ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2952/2014

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin

decizia civilă nr.

65/C din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca

neîntemeiat apelul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva

sentinței civile nr.

441 din 31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că,

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, are ca obiect

de reglementare măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv

de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza

Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite și consacră principiul restituirii

în natură chiar prin art. 1 alin. (1).

Prin alin. (2) al aceluiași

text a fost instituită, însă, și excepția în sensul că,

în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii

se vor stabili prin echivalent, iar prevederile art. 7 alin. (1) dispun în același

sens.

În cauză,

cu ocazia rejudecării, trebuie să se stabilească în ce măsură construcțiile care

afectează terenul notificat de reclamantă permit, din perspectiva caracterului lor

autorizat sau neautorizat, restituirea lui în natură și dacă utilitățile amplasate

pe acest teren constituie sau nu servituți legale ori amenajări de utilitate publică

în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pct. 10.3 din Normele metodologice

de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Potrivit textului de lege

menționat,

măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent

în cazul în care pe terenurile preluate abuziv se află construcții noi autorizate

sau acestea sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică,

iar această normă legală a fost corect aplicată de instanța de fond care a reținut

în mod judicios că dispozițiile alin. (3) al art. 10 din lege nu sunt incidente

cauzei în raport de momentul edificării construcțiilor care afectează terenul în

litigiu.

Corectitudinea

acestei constatări este justificată de interpretarea coroborată a prevederilor legale

la care s-a făcut referire anterior și de probatoriile cauzei, inclusiv cele administrate

conform deciziei de casare, care demonstrează că cele trei construcții care afectează

lotul nr. xx din Eforie Nord au fost edificate anterior anului 1990, aspect reținut,

de altfel, în mod irevocabil, chiar de instanța de recurs, și că terenul este afectat

de alei și trotuare pentru circulație și de rețele secundare de alimentare cu apă,

canalizare și energie electrică amplasate în subteran.

Legiuitorul

nu a extins domeniul de aplicare al restituirii în natură și pentru imobilele terenuri

pe care s-au edificat construcții neautorizate în perioada 6 martie 1945 - 01

ianuarie 1990, iar construcțiile care afectează terenul revendicat în speță au fost

edificate, neautorizat, în acest interval. Se impune ca examinarea posibilității

de restituire în natură să se realizeze din perspectiva existenței efective a vreunei

suprafețe de teren liber, neocupată sau afectată de construcții sau amenajări de

utilitate publică în sensul dispozițiilor art. 10 alin. (2) din lege și pct. 10.3

din Normele ei de aplicare întrucât pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii

la care este îndreptățită apelanta reclamantă este relevantă situația actuală a

terenului solicitat.

Potrivit expertizelor

tehnice efectuate în ciclurile procesuale anterioare, dar și în cauza de față, suprafața

de 513 m.p. aflată în litigiu este ocupată de construcțiile Vila CS11, Vila CS12

și Căsuța E5 în limita suprafeței de 118 m.p., dar și de alei și trotuare pentru

circulație, rețele secundare de alimentare cu apă, canalizare și energie electrică

amplasate în subteran; prin urmare, deși terenul în litigiu nu este afectat de servituți

sau de alte amenajări de utilitate publică ale localității Eforie Nord, conform

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este aferent construcțiilor amplasate pe

el, fiind afectat de alei, trotuare și utilități (apă, canalizare, electricitate

și telefonie) necesare pentru cele trei construcții și întregului Complex Marea

Neagră din care acestea fac parte, nefiind teren liber.

Pentru determinarea

tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățită reclamanta este relevantă

situația actuală a terenului solicitat, aceasta fiind soluția adoptată în mod constant

în practica instanței supreme care, în aplicarea art. 10 alin. (2) din lege și a

pct. 10.3 din Normele ei de aplicare, a statuat că „interpretarea restrictivă a

noțiunii de teren ocupat contravine dispozițiunilor Legii nr. 10/2001, care face

distincția între <teren liber> și <teren ce nu poate fi eliberat>”(decizia

civilă nr. 6867/2007 a Înalteii Curți de Casație și Justiție) și că prevederile

legale menționate „trebuie interpretate în sensul că sintagma amenajări de utilitate

publică are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității,

căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi,

parcuri și grădini publice, piețe pietonale, iar, prin teren liber, restituibil

în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate

publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi,

parcări, trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane/supraterane

(conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru)” (decizia

civilă nr. 3017 din 31 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Consecință

a acestor statuări, prin decizia anterior menționată s-a constatat că terenul aferent

construcțiilor, afectat de alei, trotuare și utilități (apă, canalizare, electricitate)

necesare acestora „nu este teren liber și restituibil în natură, în sensul Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care măsura reparatorie

privind acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru acesta, dispusă prin dispoziția

ce face obiectul contestației de față, apare ca fiind legală și temeinică”.

În considerarea

jurisprudenței menționate și a probatoriilor cauzei, respectiv expertizele tehnice

efectuate pe parcursul soluționării cauzei și planurile de situație anexate, inclusiv

adresele autorității administrative locale, Curtea a constatat că actuala destinație

a terenului în litigiu intră în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate

publică a localităților urbane și rurale, astfel cum este determinată de prevederile

art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, natura

de „teren liber” a

imobilului

ce face obiectul acțiunii de față neputând fi reținută.

Pe cale de consecință,

pentru întreaga suprafață care a aparținut autorilor reclamantei restituirea trebuie

convertită în măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (10) din

Legea nr. 10/2001, a căror acordare nu se poate realiza decât

potrivit art. 26 alin. (1) din lege, cum în mod corect a apreciat instanța de fond,

respectiv prin dispoziție motivată a primarului cu propunere de acordare de despăgubiri

pentru imobilele imposibil de restituit în natură.

2.1. Motive

Reclamanta C.I.M. a declarat

recurs prin care a formulat următoarele critici:

Instanța de

apel nu a respectat cerințele art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru că a respectat

decizia de casare numai în ce privește administrarea de probe noi.

Însă, instanța

nu a observat corelația dintre prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

și și-a bazat soluția exclusiv pe prevederile art. 10 alin. (3), aplicate rigid,

nerespectând dezlegarea problemei de drept stabilită în decizia de casare a instanței

de recurs.

Instanța nu

a ținut cont de dezlegarea privitoare la faptul că trebuia să verifice în ce măsură

construcțiile edificate pe teren au fost autorizate. Or, din probele administrate

a rezultat că niciuna dintre construcții nu a fost edificată cu autorizația prevăzută

de Decretul nr. 144/1958.

Niciuna dintre

amenajările subterane nu este de mare calibru, nu a deservit și nu deservește nevoile

comunității, ci doar interesul particular al construcțiilor supraterane.

Curtea de

apel a ignorat modificarea operată asupra art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

potrivit art. 48 din Legea nr. 165/2013.

Cele două

expertize administrate la rejudecarea apelului își pierd rostul, în condițiile în

care dezlegările problemelor de drept stabilite prin decizia instanței de recurs

nu au fost respectate. Sub acest aspect, dreptul reclamantei la un proces echitabil

a fost vădit încălcat.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu

este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Recurenta

susține că instanța de trimitere nu a respectat cerințele deciziei de casare pentru

că nu a corelat prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fără să arate

însă care este textul/textele de lege cu prevederile căruia/cărora trebuia făcută

corelarea, astfel încât să se poată determina în ce măsură hotărârea recurată este

sau nu nelegală.

Pe de altă

parte, instanța de recurs a casat decizia anterioară pentru că nu se procedase la

verificarea existenței autorizației de construire pentru lucrările edificate pe

terenul pretins de reclamantă.

Cele statuate

prin decizia de casare nu pot fi interpretate decât prin raportare la cerințele

art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, conform cu care,

în cazul în care pe terenurile

preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită

va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa

cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea

și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent, respectiv faptul că,

se restituie în natură terenurile pe care

s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie

1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.

Prin urmare, trebuia analizat

în ce măsură sunt sau nu autorizate, pentru a vedea dacă se impune restituirea în

natură, numai construcțiile edificate după 1 ianuarie 1990. Or, aspect pe care îl

recunoaște și recurenta - implicit, prin invocarea lipsei autorizației de construire

emisă conform Decretului nr. 144/1958 - construcțiile în litigiu au fost ridicate

înainte de 1 ianuarie 1990. Așadar, așa cum corect a stabilit instanța de trimitere,

respectând cerința de verificare a autorizării construcțiilor, așa cum se impusese

prin decizia de casare, în cauză sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001. Chiar dacă edificarea construcțiilor s-a făcut fără autorizație,

întrucât ele au fost ridicate înainte de anul 1990, restituirea terenului pe care

acestea se află nu poate fi dispusă în natură.

De altfel, dezlegarea

statuată prin decizia de casare s-a limitat la faptul că instanța de apel nu analizase

în ce măsură construcțiile au fost sau nu edificate în baza unei autorizații de

construire, iar nu faptul că, în cauză, sunt incidente exclusiv dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, după trimitere spre rejudecare s-a

făcut această verificare.

Cât privește faptul că

instanța de trimitere nu a ținut cont de modificarea art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 prin Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată că nu are a se pronunța

asupra acestui aspect, în lipsa unor critici reale.

Astfel,

controlul judiciar nu

se poate realiza, deoarece recurenta nu a adus critici punctuale deciziei atacate

și nu a arătat în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel.

Simpla enunțare a nesocotirii unei legi materiale, fără să se arate în ce ar consta

încălcarea sau aplicarea sa greșită este privită doar ca o aparență de motivare

a recursului, iar nu ca un recurs motivat.

Având în vedere cele mai

sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin cererea de recurs

nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în

condițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta C.I.M. împotriva deciziei civile nr. 65/C din 11 iunie 2013

a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie

2014.