ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3001/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3001/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin sentința civilă

nr. 1266 din 10 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III

a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorii T.N.

și G.I. în contradictoriu cu intimații Primarul General al Primăriei

Municipiului București și Primăria Municipiului București prin Primarul General

.

Împotriva sentinței

civile nr. 1266 din 10 octombrie 2007 au formulat apel reclamanții T.N. și G.I.

Prin decizia civilă

nr. 891 din 26 noiembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 42910/3/2006 al Curții de

Apel București apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei au

formulat recurs reclamanții G.I. și T.N.

Prin decizia civilă

nr. 1893 din 19 martie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 42910/3/2006 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis

recursurile s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a se dispune în

acest sens s-au reținut următoarele.

Prin sentința civilă

nr. 85 din 10 iunie 1974 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea

de partaj introdusă de reclamantul V.D. împotriva mai multor pârâți, printre care

și reclamanții din actualul litigiu și, constatând deschisă succesiunea defuncților

P.Ș.N. și P.P., a stabilit masa succesorală de pe urma acestora și a dispus sistarea

stării de indiviziune între părțile litigante.

S-a constatat că din masa

succesorală face parte, printre altele, și imobilul din str. D.G., constând din

teren în suprafață de 2 303,80 m.p., pe care se afla o casa, un grajd și un pătul

și s-a dispus vânzarea acestuia prin licitație publică.

În ceea ce-i privește

pe G.I. și T.N., li s-a reținut o cotă de 1/7 din masa succesorală amândurora.

Prin sentința civilă

nr. 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă

și irevocabilă prin respingerea apelurilor și recursurilor, s-a constatat, în contradictoriu

și cu reclamanții din prezenta cauză, că dispoziția din sentința nr. 85/1974 a Tribunalului

București privitoare la vânzarea la licitație publică a imobilelor și-a pierdut

autoritatea de lucru judecat și a atribuit pârâtei V.M. imobilul din str. D.G.,

constând din teren în suprafață de 584,70 m.p. și construcție de 83,19 m.p.

Aceste aspecte au fost

reținute de instanțele anterioare, nefiind contestate nici în recurs.

În apel s-a susținut însă

că terenul pentru care cei doi reclamanți, dar și numita V.M., au formulat notificări

în baza Legii nr. 10/2001, situat tot în str. D.G., București, dar având 1719,61

m.p., nu este unul și același cu terenul care a fost atribuit prin sentința civilă

nr. 22282/1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, edificatoare în acest sens

fiind diferența de întindere a suprafețelor, dar și împrejurarea că notificările

privesc o porțiune de teren care a fost preluată abuziv de stat prin Decret nr.

88/1975 și care, la data pronunțării sentinței nr. 22/1999, nu mai aparținea moștenitorilor

foștilor proprietari și, ca atare, nici nu mai putea fi partajată, fiind deținută

de stat.

De asemenea, s-a susținut

că terenul din prezentul litigiu este distinct și de cel care a făcut obiectul procedurii

urmate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Instanța de apel nu a

răspuns în niciun fel acestor critici, ci s-a mărginit să reia considerentele primei

instanțe, în senul că singura proprietară a imobilului în litigiu este V.M., în

baza sentinței nr. 22282/1999 a Tribunalului București, regimul juridic al acestei

proprietăți fiind cel de drept comun.

Or, pentru o legală soluționare

a cauzei, Curtea de apel trebuia să analizeze pe fond criticile reclamanților și

să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă într-adevăr terenul pentru care

s-au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 este dat de diferența dintre

cei 2303,80 m.p. reținuți în prima hotărâre de partaj și cei 584,70 m.p., atribuiți

prin a doua hotărâre, dacă această diferență a fost preluată de stat abuziv în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001 și dacă da, când anume.

În raport de aceste elemente

hotărâtoare se poate stabili dacă imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare

al Legii nr. 10/2001 și, după caz, în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării,

pentru a se putea ști dacă cei doi reclamanți beneficiază sau nu de dispozițiile

de favoare cuprinse în art. 4 al legii, așa cum susțin.

Dacă se vor confirma susținerile

în acest sens ale reclamanților, faptul că a formulat notificare și V.M. și că,

fără a dispune conexarea, pârâtul Primarul municipiului București i-a soluționat-o

cu prioritate și favorabil nu poate constitui un argument valabil pentru respingerea

notificării reclamanților.

Prin decizia civilă

nr. 191A din data de 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți G.I. și T.N., împotriva sentinței

civile nr. 1266 din 10 octombrie 2007 pronunțată în Dosar nr. 42910/3/2006 de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Primăria

municipiului București și Primarul general al municipiului București. A schimbat

sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a anulat dispoziția.

A obligat Municipiul București să emită o dispoziție nouă cu propunere de măsuri

reparatorii pentru terenul în suprafață de 405,17 m.p. situat în București, sector

1, str. C.D.G.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Potrivit sentinței civile

nr. 85 din 10 iunie 1974 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă,

s-a reținut că de pe urma defuncților P.Ș.N. și P.P. ar fi rămas: un teren în suprafață

de 2.303,80 m.p. în comuna B., pe care se află o construcție cu patru camere din

cărămidă, un grajd de cărămidă și un pătul din lemn; un teren în suprafață de 1638,90

m.p. situat în comuna B., pe care se află o casă de cărămidă și un grajd de paiantă;

un teren în suprafață de 1756,70 m.p., situat în comuna B., pe care se află o casă

de cărămidă și două bucătării din paiantă.

Din considerentele acestei

sentințe nu rezultă însă titlurile de proprietate asupra terenurile și nici din

probele administrate nu a rezultat că s-au depus titlurile de proprietate.

Prin aceeași sentință

s-a constatat că la succesiune au venit reclamantul V.D. și pârâții V.N., V.C.,

V.M., G.A. și I.F., fiecare cu câte o cotă de 1/7 din masa succesorală și pârâții

T.N. și G.I. care împreună au o cotă de 1/7 din masa succesorală.

S-a dispus ieșirea din

indiviziune prin vânzarea la licitație publică.

În baza Decretului Consiliului

de Stat nr. 88 din 08 mai 1975 prin decizia nr. 637 din 30 mai 1975 din imobilul

situat în str. C.D.G. s-a expropriat suprafața de 1265,00 m.p.

Acest teren a fost inclus

în terenul cu adresa poștală, str. C.D.G., dobândit categoria de folosință, dotări

învățământ, și fiind proprietate de stat iar posesor Ministerul Educației.

Probabil din cauza acestei

exproprieri nu s-a mai procedat la vânzarea masei succesorale prin licitație, motiv

pentru care în anul 1992 se solicită partajul de către T.N. și G.I.

Prin sentința civilă

nr. 22282 din 20 decembrie 1997 se dispune ieșirea din indiviziune. În ce privește

terenul situat în str. C.D.G. s-a reținut că are o suprafață de 584,70 m.p. și construcție

de 83,19 m.p. și a fost atribuit pârâtei V.M.

Acest imobil a fost vândut

către numita T.V., potrivit contractelor de vânzare cumpărare din 29 septembrie

2010 întocmit de B.N.P. D.C. și din 14 noiembrie 2011 întocmit de aceleași notariat.

Pentru terenul expropriat

de stat au formulat notificări numita V.M. și actualii reclamanți T.N. și G.I. -

dar care nu au fost conexate.

Prin dispoziția din 14

noiembrie 2006 s-a restituit în natură numitei V.M. teren în suprafață de 511,84

m.p. în str. S.R., secțiune din imobilul situat în str. D.G.

Acest teren a fost vândut

către Consiliul Local sector 1 conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat

din 28 decembrie 2011 la B.N.P. B.A.M.G.

Prin dispoziția din 14

noiembrie 2006 emisă de primarul general al Municipiului București s-a acordat numitei

V.M. măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 753,16 m.p.

situat în București, str. C.D.G.

Prin dispoziția din 19

mai 2008 emisă de primarul general al Municipiului București se revocă dispoziția

din 14 noiembrie 2006 și se restituie în natură cesionarei F.R.L. (conform contractului

de cesiune autentificat din 08 februarie 2008 încheiat de B.N.P. A.C.S. & N.A.)

terenul în suprafață de 346,33 m.p., situat în București, str. C.D.G.

Acest teren de 346,33

m.p. a fost înstrăinat către Consiliul Local sector 1 potrivit contractului de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 28 decembrie 2011 la B.N.P. B.A.M.G. și

în prezent are adresă poștală în București, sector 1, str. S.R.

Această situație de fapt

este probată cu înscrisurile depuse la dosar și cu expertiză întocmită de expert

C.N.

Referitor la dispozițiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia civilă nr. 1893 din 19 martie 2010

instanța de apel a reținut următoarele.

Potrivit declarației întocmită

de defunctul P.N. la 13 februarie 1958 (Dosar nr. 42910/3/2006 al Tribunalului București,

secția a III a civilă, în str. C.D.G. defunctul P.N. a deținut 1800 m.p. din care

teren construit 64 m.p. și teren curte 1736 m.p. (a se vedea mențiunile efectuate

de inspectorul fiscal și faptul că P.N. a declarat suprafața construită de 64 m.p.

și teren curte 936 m.p. și care însumate făceau 1000 m.p.).

Prin sentința civilă

nr. 85 din 10 iunie 1974 pronunțată în Dosarul nr. 3585/1973 s-a reținut, pe baza

unor expertize și pe baza acordului părților că terenul din str. C.D.G. ar avea

suprafața de 2303,80 m.p. Nu s-a depus însă nici un act de proprietate în acest

sens.

În anul 1999, după ce

se expropriase suprafața de 1265 m.p., s-a constatat că părțile mai dețineau în

str. D.G. numai 584,70 m.p. care a fost atribuită numitei V.M. Însumând cele două

suprafețe de 1265 și 584,70 m.p., rezultă că în str. C.D.G. a existat circa 1800

m.p. (din calcul circa 1848,70 m.p.), suprafața semnificativ identică cu cea arătată

în declarația de impunere a existențelor, Dosar nr. 42910/3/2006 al Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

În concluzie, terenul

atribuit numitei V.M. prin sentința civilă nr. 2228 din 20 decembrie 1999 pronunțată

în Dosarul nr. 14802/1992 reprezintă o parte din terenul deținut de P.Ș.N. în raza

comunei B., str. C.D.G., restul de teren de 1265 m.p. fiind expropriat în anul 1975.

Din probe a rezultat că

numita V.M., din totalul de 1800 m.p. (din calcul circa 1849,70), a beneficiat direct

sau prin cesionar de următoarele terenuri 584,70 m.p. prin sentința civilă nr. 22282/1999,

511,84 m.p. prin dispoziția din 14 noiembrie 2000 și 346,33 m.p. prin cesionara

F.R.L.- în total 1442,87 m.p. În consecință, din suprafața inițială de teren din

calcul de circa 1848 m.p., au mai rămas de restituit circa 405 m.p.

Se mai constată că terenul

din str. C.D.G. este diferit de terenul de 15.000 m.p. situat în șoseaua N., pentru

care s-a emis dispoziția din 19 mai 2008 numai pe numele reclamanților.

De asemenea, se constată

că ceilalți moștenitori în afară de V.M. sau urmașii acestora, nominalizați cu sentința

civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 și sentința civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999

nu au depus notificări pe Legea nr. 10/2001, astfel că de drepturile acestora beneficiază

V.M. și reclamanții T.N. și G.I.

În ce privește motivele

de apel formulate de reclamanți.

Primul motiv potrivit

cu care după atribuirea către V.M. a terenului de 584,70 m.p., ar mai fi rămas 1718,61

m.p., pentru că în sentința civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 s-a reținut 2303,80

m.p. nu poate fi primit, deoarece singurul act credibil pentru stabilirea întinderii

suprafeței de teren din str. C.D.G. este însăși declarația autorului P.Ș.N., și

mențiunile inspectorului financiar pe declarație care se coroborează cu suprafața

de teren expropriată și terenul atribuit numitei V.M. prin sentința civilă nr. 22282

din 20 decembrie 1999.

Al doilea motiv este însă

fondat pentru că notificări au depus doar numita V.M. și reclamanții T.N. și G.I.

În ce privește cotele de care beneficiază, logic reclamanții ar fi trebuit să obțină

½ din terenul expropriat care nu a mai fost inclus în masa partajabilă în

anul 1999.

Se constată însă că reclamanții

deși au luat cunoștință de dispozițiile emise pe numele numitei V.M. nu au contestat

aceste dispoziții situație în care nu mai pot beneficia decât pentru restul de teren

nerestituit sau pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii.

În speță potrivit raporturilor

de expertiză întocmit diferența de teren de circa 405 m.p. este ocupat de școala

generală nr. 6, pentru care s-a și expropriat terenului, fiind incidente dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu pot beneficia decât de măsuri

reparatorii în echivalent.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții și pârâta.

În motivarea recursului

reclamanții G.I. și T.N. au arătat că prin decizia civilă nr. 191 A din 28

aprilie 2014, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii față de reclamanți

pentru suprafața de 405 m.p., aceasta fiind suprafața ce a rămas ca diferență dintre

ceea ce s-a expropriat, 1265 m.p., și ceea ce s-a retrocedat lui V.M., prin cele

două dispoziții, și anume 858 m.p. Consideră că, față de cota succesorală a

lui V.M. și față de faptul că și reclamanții au formulat notificare, lui V.M.

nu ar fi trebuit să i se acorde o suprafața atât de mare. Arată că pe cale separată

au atacat cele două dispoziții emise în beneficiul numitei V.M., personal și prin

F.R.L.

În motivarea recursului

pârâtul a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat următoarele.

Instanța de apel a reținut

că au depus notificări doar numita V.M. și reclamanții T.N. și G.I., susținând ca

reclamanții ar fi trebuit să obțină 1/2 din terenul expropriat care nu a mai fost

inclus în masa partajabilă în anul 1999.

Însă din probatoriul administrat

reiese că notificatorii dețin doar 1/7 din masa succesorală ce a aparținut

defuncților P.Ș.N. și P.P., iar apelanții au obținut conform Legii nr. 18/1991 titlu

de proprietate  din 20 noiembrie 1995 pentru 3,05 ha de teren din suprafața totală

de 6,325 ha din masa succesorală ce a reprezentat fosta proprietate a numitului

P.Ș.N., ceea ce depășește cota de 1/7 la care aveau dreptul conform sentinței civile

nr . 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 în Dosar nr. 14802/1992.

Prin urmare în mod greșit

consideră instanța de apel că reclamanții apelanți au dreptul la măsuri reparatorii

pentru suprafața de 405,17 m.p., ignorând faptul că aceștia au primit prin titlul

de proprietate din 20 noiembrie 1995 mai mult decât ar avea dreptul în baza titlului

de proprietate pe care îl dețin. Altfel spus, pentru suprafața de 405,17 m.p. nu

fac dovada dreptului de proprietate care să le confere dreptul la măsuri reparatorii.

Înalta Curte a constatat

nefondat recursul declarat de către reclamanți și fondat recursul declarat

de către pârâtă în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește

recursul declarat de către reclamanți, Înalta Curte l-a constatat nefondat,

având în vedere că singurul motiv de recurs este acela că ”față de cota succesorală

a lui V.M. și față de faptul că și reclamanții au formulat notificare, lui

V.M. nu ar fi trebuit să i se acorde o suprafața atât de mare”. Or, această susținere

privește legalitatea emiterii dispozițiilor din 14 noiembrie 2006 și

din 19 mai 2008 prin care a fost soluționată notificarea formulată de către

V.M. în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu face obiectul prezentului dosar. Recurenții

au arătat că au atacat aceste dispoziții dar nu au făcut această dovadă și

nici a modului de soluționare a contestației lor.

În ceea ce privește

recursul declarat de către pârât, Înalta Curte a constatat că instanța de apel

a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. nerespectând dispozițiile

deciziei de casare.

Astfel, prin decizia de

casare nr.

1893

din

19 martie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a reținut că în apel s-a susținut că terenul din prezentul

litigiu este distinct și de cel care a făcut obiectul procedurii urmate în temeiul

Legii nr. 18/1991, însă instanța de apel nu a răspuns în niciun fel acestor critici.

În continuare, instanța

de casare a reținut că pentru o legală soluționare a cauzei, Curtea de apel

trebuia să analizeze pe fond criticile reclamanților și să stabilească, pe baza

probelor administrate, dacă într-adevăr terenul pentru care s-au formulat notificări

în temeiul Legii nr. 10/2001 este dat de diferența dintre cei 2303,80 m.p. reținuți

în prima hotărâre de partaj și cei 584,70 m.p., atribuiți prin a doua hotărâre,

dacă această diferență a fost preluată de stat abuziv în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001 și dacă da, când anume și că în raport de aceste elemente

hotărâtoare se poate stabili dacă imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare

al Legii nr. 10/2001 și, după caz, în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării,

pentru a se putea ști dacă cei doi reclamanți beneficiază sau nu de dispozițiile

de favoare cuprinse în art. 4 al legii, așa cum susțin.

Instanța de apel,

în rejudecare după casare a analizat situația

terenului de 15.000 m.p.

situat în șoseaua N., pentru care s-a emis dispoziția din 19 mai 2008 în temeiul

Legii nr. 10/2001 pe numele reclamanților, ajungând la concluzia că este diferit

de cel din str. C.D.G. care face obiectul prezentului litigiu, dar nu a analizat

dacă terenul de 3,5 ha pentru care s-a emis titlul de proprietate din 20 noiembrie

1995, în temeiul Legii nr. 18/1991, pe numele reclamanților privea și

terenul în litigiu, reținut de către pârât ca motiv de respingere a notificării.

Astfel, instanța

de apel nu a respectat una dintre indicațiile deciziei de casare anterioare.

Tot prin decizia de casare

anterioară, așa cum s-a menționat anterior, s-a dispus ca instanța

de apel să determine când a fost preluat de stat terenul cere face obiectul notificării

reclamanților, pentru a se determina în patrimoniul cui se găsea la momentul

preluării, pentru a se putea ști dacă cei doi reclamanți beneficiază sau nu de dispozițiile

de favoare cuprinse în art. 4 al legii, așa cum susțin.

Instanța de apel

a stabilit că terenul în suprafață de 1265 m.p. a fost expropriat în 1975 și

că ”în mod logic” reclamanții ar fi trebuit să obțină potrivit Legii

nr. 10/2001 ½ din acest teren care nu a fost inclus în masa partajabilă în

1999, fără să explice cum a ajuns la această concluzie prin raportare la prevederile

art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 4 din Legea

nr. 10/2001

”(1) În cazul în care

restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului

imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți

ideale, potrivit dreptului comun.

(2) De prevederile prezentei

legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

(3) Succesibilii care,

după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul

de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea

de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire

se solicită în temeiul prezentei legi.

(4) De cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de

restituire.”

În speță, reclamanții

au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 privind terenul din str. C.D.G.,

arătând că sunt moștenitorii defuncților P.Ș.N. și P.P., raportat

la moștenirea cărora s-a dispus ieșirea din indiviziune potrivit sentinței

civile nr. 85 din 10 iunie 1974, prin care s-a constatat că reclamanții au

împreună o cotă succesorală de 1/7.

Alin. (3) al art. 4 nu

este aplicabil întrucât succesiunea defuncților P.Ș.N. și P.P. a

fost acceptată și dezbătută conform sentinței din 1974 menționată

anterior.

Atâta timp cât terenul

care face obiectul notificării în cauză a fost expropriat în 1975, persoane îndreptățite

sunt reclamanții, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

iar nu autorii lor, care au decedat înainte de exproprierea terenului.

Potrivit art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 ”de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care

nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”.

Reclamanții se situează

în categoria persoanelor îndreptățite, iar nu a moștenitorilor persoanei

îndreptățite, astfel că nu pot susține întemeiat că li se aplică art.

4 alin. (4) atâta timp cât nu au susținut nici un moment că ar fi formulat

notificarea și în calitate de succesori ai celorlalți moștenitori

ai autorilor comuni decedați anterior exproprierii.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.I. și T.N., în temeiul

art. 312 alin. (1)-(3) coroborat cu art. 315 C. proc. civ. va admite recursul declarat

de pârât, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță

de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții G.I. și T.N. împotriva deciziei nr. 191A din data

de 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat

de pârâtul municipiul București prin primarul general împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie

2014.