rolul instanței să ofere dezlegare tuturor împrejurărilor de fapt și de drept incidente

ori în strânsă legătură cu litigiul supus soluționării.

În concluzie, se impune

suplimentarea probatoriului în sensul efectuării unui nou raport de expertiză în

care să fie identificată întreaga suprafață de teren, suprafața eventual afectată

de utilități și sistematizări, precum și descrierea acestora, în măsura în care

există.

Așa fiind, recurenții

au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea administrării unui probatoriu

complet cu privire la situația juridică reală a imobilului în litigiu (refacerea

raportului de expertiză efectuat în cauză).

În subsidiar,

au solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului formulat împotriva

sentinței de fond și schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii contestației,

respectiv anularea dispoziției nr. 11145 din 02 februarie 2010 emisă de Municipiul

București prin Primarul General, obligarea acestuia la lăsarea în deplină proprietate

și liniștită posesie a terenului liber de construcții și neafectat de sistematizare,

precum și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată

și eventuala suprafață de teren ce nu poate fi restituită în natură (în măsura în

care se constată că aceasta există într-adevăr).

Față de considerentele

expuse în precedent, rezultă, fără niciun fel de dubiu, posibilitatea reală și efectivă

de restituire a imobilului teren notificat, cel puțin pentru o suprafață însemnată,

astfel cum rezultă din cuprinsul ambelor rapoarte de expertiză efectuate (raportul

realizat la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și cel întocmit

la solicitarea tribunalului).

Așadar, instanța de apel

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie - art. l și art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în condițiile

în care, pe de o parte, există posibilitatea retrocedării în natură a imobilului

și, pe de altă parte, a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru porțiunea

din imobil eventual afectată de lucrări de sistematizare.

Examinând decizia atacată

în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurenților,

nu se poate imputa instanței de apel lipsa de rol activ în ceea ce privește lămurirea

situației juridice a terenului litigios, în condițiile în care, la termenul din

11 martie 2014, această instanță a pus în discuția părților necesitatea suplimentării

probatoriului tocmai în vederea clarificării situației juridice a terenului a cărui

restituire s-a solicitat în cauză și a cerut relații în acest sens de la departamentul

de specialitate din cadrul primăriei. Astfel, Primăria sector 3 - Serviciul Cadastru

și Fond Funciar a comunicat, cu adresa de la dosar apel, că „o porțiune din terenul

fostului imobil din strada M.B. este afectat de sistematizarea zonei, respectiv

de trotuar și de lărgirea străzii M.B., iar restul terenului aparține Primăriei

Municipiului București”, iar Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu.

Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat a comunicat, cu adresa din dosar apel,

că „în prezent, parcela de teren aparținând imobilului care a purtat adresa str.

M.B. este afectată de: - secțiune din b-dul M.V., arteră ce este evidențiată în

anexa Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 08

mai 2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public

al Municipiului București, cu completările și modificările ulterioare,  (…); - secțiune

dintr-o suprafață mai mare amenajată ca platformă betonată folosită ca parcaj”.

Procedând în acest mod,

instanța de apel și-a exercitat rolul activ în conformitate cu dispozițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ., critica în acest sens nefiind fondată, ceea ce face

inaplicabil cazul de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Chestiunea afectațiunii

actuale a terenului litigios, ce interesa în stabilirea formei de reparație cuvenită

recurenților în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost lămurită de instanța de apel,

critica în acest sens nefiind fondată.

Astfel, instanța de apel

a stabilit în mod cert afectațiunea terenului litigios, apreciind ca fiind concordante

pe acest aspect expertiza judiciară efectuată la fond  și nota de reconstituire

din dosarul administrativ, în raport de care a reținut că, din suprafața totală

de teren identificată prin expertiză, de 622 m.p., o suprafață de 220 m.p. este

afectată de trotuar și de lărgirea străzii M.B., iar o suprafață de 401,69 m.p.

reprezintă spațiu de parcare.

Cu privire la expertiza

extrajudiciară depusă de către reclamanți, instanța de apel a reținut corect că

aceasta nu poate fi avută în vedere, față de principiul administrării directe a

probelor în fața instanței de judecată, principiu valorificat în cauză prin administrarea

de către prima instanță a probei cu expertiză topografică, ce a identificat terenul

litigios și a constatat destinația lui actuală.

De altfel, și expertiza

extrajudiciară are aceleași constatări ca și expertiza judiciară în privința afectațiunii

terenului litigios, în sensul că acesta este ocupat în parte de trotuar și partea

carosabilă, iar în parte de parcare.

În speță, recurenții nici

nu contestă afectațiunea terenului litigios, astfel cum aceasta a fost reținută

de instanța de apel, spre a se pune problema nelămuririi situației de fapt pe un

aspect al cauzei. Ceea ce contestă recurenții este faptul că parcarea ce ocupă o

parte din terenul litigios ar reprezenta un element de sistematizare care să facă

imposibilă restituirea în natură a terenului astfel ocupat; în opinia lor, terenul

reprezentând spațiu de parcare este teren liber, supus restituirii în natură, sens

în care au invocat că această concluzie se regăsește în ambele expertize - judiciară

și extrajudiciară.

Contrar, însă, susținerilor

recurenților, faptul că suprafața de teren ocupată de parcare ar fi fost propusă

prin expertiză pentru restituirea în natură nu are nicio relevanță în pronunțarea

soluției în cauză, întrucât competența expertului este limitată la stabilirea situației

de fapt a terenului, instanța având competența ca, în raport de constatările de

fapt ale expertului, să califice dacă amenajările identificate pe teren sunt sau

nu de utilitate publică, față de criteriile prevăzute de lege, sens în care Curtea

de apel a și procedat.

Astfel, raportat la situația

de fapt reținută, redată mai sus, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., în mod corect instanța de apel nu a dispus

restituirea în natură a suprafeței de teren ocupată de parcare, ci a confirmat soluția

fondului de menținere a dispoziției entității notificate, prin care s-au acordat

măsuri reparatorii în echivalent și pentru această suprafață.

Procedând în acest mod,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2001.

Astfel, art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 prevede că pentru suprafața de teren afectată unor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent.

Art. 10.3 din Normele

metodologice prevede că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale are în vedere „acele suprafețe de teren afectate unei utilități

publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.),

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor

de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele”.

Rezultă că, Legea nr.

10/2001 exceptează de la restituirea în natură și terenurile afectate unor amenajări

de utilitate publică, o atare afectațiune având-o, în înțelesul dat de Normele metodologice

de aplicare a acestei legi, „suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate

a deservi nevoile comunității”.

În speță, suprafața de

401,69 m.p. este ocupată de o parcare amenajată a Primăriei Municipiului București,

al cărei scop nu poate fi altul decât acela de a deservi nevoile comunității, ceea

ce îi conferă caracterul unei amenajări de utilitate publică, cu consecința că terenul

pe care îl afectează nu poate fi restituit în natură.

Faptul că parcarea ce

ocupă parte din terenul litigios nu ar mai fi administrată de societatea de profil

care presta, la un moment dat, această activitate - SC D., nu are nicio relevanță

în calificarea respectivei amenajări ca fiind sau nu de utilitate publică, cum neîntemeiat

se pretinde prin motivele de recurs. Ceea ce are relevanță pe acest aspect, raportat

la dispozițiile sus-menționate, este dacă amenajarea existentă pe teren deservește

nevoile comunității, or această condiție este îndeplinită în speță, fiind evident

că o parcare a municipalității deservește nevoile comunității.

Pe de altă parte, faptul

că parcarea nu ar fi „legal amenajată”, deci realizată în baza unei autorizații

de construire, nu face posibilă restituirea în natură a terenului pe care ea este

amplasată, cum greșit susțin recurenții, deoarece condiția autorizației de construire

este cerută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 numai pentru construcțiile

noi, edificate după preluare, nu și pentru amenajările de utilitate publică, care,

prin natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care sunt

amplasate.

În concluzie, în mod legal

instanța de apel nu a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren ocupate

de parcare, fiind vorba despre un teren afectat de o amenajare de utilitate publică,

exceptat de la restituirea în natură, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Nici critica privind încălcarea,

de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, prin nerestituirea

în natură a terenului ocupat de parcare, nu este fondată.

Dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 10/2001 prevăd că în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă

se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, or tocmai aceasta este situația

în speță.

Cum potrivit celor anterior

arătate, restituirea în natură a suprafeței în discuție nu este posibilă față de

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, atunci

când a confirmat soluția fondului de menținere a dispoziției entității notificate,

prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent și pentru această suprafață,

imposibil de restituit în natură.

Drept urmare, nu sunt

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele

prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl

va respinge ca atare, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții G.R.D. și R.G.N. împotriva deciziei nr. 245A din

10 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie

2014.