ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2339/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2339/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 41205/3/2009, reclamanta Ab.L.C., a formulat

contestație împotriva dispoziției Primarului General al Municipiului București

nr. 2064 din 10 decembrie 2003 prin care s-a respins notificarea reclamantei având

ca obiect restituirea imobilului situat în str. V.L., București, prăvăliile nr.

1 și 2 pe motiv că aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a

calității de moștenitoare.

Prin sentința civilă

nr. 326 din 10 martie 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca nefondată contestația reclamantei.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul București a reținut că prin dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului

București nr. 2064 din 10 decembrie 2003 a fost respinsă notificarea formulată de

Ab.L.C. prin care aceasta a solicitat restituirea imobilului situat în București,

str. V.L., prăvăliile 1 și 2 de la parter sau, în subsidiar, restituirea prin echivalent

cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de

moștenitor.

Tribunalul a reținut că,

în urma decesului lui A.A. (născut Ab.) a rămas ca unică moștenitoare Ab.L.C., conform

certificatului de calitate de moștenitor din 5 martie 2009 eliberat de B.N.P. C.E.

În ceea ce

privește susținerile reclamantei referitoare la căsătoria proprietarului inițial,

G.J., cu G.Ju., ca și faptul că din căsătoria acestora a rezultat A.M.Ab., căsătorită

cu Ab.A. (autorul reclamantei), acestea nu au fost dovedite cu acte de stare civilă,

ci rezultă doar indirect, din mențiunile actului de retrocedare autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr. 55961 din 9 noiembrie 1945.  În plus,

în acest act se menționează că, în urma decesului A.M.Ab., ar fi rămas ca moștenitori

părinții G.Ju. și G.J., precum și soțul Ab.A.

Chiar admițând că s-a

făcut dovada relației de rudenie menționată anterior a autorului reclamantei cu

proprietarul inițial, G.J. (deși nu au fost depuse acte de stare civilă pe acest

aspect), Tribunalul a constatat că nu s-a făcut nici dovada decesului lui G.J.,

nici dovada că moștenitorul acesteia a fost autorul reclamantei.

Pe de altă parte, nici

dacă s-ar accepta decesul lui G.J., Tribunalul a constatat că nu s-a făcut nici

dovada că autorul reclamantei este succesorul acesteia întrucât la dosar nu a fost

depus nici testamentul pretins lăsat de aceasta în favoarea lui A. (Ab.) A., nici

certificatul de moștenitor testamentar.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, constatarea calității

de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001; casarea sentinței apelate,

trimiterea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., spre

rejudecare aceleiași instanțe pentru judecarea cauzei pe fond.

În motivarea apelului,

apelanta a arătat că sentința apelată este lipsită de temei legal în sensul dispozițiilor

art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. atunci când reține că reclamanta nu a făcut

dovada că Ab.A., moștenitorul numitei G.J., a fost autorul reclamantei. Contrar

celor reținute de către instanța de fond, dovada faptului că Ab.A. a fost autorul

reclamantei rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 05 martie 2009

eliberat de B.N.P. C.E.

Apelanta a arătat că sentința

apelată este lipsită de temei legal în sensul dispozițiilor art. 304 alin. (1)

pct. 9 C. proc. civ. atunci când reține că reclamanta nu a făcut dovada căsătoriei

dintre G.J. și G.Ju. și că din căsătoria acestora a rezultat Dna A.M.G., soția autorului

reclamantei, Dl. Ab.A.

Apelanta a arătat că instanța

de fond a reținut că aspectele arătate rezultă numai indirect, și anume din mențiunile

actului de retrocedare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, din

09 nopiembrie 1945, iar nu direct din acte de stare civilă. Actul de retrocedare

menționat în precedent este un act autentic. În consecință, mențiunea din actul

de retrocedare nu poate fi înlăturată. Din acest act rezultă că A.M.G., soția autorului

reclamantei, Ab.A. (A.) a fost fiica Dnei G.J. și a soțului acesteia, G.Ju.

Apelanta a considerat

că sentința apelată este lipsită de temei legal atunci când a reținut că reclamanta

nu a făcut dovada morții Dnei G.J. și atunci când a reținut că nu exista testamentul

olograf lăsat de Dna G.J. prin care autorul reclamantei era desemnat drept legatar

universal al acesteia.

Prin decizia civilă

nr. 245A din 18 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

admis în parte apelul declarat de apelanta reclamantă Ab.L.C. împotriva sentinței

civile nr. 326 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. 41205/3/2009, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul

București prin primarul general.

A schimbat sentința apelată

și în consecință a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 2064 din 10 decembrie

2003 emisă de Primăria Municipiului București, constatând calitatea reclamantei

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat

în București, str. V.L., și anume, pentru prăvălia nr. 1 și prăvălia nr. 2 de la

parterul imobilului menționat.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Prin contractul de vânzare

- cumpărare autentificat cu nr. CC/1939, G.J. a cumpărat 48/1000 părți indivize

din terenul situat în București, str. V.L., în suprafață de aproximativ 330 m.p.

G.J. a încheiat contractul de construire autentificat sub nr. DD/1939, pentru a

construi pe terenul menționat prăvăliile nr. 1 și 2. G.J. a fost înregistrată la

organul fiscal din 29 noiembrie 1941, cu spațiile deținute în proprietate la parterul

imobilului din str. V.L., prăvălia nr. 1 și prăvălia nr. 2, astfel cum rezultă din

adresa Direcției Venituri buget local, Consiliul local al sectorului 2, din dosarul

tribunalului.

Prin Decretul-lege

nr. 92/1950, imobilul din str. V.L. a fost naționalizat de la G.J. fără a se preciza

numărul de apartamente naționalizate din acest imobil. În consecință, față de prevederile

art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu a fost preluat

abuziv.

Prin testamentul olograf

din data de 4 mai 1945, depus în copie la dosarul Curții, prezentat în original

în ședința publică din data de 22 noiembrie 2010, G.J. l-a instituit legatar universal

pe Ab.A. În baza acestui testament a fost emis certificatul de legatar din data

de 27 octombrie 2011, depus la dosarul Curții, în care s-a menționat că A.A., născut

Ab., decedat la 26 martie 2002, are calitatea de legatar cu titlu universal de pe

urma defunctei G.J., decedată la 2 februarie 1972, conform testamentului olograf

din data de 4 mai 1945.

În ceea ce privește decesul

numitei G.J., din adresa Ministerului Administrației și Internelor emisă la 17

ianuarie 2011, la dosarul Curții, rezultă că G.J. figurează cu mențiunea „decedat”

în evidențele acestei instituții, evenimentul fiind înregistrat pe raza sectorului

3 municipiul București, în anul 1972. Aceeași împrejurare rezultă din extrasul din

registrul de deces depus la dosarul Curții, conform căruia G.J. a decedat la 2

februarie 1972, în București.

A.A., născut Ab., și-a

schimbat numele din Ab. în acela de A. prin decizia nr. 1066/1948 a Ministerului

de Justiție, astfel cum rezultă din adresa Ministerului Administrației și Internelor

de la dosarul tribunalului.

Apelanta reclamantă Ab.L.C.

este moștenitoarea defunctului A.A., născut Ab., astfel cum rezultă din certificatul

de calitate din 5 martie 2009 emis de Biroul Notarial Expert.

Prin dispoziția emisă

de Primarul General al Municipiului București nr. 2064 din 10 decembrie 2003 a fost

respinsă notificarea formulată de Ab.L.C. prin care aceasta a solicitat restituirea

imobilului situat în București, str. V.L., prăvăliile 1 și 2 de la parter sau, în

subsidiar, restituirea prin echivalent, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului

de proprietate și nici a calității de moștenitor.

Potrivit art.

3 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul acestei legi, la măsuri reparatorii

constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De prevederile

legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite, astfel cum dispune art. 4 alin. (2) din aceeași lege.

Reținând că spațiile de

la parterul imobilului din str. V.L., și anume, prăvălia nr. 1 și prăvălia nr. 2,

au aparținut defunctei G.J., de la care au fost naționalizate prin Decretul-lege

nr. 92/1950, iar apelanta reclamantă Ab.L.C. este moștenitoarea defunctei G.J.,

având calitatea de moștenitoare a lui A.A., născut Ab., legatar cu titlu universal

al defunctei G.J., se constată că apelanta reclamantă are calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. În consecință, în

mod greșit tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită, situație în care, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., se impune

admiterea în partea apelului declarat de apelanta reclamantă, schimbarea sentinței

apelate, admiterea contestației și anularea dispoziția nr. 2064 din 10 decembrie

2003 emisă de Primăria Municipiului București.

Față de aspectele reținute

mai sus, se va constata calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, str. V.L., preluat

prin Decretul-lege nr. 92/1950 de la autoarea reclamantei, și anume, pentru prăvălia

nr. 1 și prăvălia nr. 2 de la parterul imobilului menționat.

În ceea ce privește solicitarea

apelantei reclamante de restituire în natură a spațiilor menționate, se constată

că, deși s-a reținut calitatea apelantei reclamante de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, nu se poate dispune în prezent restituirea în natură a celor

două prăvălii, acestea fiind înstrăinate unui terț.

Astfel, din adresa emisă

de A.F.I., rezultă că spațiile de la parterul imobilului au fost închiriate către

SC D.C.S. SRL cu contractul de închiriere din 19 martie 2009 iar ulterior au format

obiectul contractului de vânzare - cumpărare din 24 septembrie 2010 încheiat cu

Consiliul local al sectorului 2, în baza Legii nr. 550/2002, copia contractului

fiind depusă la dosarul Curții.

Apelanta reclamantă a

chemat în judecată pe Consiliul local al sectorului 2 București și SC D.C.S. SRL,

solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare

autentificat sub din 24 septembrie 2010 de Biroul notarilor publici asociați B.

și asociații privitor la spațiul comercial din str. V.L., București, dosarul fiind

înregistrat la Judecătoria sectorului 2 sub nr. 6794/300/2012.

Apelanta reclamantă a

invocat în susținerea cererii sale de restituire în natură prevederile art. 21 din

Legea nr. 10/2001, conform cărora,

sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de această lege, este

interzisă înstrăinarea precum și orice închiriere a bunurilor imobile - terenuri

și/sau construcții notificate potrivit prevederilor legii. Această dispoziție legală

constituie temeiul acțiunii formulate de reclamantă pentru anularea contractului

de vânzare-cumpărare, însă, în prezent acest contract nu este anulat, situație în

care, în prezentul proces, la momentul pronunțării prezentei decizii, nu se poate

dispune restituirea în natură. Astfel, întrucât în prezentul proces instanța nu

este învestită cu o cerere în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

iar apelanta a arătat că expres că nu este de acord cu suspendarea cauzei până la

soluționarea acelui dosar, solicitând soluționarea apelului său pe fond, nu se poate

admite cererea de restituire în natură, neputând dispune cu privire la dreptul de

proprietate aflat în prezent în patrimoniul unui terț.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs reclamanta

Ab.L.C. și pârâtul Municipiul București,

prin primar general.

Reclamanta Ab.L.C. a criticat

decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei

motiv de recurs s-a susținut că respingerea cererii de restituire în natură este

nelegală, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după depunerea

notificării și după înregistrarea contestației formulate împotriva dispoziției emise

de Primarul General iar dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sancționează

cu nulitatea absolută astfel de înstrăinări.

Actul de vânzare-cumpărare

încheiat cu încălcarea interdicției de înstrăinare prevăzute de art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 este nul absolut și nu poate produce consecințe juridice.

Pârâtul Municipiul București,

prin primarul general a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs s-a susținut că în mod greșit a reținut instanța că reclamanta a făcut

dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor de pe urma autorului,

proprietar al imobilului, la momentul preluării.

În cauză nu se poate reține

că A.M.Ab. ar fi fiica lui G.J. și Ju., în lipsa unor acte de stare civilă, după

cum nu s-a dovedit nici căsătoria lui A.M.Ab. cu Ab.A., autorul reclamantei.

Nu s-a făcut nici dovada

decesului lui G.J. și că autorul reclamantei este moștenitorul acesteia.

Recurentul pârât a mai

invocat și incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 în sensul

că în cauză nu s-a făcut dovada că nu s-au primit despăgubiri.

Reclamanta Ab.L.C. a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului și a depus înscrisuri

pentru a contesta aspectele invocate prin motivele de recurs.

Reclamanta Ab.L.C. a formulat

cerere de suspendare a judecății până la soluționarea irevocabilă a Dosarului

nr. 30555/3/2012 având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 24 septembrie 2010.

Prin încheierea din 27

februarie 2013, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ. a dispus suspendarea judecării recursurilor.

Cauza a fost repusă pe

rol urmare a cererii de repunere pe rol a reclamantei, care a făcut dovada că acțiunea

având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost soluționată irevocabil.

Recursul reclamantei Ab.L.C.

este fondat iar recursul pârâtului Municipiul București, prin primar general,

este nefondat pentru următoarele considerente:

În ce privește recursul

Municipiului București, prin primarul general, se constată că acesta contestă reținerea

instanței de apel a calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001 a reclamantei, arătându-se că aceasta nu a făcut dovada calității

de succesor de pe urma autoarei, proprietar al imobilului la momentul preluării.

Această critică este nefondată,

instanța de apel reținând în mod legal și fondat, în baza probatoriului administrat,

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantei.

Imobilul în litigiu a

fost proprietate autoarei G.J., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/1939

și contractului de construire nr. DD/1939, fiind preluat de la autoare, conform

Decretului-lege nr. 92/1950, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Autoarea G.J. l-a instituit

legatar universal prin testamentul olograf din 4 mai 1945, pe Ab.A. iar în baza

acestui testament a fost emis și certificatul de legatar din 27 octombrie 2011 și

în care s-a menționat că A.A., născut Ab., decedat la 26 martie 2002, are calitatea

de legatar cu titlu universal de pe urma defunctei G.J., decesul acesteia fiind

confirmat de adresele emise de Ministerul Administrației și Internelor.

Reclamanta Ab.L.C. a făcut

dovada calității de moștenitoare de pe urma autorului A.A., născut Ab. cu certificatul

de calitate din 25 martie 2009, fiind incidente astfel dispozițiile art. 3

alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Fiind făcută dovada calității

de succesor a reclamantei de pe urma autoarei G.J., proprietar al imobilului la

momentul preluării cât și dovada proprietății asupra imobilului, care de altfel

nu a fost contestată de pârâtul Municipiul București, în mod legal s-a reținut calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001,

recursul fiind astfel nefondat.

Critica privind incidența

în cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 este nefondată, la dosarul

cauzei fiind depusă declarația autentificată a reclamantei din care rezultă că nici

aceasta și nici autorul său nu au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu

în baza vreunei legi interne sau unui acord internațional încheiat de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, de obligare la restituirea

imobilului sau contravalorii acestuia în cazul conconstatării ulterioare a incidenței

art. 5 din Legea nr. 10/2001.

În ce privește recursul

reclamantei Ab.L.C., care a criticat decizia numai din perspectiva refuzului de

restituire în natură a imobilului, acesta este fondat.

Principiul prevalenței

restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv este consacrat prin dispozițiile

art. 1, art. 7, art. 9, art. 10 și 14 din Legea nr. 10/2001, acordarea celorlalte

măsuri reparatorii operând numai în cazul în care această măsură nu este posibilă

sau este expres înlăturată de la aplicare.

Cum în cauză măsura restituirii

în natură nu este înlăturată în mod expres de la aplicare și este făcută dovada

posibilității restituirii în natură a imobilului, urmare a anulării irevocabile

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 octombrie 2010 și care a

avut ca obiect tocmai imobilul care a făcut obiectul notificării, se impune restituirea

în natură a imobilului.

Prin sentința civilă

nr. 1005 din 22 februarie 2013, irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat

că imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare și care a fost

anulat, și având nr. cadastral C1; 1 la P1/1 este identic cu imobilul care a făcut

și obiectul notificării reclamantei, astfel că se va dispune restituirea imobilului

care a făcut obiectul notificării și pentru care s-a făcut dovada proprietății așa

cum a fost identificat prin actele de proprietate și înscrierile de carte funciară,

în prezent, urmând a se menține restul dispozițiilor deciziei.

Văzând și dispozițiile

art. 274 C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a recurentului pârât, ca fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta Ab.L.C. împotriva deciziei nr. 245A din 18 iunie 2012 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică, în parte, în sensul că

dispune restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în București,

str. V.L., cunoscut ca prăvălia nr. 1 și prăvălia nr. 2, de la parterul imobilului

menționat, având nr. cadastral C1; 1 la PI/1.

Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Respinge recursul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurentul-pârât

Municipiul București, prin primarul general să-i plătească recurentei-reclamante

Ab.L.C. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 septembrie 2014.