ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2952/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 65/C din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva sentinței civile nr. 441 din 31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, are ca obiect de reglementare măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite și consacră principiul restituirii în natură chiar prin art. 1 alin. (1). Prin alin. (2) al aceluiași text a fost instituită, însă, și excepția în sensul că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent, iar prevederile art. 7 alin. (1) dispun în același sens.

În cauză, cu ocazia rejudecării, trebuie să se stabilească în ce măsură construcțiile care afectează terenul notificat de reclamantă permit, din perspectiva caracterului lor autorizat sau neautorizat, restituirea lui în natură și dacă utilitățile amplasate pe acest teren constituie sau nu servituți legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Potrivit textului de lege menționat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent în cazul în care pe terenurile preluate abuziv se află construcții noi autorizate sau acestea sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică, iar această normă legală a fost corect aplicată de instanța de fond care a reținut în mod judicios că dispozițiile alin. (3) al art. 10 din lege nu sunt incidente cauzei în raport de momentul edificării construcțiilor care afectează terenul în litigiu.

Corectitudinea acestei constatări este justificată de interpretarea coroborată a prevederilor legale la care s-a făcut referire anterior și de probatoriile cauzei, inclusiv cele administrate conform deciziei de casare, care demonstrează că cele trei construcții care afectează lotul nr. xx din Eforie Nord au fost edificate anterior anului 1990, aspect reținut, de altfel, în mod irevocabil, chiar de instanța de recurs, și că terenul este afectat de alei și trotuare pentru circulație și de rețele secundare de alimentare cu apă, canalizare și energie electrică amplasate în subteran. Legiuitorul nu a extins domeniul de aplicare al restituirii în natură și pentru imobilele terenuri pe care s-au edificat construcții neautorizate în perioada 6 martie 1945 - 01 ianuarie 1990, iar construcțiile care afectează terenul revendicat în speță au fost edificate, neautorizat, în acest interval.

Se impune ca examinarea posibilității de restituire în natură să se realizeze din perspectiva existenței efective a vreunei suprafețe de teren liber, neocupată sau afectată de construcții sau amenajări de utilitate publică în sensul dispozițiilor art. 10 alin. (2) din lege și pct. 10.3 din Normele ei de aplicare întrucât pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățită apelanta reclamantă este relevantă situația actuală a terenului solicitat. Potrivit expertizelor tehnice efectuate în ciclurile procesuale anterioare, dar și în cauza de față, suprafața de 513 m.p.

aflată în litigiu este ocupată de construcțiile Vila CS11, Vila CS12 și Căsuța E5 în limita suprafeței de 118 m.p., dar și de alei și trotuare pentru circulație, rețele secundare de alimentare cu apă, canalizare și energie electrică amplasate în subteran; prin urmare, deși terenul în litigiu nu este afectat de servituți sau de alte amenajări de utilitate publică ale localității Eforie Nord, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este aferent construcțiilor amplasate pe el, fiind afectat de alei, trotuare și utilități (apă, canalizare, electricitate și telefonie) necesare pentru cele trei construcții și întregului Complex Marea Neagră din care acestea fac parte, nefiind teren liber.

Pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățită reclamanta este relevantă situația actuală a terenului solicitat, aceasta fiind soluția adoptată în mod constant în practica instanței supreme care, în aplicarea art. 10 alin. (2) din lege și a pct. 10.3 din Normele ei de aplicare, a statuat că „interpretarea restrictivă a noțiunii de teren ocupat contravine dispozițiunilor Legii nr. 10/2001, care face distincția între <teren liber> și <teren ce nu poate fi eliberat>”(decizia civilă nr. 6867/2007 a Înalteii Curți de Casație și Justiție) și că prevederile legale menționate „trebuie interpretate în sensul că sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, piețe pietonale, iar, prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane/supraterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol,

electricitate de mare calibru)” (decizia civilă nr. 3017 din 31 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Consecință a acestor statuări, prin decizia anterior menționată s-a constatat că terenul aferent construcțiilor, afectat de alei, trotuare și utilități (apă, canalizare, electricitate) necesare acestora „nu este teren liber și restituibil în natură, în sensul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care măsura reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru acesta, dispusă prin dispoziția ce face obiectul contestației de față, apare ca fiind legală și temeinică”.

În considerarea jurisprudenței menționate și a probatoriilor cauzei, respectiv expertizele tehnice efectuate pe parcursul soluționării cauzei și planurile de situație anexate, inclusiv adresele autorității administrative locale, Curtea a constatat că actuala destinație a terenului în litigiu intră în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale, astfel cum este determinată de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, natura de „teren liber” a imobilului ce face obiectul acțiunii de față neputând fi reținută.

Pe cale de consecință, pentru întreaga suprafață care a aparținut autorilor reclamantei restituirea trebuie convertită în măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, a căror acordare nu se poate realiza decât potrivit art. 26 alin. (1) din lege, cum în mod corect a apreciat instanța de fond, respectiv prin dispoziție motivată a primarului cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta C.I.M. a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: Instanța de apel nu a respectat cerințele art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru că a respectat decizia de casare numai în ce privește administrarea de probe noi.

Însă, instanța nu a observat corelația dintre prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și și-a bazat soluția exclusiv pe prevederile art. 10 alin. (3), aplicate rigid, nerespectând dezlegarea problemei de drept stabilită în decizia de casare a instanței de recurs. Instanța nu a ținut cont de dezlegarea privitoare la faptul că trebuia să verifice în ce măsură construcțiile edificate pe teren au fost autorizate. Or, din probele administrate a rezultat că niciuna dintre construcții nu a fost edificată cu autorizația prevăzută de Decretul nr. 144/1958. Niciuna dintre amenajările subterane nu este de mare calibru, nu a deservit și nu deservește nevoile comunității, ci doar interesul particular al construcțiilor supraterane.

Curtea de apel a ignorat modificarea operată asupra art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit art. 48 din Legea nr. 165/2013. Cele două expertize administrate la rejudecarea apelului își pierd rostul, în condițiile în care dezlegările problemelor de drept stabilite prin decizia instanței de recurs nu au fost respectate. Sub acest aspect, dreptul reclamantei la un proces echitabil a fost vădit încălcat. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Recurenta susține că instanța de trimitere nu a respectat cerințele deciziei de casare pentru că nu a corelat prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fără să arate însă care este textul/textele de lege cu prevederile căruia/cărora trebuia făcută corelarea, astfel încât să se poată determina în ce măsură hotărârea recurată este sau nu nelegală.

Pe de altă parte, instanța de recurs a casat decizia anterioară pentru că nu se procedase la verificarea existenței autorizației de construire pentru lucrările edificate pe terenul pretins de reclamantă.

Cele statuate prin decizia de casare nu pot fi interpretate decât prin raportare la cerințele art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, conform cu care, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, respectiv faptul că, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.

Prin urmare, trebuia analizat în ce măsură sunt sau nu autorizate, pentru a vedea dacă se impune restituirea în natură, numai construcțiile edificate după 1 ianuarie 1990. Or, aspect pe care îl recunoaște și recurenta - implicit, prin invocarea lipsei autorizației de construire emisă conform Decretului nr. 144/1958 - construcțiile în litigiu au fost ridicate înainte de 1 ianuarie 1990. Așadar, așa cum corect a stabilit instanța de trimitere, respectând cerința de verificare a autorizării construcțiilor, așa cum se impusese prin decizia de casare, în cauză sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă edificarea construcțiilor s-a făcut fără autorizație, întrucât ele au fost ridicate înainte de anul 1990, restituirea terenului pe care acestea se află nu poate fi dispusă în natură.

De altfel, dezlegarea statuată prin decizia de casare s-a limitat la faptul că instanța de apel nu analizase în ce măsură construcțiile au fost sau nu edificate în baza unei autorizații de construire, iar nu faptul că, în cauză, sunt incidente exclusiv dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, după trimitere spre rejudecare s-a făcut această verificare. Cât privește faptul că instanța de trimitere nu a ținut cont de modificarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată că nu are a se pronunța asupra acestui aspect, în lipsa unor critici reale. Astfel, controlul judiciar nu se poate realiza, deoarece recurenta nu a adus critici punctuale deciziei atacate și nu a arătat în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel.

Simpla enunțare a nesocotirii unei legi materiale, fără să se arate în ce ar consta încălcarea sau aplicarea sa greșită este privită doar ca o aparență de motivare a recursului, iar nu ca un recurs motivat. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în condițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva deciziei civile nr. 65/C din 11 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.