ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3001/2014

Prin sentința civilă nr. 1266 din 10 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorii T.N. și G.I. în contradictoriu cu intimații Primarul General al Primăriei Municipiului București și Primăria Municipiului București prin Primarul General . Împotriva sentinței civile nr. 1266 din 10 octombrie 2007 au formulat apel reclamanții T.N. și G.I. Prin decizia civilă nr. 891 din 26 noiembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 42910/3/2006 al Curții de Apel București apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva deciziei au formulat recurs reclamanții G.I. și T.N. Prin decizia civilă nr. 1893 din 19 martie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 42910/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a se dispune în acest sens s-au reținut următoarele. Prin sentința civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea de partaj introdusă de reclamantul V.D. împotriva mai multor pârâți, printre care și reclamanții din actualul litigiu și, constatând deschisă succesiunea defuncților P.Ș.N. și P.P., a stabilit masa succesorală de pe urma acestora și a dispus sistarea stării de indiviziune între părțile litigante. S-a constatat că din masa succesorală face parte, printre altele, și imobilul din str. D.G., constând din teren în suprafață de 2 303,80 m.p., pe care se afla o casa, un grajd și un pătul și s-a dispus vânzarea acestuia prin licitație publică.

În ceea ce-i privește pe G.I. și T.N., li s-a reținut o cotă de 1/7 din masa succesorală amândurora. Prin sentința civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelurilor și recursurilor, s-a constatat, în contradictoriu și cu reclamanții din prezenta cauză, că dispoziția din sentința nr. 85/1974 a Tribunalului București privitoare la vânzarea la licitație publică a imobilelor și-a pierdut autoritatea de lucru judecat și a atribuit pârâtei V.M. imobilul din str. D.G., constând din teren în suprafață de 584,70 m.p. și construcție de 83,19 m.p. Aceste aspecte au fost reținute de instanțele anterioare, nefiind contestate nici în recurs.

În apel s-a susținut însă că terenul pentru care cei doi reclamanți, dar și numita V.M., au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, situat tot în str. D.G., București, dar având 1719,61 m.p., nu este unul și același cu terenul care a fost atribuit prin sentința civilă nr. 22282/1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, edificatoare în acest sens fiind diferența de întindere a suprafețelor, dar și împrejurarea că notificările privesc o porțiune de teren care a fost preluată abuziv de stat prin Decret nr. 88/1975 și care, la data pronunțării sentinței nr. 22/1999, nu mai aparținea moștenitorilor foștilor proprietari și, ca atare, nici nu mai putea fi partajată, fiind deținută de stat.

De asemenea, s-a susținut că terenul din prezentul litigiu este distinct și de cel care a făcut obiectul procedurii urmate în temeiul Legii nr. 18/1991. Instanța de apel nu a răspuns în niciun fel acestor critici, ci s-a mărginit să reia considerentele primei instanțe, în senul că singura proprietară a imobilului în litigiu este V.M., în baza sentinței nr. 22282/1999 a Tribunalului București, regimul juridic al acestei proprietăți fiind cel de drept comun. Or, pentru o legală soluționare a cauzei, Curtea de apel trebuia să analizeze pe fond criticile reclamanților și să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă într-adevăr terenul pentru care s-au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 este dat de diferența dintre cei 2303,80 m.p.

reținuți în prima hotărâre de partaj și cei 584,70 m.p., atribuiți prin a doua hotărâre, dacă această diferență a fost preluată de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și dacă da, când anume. În raport de aceste elemente hotărâtoare se poate stabili dacă imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 și, după caz, în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării, pentru a se putea ști dacă cei doi reclamanți beneficiază sau nu de dispozițiile de favoare cuprinse în art. 4 al legii, așa cum susțin. Dacă se vor confirma susținerile în acest sens ale reclamanților, faptul că a formulat notificare și V.M. și că, fără a dispune conexarea, pârâtul Primarul municipiului București i-a soluționat-o cu prioritate și favorabil nu poate constitui un argument valabil pentru respingerea notificării reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 191A din data de 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți G.I. și T.N., împotriva sentinței civile nr. 1266 din 10 octombrie 2007 pronunțată în Dosar nr. 42910/3/2006 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Primăria municipiului București și Primarul general al municipiului București. A schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a anulat dispoziția. A obligat Municipiul București să emită o dispoziție nouă cu propunere de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 405,17 m.p. situat în București, sector 1, str. C.D.G.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Potrivit sentinței civile nr. 85 din 10 iunie 1974 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, s-a reținut că de pe urma defuncților P.Ș.N. și P.P. ar fi rămas: un teren în suprafață de 2.303,80 m.p. în comuna B., pe care se află o construcție cu patru camere din cărămidă, un grajd de cărămidă și un pătul din lemn; un teren în suprafață de 1638,90 m.p. situat în comuna B., pe care se află o casă de cărămidă și un grajd de paiantă; un teren în suprafață de 1756,70 m.p., situat în comuna B., pe care se află o casă de cărămidă și două bucătării din paiantă. Din considerentele acestei sentințe nu rezultă însă titlurile de proprietate asupra terenurile și nici din probele administrate nu a rezultat că s-au depus titlurile de proprietate.

Prin aceeași sentință s-a constatat că la succesiune au venit reclamantul V.D. și pârâții V.N., V.C., V.M., G.A. și I.F., fiecare cu câte o cotă de 1/7 din masa succesorală și pârâții T.N. și G.I. care împreună au o cotă de 1/7 din masa succesorală. S-a dispus ieșirea din indiviziune prin vânzarea la licitație publică. În baza Decretului Consiliului de Stat nr. 88 din 08 mai 1975 prin decizia nr. 637 din 30 mai 1975 din imobilul situat în str. C.D.G. s-a expropriat suprafața de 1265,00 m.p. Acest teren a fost inclus în terenul cu adresa poștală, str. C.D.G., dobândit categoria de folosință, dotări învățământ, și fiind proprietate de stat iar posesor Ministerul Educației. Probabil din cauza acestei exproprieri nu s-a mai procedat la vânzarea masei succesorale prin licitație, motiv pentru care în anul 1992 se solicită partajul de către T.N.

și G.I. Prin sentința civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1997 se dispune ieșirea din indiviziune. În ce privește terenul situat în str. C.D.G. s-a reținut că are o suprafață de 584,70 m.p. și construcție de 83,19 m.p. și a fost atribuit pârâtei V.M. Acest imobil a fost vândut către numita T.V., potrivit contractelor de vânzare cumpărare din 29 septembrie 2010 întocmit de B.N.P. D.C. și din 14 noiembrie 2011 întocmit de aceleași notariat. Pentru terenul expropriat de stat au formulat notificări numita V.M. și actualii reclamanți T.N. și G.I. - dar care nu au fost conexate. Prin dispoziția din 14 noiembrie 2006 s-a restituit în natură numitei V.M. teren în suprafață de 511,84 m.p. în str. S.R., secțiune din imobilul situat în str. D.G.

Acest teren a fost vândut către Consiliul Local sector 1 conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 28 decembrie 2011 la B.N.P. B.A.M.G. Prin dispoziția din 14 noiembrie 2006 emisă de primarul general al Municipiului București s-a acordat numitei V.M. măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 753,16 m.p. situat în București, str. C.D.G. Prin dispoziția din 19 mai 2008 emisă de primarul general al Municipiului București se revocă dispoziția din 14 noiembrie 2006 și se restituie în natură cesionarei F.R.L. (conform contractului de cesiune autentificat din 08 februarie 2008 încheiat de B.N.P. A.C.S. & N.A.) terenul în suprafață de 346,33 m.p., situat în București, str. C.D.G.

Acest teren de 346,33 m.p. a fost înstrăinat către Consiliul Local sector 1 potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 28 decembrie 2011 la B.N.P. B.A.M.G. și în prezent are adresă poștală în București, sector 1, str. S.R. Această situație de fapt este probată cu înscrisurile depuse la dosar și cu expertiză întocmită de expert C.N. Referitor la dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia civilă nr. 1893 din 19 martie 2010 instanța de apel a reținut următoarele. Potrivit declarației întocmită de defunctul P.N. la 13 februarie 1958 (Dosar nr. 42910/3/2006 al Tribunalului București, secția a III a civilă, în str. C.D.G. defunctul P.N. a deținut 1800 m.p.

din care teren construit 64 m.p. și teren curte 1736 m.p. (a se vedea mențiunile efectuate de inspectorul fiscal și faptul că P.N. a declarat suprafața construită de 64 m.p. și teren curte 936 m.p. și care însumate făceau 1000 m.p.). Prin sentința civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 pronunțată în Dosarul nr. 3585/1973 s-a reținut, pe baza unor expertize și pe baza acordului părților că terenul din str. C.D.G. ar avea suprafața de 2303,80 m.p. Nu s-a depus însă nici un act de proprietate în acest sens. În anul 1999, după ce se expropriase suprafața de 1265 m.p., s-a constatat că părțile mai dețineau în str. D.G. numai 584,70 m.p. care a fost atribuită numitei V.M. Însumând cele două suprafețe de 1265 și 584,70 m.p., rezultă că în str. C.D.G.

a existat circa 1800 m.p. (din calcul circa 1848,70 m.p.), suprafața semnificativ identică cu cea arătată în declarația de impunere a existențelor, Dosar nr. 42910/3/2006 al Tribunalului București, secția a III-a civilă. În concluzie, terenul atribuit numitei V.M. prin sentința civilă nr. 2228 din 20 decembrie 1999 pronunțată în Dosarul nr. 14802/1992 reprezintă o parte din terenul deținut de P.Ș.N. în raza comunei B., str. C.D.G., restul de teren de 1265 m.p. fiind expropriat în anul 1975. Din probe a rezultat că numita V.M., din totalul de 1800 m.p. (din calcul circa 1849,70), a beneficiat direct sau prin cesionar de următoarele terenuri 584,70 m.p. prin sentința civilă nr. 22282/1999, 511,84 m.p.

prin dispoziția din 14 noiembrie 2000 și 346,33 m.p. prin cesionara F.R.L.- în total 1442,87 m.p. În consecință, din suprafața inițială de teren din calcul de circa 1848 m.p., au mai rămas de restituit circa 405 m.p. Se mai constată că terenul din str. C.D.G. este diferit de terenul de 15.000 m.p. situat în șoseaua N., pentru care s-a emis dispoziția din 19 mai 2008 numai pe numele reclamanților. De asemenea, se constată că ceilalți moștenitori în afară de V.M. sau urmașii acestora, nominalizați cu sentința civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 și sentința civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999 nu au depus notificări pe Legea nr. 10/2001, astfel că de drepturile acestora beneficiază V.M. și reclamanții T.N.

și G.I. În ce privește motivele de apel formulate de reclamanți. Primul motiv potrivit cu care după atribuirea către V.M. a terenului de 584,70 m.p., ar mai fi rămas 1718,61 m.p., pentru că în sentința civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 s-a reținut 2303,80 m.p. nu poate fi primit, deoarece singurul act credibil pentru stabilirea întinderii suprafeței de teren din str. C.D.G. este însăși declarația autorului P.Ș.N., și mențiunile inspectorului financiar pe declarație care se coroborează cu suprafața de teren expropriată și terenul atribuit numitei V.M. prin sentința civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999. Al doilea motiv este însă fondat pentru că notificări au depus doar numita V.M. și reclamanții T.N.

și G.I. În ce privește cotele de care beneficiază, logic reclamanții ar fi trebuit să obțină ½ din terenul expropriat care nu a mai fost inclus în masa partajabilă în anul 1999. Se constată însă că reclamanții deși au luat cunoștință de dispozițiile emise pe numele numitei V.M. nu au contestat aceste dispoziții situație în care nu mai pot beneficia decât pentru restul de teren nerestituit sau pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii. În speță potrivit raporturilor de expertiză întocmit diferența de teren de circa 405 m.p. este ocupat de școala generală nr. 6, pentru care s-a și expropriat terenului, fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu pot beneficia decât de măsuri reparatorii în echivalent.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta. În motivarea recursului reclamanții G.I. și T.N. au arătat că prin decizia civilă nr. 191 A din 28 aprilie 2014, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii față de reclamanți pentru suprafața de 405 m.p., aceasta fiind suprafața ce a rămas ca diferență dintre ceea ce s-a expropriat, 1265 m.p., și ceea ce s-a retrocedat lui V.M., prin cele două dispoziții, și anume 858 m.p. Consideră că, față de cota succesorală a lui V.M. și față de faptul că și reclamanții au formulat notificare, lui V.M. nu ar fi trebuit să i se acorde o suprafața atât de mare. Arată că pe cale separată au atacat cele două dispoziții emise în beneficiul numitei V.M., personal și prin F.R.L.

În motivarea recursului pârâtul a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat următoarele. Instanța de apel a reținut că au depus notificări doar numita V.M. și reclamanții T.N. și G.I., susținând ca reclamanții ar fi trebuit să obțină 1/2 din terenul expropriat care nu a mai fost inclus în masa partajabilă în anul 1999. Însă din probatoriul administrat reiese că notificatorii dețin doar 1/7 din masa succesorală ce a aparținut defuncților P.Ș.N. și P.P., iar apelanții au obținut conform Legii nr. 18/1991 titlu de proprietate din 20 noiembrie 1995 pentru 3,05 ha de teren din suprafața totală de 6,325 ha din masa succesorală ce a reprezentat fosta proprietate a numitului P.Ș.N., ceea ce depășește cota de 1/7 la care aveau dreptul conform sentinței civile nr . 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 în Dosar nr. 14802/1992.

Prin urmare în mod greșit consideră instanța de apel că reclamanții apelanți au dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața de 405,17 m.p., ignorând faptul că aceștia au primit prin titlul de proprietate din 20 noiembrie 1995 mai mult decât ar avea dreptul în baza titlului de proprietate pe care îl dețin. Altfel spus, pentru suprafața de 405,17 m.p. nu fac dovada dreptului de proprietate care să le confere dreptul la măsuri reparatorii. Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamanți și fondat recursul declarat de către pârâtă în limitele și pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți, Înalta Curte l-a constatat nefondat, având în vedere că singurul motiv de recurs este acela că ”față de cota succesorală a lui V.M.

și față de faptul că și reclamanții au formulat notificare, lui V.M. nu ar fi trebuit să i se acorde o suprafața atât de mare”. Or, această susținere privește legalitatea emiterii dispozițiilor din 14 noiembrie 2006 și din 19 mai 2008 prin care a fost soluționată notificarea formulată de către V.M. în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu face obiectul prezentului dosar. Recurenții au arătat că au atacat aceste dispoziții dar nu au făcut această dovadă și nici a modului de soluționare a contestației lor. În ceea ce privește recursul declarat de către pârât, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. nerespectând dispozițiile deciziei de casare.

Astfel, prin decizia de casare nr. 1893 din 19 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a reținut că în apel s-a susținut că terenul din prezentul litigiu este distinct și de cel care a făcut obiectul procedurii urmate în temeiul Legii nr. 18/1991, însă instanța de apel nu a răspuns în niciun fel acestor critici. În continuare, instanța de casare a reținut că pentru o legală soluționare a cauzei, Curtea de apel trebuia să analizeze pe fond criticile reclamanților și să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă într-adevăr terenul pentru care s-au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 este dat de diferența dintre cei 2303,80 m.p.

reținuți în prima hotărâre de partaj și cei 584,70 m.p., atribuiți prin a doua hotărâre, dacă această diferență a fost preluată de stat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și dacă da, când anume și că în raport de aceste elemente hotărâtoare se poate stabili dacă imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 și, după caz, în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării, pentru a se putea ști dacă cei doi reclamanți beneficiază sau nu de dispozițiile de favoare cuprinse în art. 4 al legii, așa cum susțin. Instanța de apel, în rejudecare după casare a analizat situația terenului de 15.000 m.p. situat în șoseaua N., pentru care s-a emis dispoziția din 19 mai 2008 în temeiul Legii nr. 10/2001 pe numele reclamanților, ajungând la concluzia că este diferit de cel din str. C.D.G.

care face obiectul prezentului litigiu, dar nu a analizat dacă terenul de 3,5 ha pentru care s-a emis titlul de proprietate din 20 noiembrie 1995, în temeiul Legii nr. 18/1991, pe numele reclamanților privea și terenul în litigiu, reținut de către pârât ca motiv de respingere a notificării. Astfel, instanța de apel nu a respectat una dintre indicațiile deciziei de casare anterioare. Tot prin decizia de casare anterioară, așa cum s-a menționat anterior, s-a dispus ca instanța de apel să determine când a fost preluat de stat terenul cere face obiectul notificării reclamanților, pentru a se determina în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării, pentru a se putea ști dacă cei doi reclamanți beneficiază sau nu de dispozițiile de favoare cuprinse în art. 4 al legii, așa cum susțin.

Instanța de apel a stabilit că terenul în suprafață de 1265 m.p. a fost expropriat în 1975 și că ”în mod logic” reclamanții ar fi trebuit să obțină potrivit Legii nr. 10/2001 ½ din acest teren care nu a fost inclus în masa partajabilă în 1999, fără să explice cum a ajuns la această concluzie prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 ”(1) În cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. (2) De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

(3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. (4) De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.” În speță, reclamanții au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 privind terenul din str. C.D.G., arătând că sunt moștenitorii defuncților P.Ș.N. și P.P., raportat la moștenirea cărora s-a dispus ieșirea din indiviziune potrivit sentinței civile nr. 85 din 10 iunie 1974, prin care s-a constatat că reclamanții au împreună o cotă succesorală de 1/7.

Alin. (3) al art. 4 nu este aplicabil întrucât succesiunea defuncților P.Ș.N. și P.P. a fost acceptată și dezbătută conform sentinței din 1974 menționată anterior. Atâta timp cât terenul care face obiectul notificării în cauză a fost expropriat în 1975, persoane îndreptățite sunt reclamanții, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar nu autorii lor, care au decedat înainte de exproprierea terenului. Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 ”de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”.

Reclamanții se situează în categoria persoanelor îndreptățite, iar nu a moștenitorilor persoanei îndreptățite, astfel că nu pot susține întemeiat că li se aplică art. 4 alin. (4) atâta timp cât nu au susținut nici un moment că ar fi formulat notificarea și în calitate de succesori ai celorlalți moștenitori ai autorilor comuni decedați anterior exproprierii. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.I. și T.N., în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) coroborat cu art. 315 C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.I. și T.N. împotriva deciziei nr. 191A din data de 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtul municipiul București prin primarul general împotriva aceleiași decizii. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2014.