ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2848/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2848/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 179/D/2013 din data

de 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău s-a dispus condamnarea

inculpatului N.C., necăsătorit, fără ocupație, recidivist, deținut în

Penitenciarul Bacău, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat,

prevăzută de art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu

aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., prin schimbarea încadrării

juridice, în temeiul art. 334 C. proc. pen., din art. 174 alin. (1) - art. 175

alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.,

și art. 320

1

alin. (1) - (4) și alin. (7) din C. proc. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat, faptă din 11 aprilie 2010, la

pedeapsa principală de 16 ani închisoare și 8 ani pedeapsa complementară a

interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen.

S-a interzis

inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzute de art. 71 alin. (2) din

C. pen.

În baza art. 350 C.

proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88

din C. pen. s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului perioada

arestului preventiv, începând cu data de 26 martie 2013 la zi.

În baza art. 14, 346

C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă formulată de partea

civilă N.G.G..

În baza art. 7 din

Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat la

data rămânerii definitive a hotărârii, în vederea obținerii și stocării în

Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În baza art. 109 C.

proc. pen., s-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă aflate la

Camera de Corpuri delicte a Tribunalului Bacău, ridicate cu ocazia cercetării

la fața locului și consemnate în procesul-verbal aflat la dosarul Tribunalului

Bacău.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul

nr. l85/P/2010 din data de 29 martie 2013, al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Bacău a fost trimis în judecată inculpatul major N.C., pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) -

art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C.

pen., faptă din 11 aprilie 2010, constând în aceea că, în seara zilei de 11

aprilie 2010, pe fondul consumului de alcool și a unui conflict spontan,

inculpatul N.C., l-a lovit cu pumnii, picioarele și cu un par în zona capului

și toracelui, pe tatăl său N.G.. După care l-a strâns cu mâna de gât pe tatăl

său, astfel că în urma loviturilor aplicate N.G. a decedat.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 2060/110/2013.

Numitul N.G.G.,

fratele inculpatului, s-a constituit în faza urmăririi penale, parte civilă în

cauză, arătând că pretențiile reprezintă contravaloarea sumelor cheltuite cu

înmormântarea tatălui său, urmând a face precizări și probe în cursul

cercetării judecătorești, sens în care a și fost citat cu adresa în acest sens.

Pe parcursul

urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă:

procesele-verbale întocmite de organele de urmărire penală, planșele

fotografice, declarațiile de martorilor: B.L., N.G.G., B.M. și N.A.,

declarațiile părții civile N.G.G., raport de constatare medico-legală nr.

1158/2010 CML Moinești, dar și declarațiile de recunoaștere ale inculpatului

N.C..

Având în vedere

procedura specială de judecare a cauzei în cazul recunoașterii vinovăției,

inculpatului N.C. i-au fost aduse la cunoștință prevederile art. 320

1

C. proc. pen., în sensul că are dreptul de a beneficia de reducerea cu o treime

a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul în care va fi găsit

vinovat, dacă recunoaște în totalitate săvârșirea faptelor reținute în actul de

sesizare a instanței și solicită ca judecata să aibă loc doar în baza probelor

administrate în faza urmăririi penale, cu excepția înscrisurilor în

circumstanțiere.

Inculpatul N.C. în

declarația dată anterior începerii cercetării judecătorești a recunoscut în

totalitate săvârșirea infracțiunii reținute în actul de sesizare și a solicitat

ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza urmăririi

penale, pe care a declarat că le cunoaște și le însușește și nu a solicitat

administrarea altor probe, fiind de acord cu despăgubirea părții civile.

Având în vedere

declarația inculpatului de recunoaștere în totalitate a învinuirii aduse, a

fost admisă cererea formulată de acesta, privind judecarea cauzei conform

procedurii speciale reglementată de art. 320

1

C. proc. pen., respectiv:

judecata în cazul recunoașterii vinovăției, astfel că, în temeiul art. 320

1

alin. (2) C. proc. pen., nu au mai fost administrate celelalte probe din faza

urmăririi penale.

Analizând

probele administrate pe parcursul urmăririi penale și pe parcursul cercetării

judecătorești, instanța reține următoarea situație de fapt:

Victima N.G. locuia

în comuna Oituz, satul Oituz, jud. Bacău, împreună cu acesta locuiau și fiii

săi, inculpatul N.C. și N.G.G. și soția acestuia N.A.. Datorită faptului că

inculpatul N.C. îl lovea atât pe tatăl său N.G., cât și pe fratele său N.G.G.,

acesta din urmă și soția sa au fost nevoiți să-și schimbe domiciliul.

În seara zilei de 11

aprilie 2010, pe fondul consumului de alcool și a unui conflict spontan,

inculpatul N.C. l-a lovit cu pumnii, picioarele și cu un par în zona capului și

toracelui, pe tatăl său N.G.. Când acesta era căzut, inculpatul N.C. s-a urcat

cu genunchii pe toracele victimei, a strâns-o cu mâna de gât. În urma

loviturilor aplicate N.G. a decedat.

Din raportul de

constatare medico-legală nr. 26/C/2010 al C.M.L. Moinești, rezultă că moartea

lui N.G. a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute

produsă datorită unui politraumatism soldat cu traumatism toracic cu fracturi

costale multiple laterale cu hemopneumotorax stâng și contuzie pulmonară,

traumatism cervical cu contuzie laringiană și fractura cartilagiului tiroid,

fractură cominutivă de antebraț, fractură de umăr și rotulă. Leziunile

traumatice s-au putut produce prin loviri active repetate cu corpuri dure și

mijloace contondente, lovire comprimare a toracelui și a laringelui. Fractura

de antebraț, s-a putut produce prin loviri active succesive cu corp dur,

fractura de rotulă are caracter de fractură directă prin lovire cu corp dur.

Între leziunile

traumatice și deces există o legătură directă de cauzalitate. în momentul

decesului victima avea o alcoolemie de 1 gr ‰.

Imediat după

comiterea faptei, inculpatul N.C. a plecat de acasă, apoi în străinătate, fiind

emis un mandat de arestare preventiva în lipsă, confirmat prin încheierea

Tribunalului Bacău.

Cu ocazia audierii în

faza judecății, inculpatul N.C. a recunoscut integral toate învinuirile care i

s-au adus, solicitând judecarea cauzei conform procedurii speciale a

recunoașterii vinovăției, cererea acestuia, fiind admisă, deoarece sunt

întrunite condițiile impuse de art. 320

1

C. proc. pen.

Instanța

de fond a arătat că situația de fapt expusă și reținută este dovedită nu doar

de declarația inculpatului de recunoaștere în totalitate a învinuirii care i se

aduce din cadrul judecății, dar și prin toate mijloacele de probă administrate

pe parcursul urmăririi penale, respectiv: procesele-verbale întocmite de

organele de urmărire penală, planșele fotografice, declarațiile martorilor:

B.L., N.G.G., B.M. și N.A., declarațiile părții civile N.G.G., raportul de

constatare medico-legală nr. x/2010 C.M.L. Moinești.

Prima instanță a

apreciat că, în drept, fapta inculpatului, constând în aceea că, în seara zilei

de 11 aprilie 2010, pe fondul consumului de alcool și a unui conflict spontan,

inculpatul N.C., l-a lovit cu pumnii, picioarele și cu un par în zona capului

și toracelui, pe tatăl său N.G., după care l-a strâns cu mâna de gât pe tatăl

său, astfel că în urma loviturilor aplicate N.G. a decedat, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prevăzută și

pedepsită de art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen.,

infracțiune săvârșită în stare de recidivă postexecutorie.

Sub aspectul stării

de recidivă, instanța a reținut că prin Sentința penală nr. 81 din 23 aprilie

2007 Curtea de Apel București a dispus recunoașterea Sentințelor penale nr.

301/2005 din 44 din 2006 a Tribunalului militar Budapesta, Sentința nr. BK

563/2004/4 a Tribunalului jud. Gyor, care cuprindea sentința Judecătoriei

orașului Gyor, Sentința nr. B.574/2004/5 a Judecătoriei orașului Șopron și

Sentința nr. 13.B.XII.2239/2003/2 a Judecătoriei Centrale a Sectoarelor din

Buda, transferarea condamnatului într-un penitenciar din România, și s-a emis

un nou mandat de executare pentru pedepsele cu închisoare recunoscute, sentința

rămasă definitivă prin nerecurare la 10 decembrie 2007. Din referatul Biroului

de Executări Penale al Curții de Apel București rezultă că inculpatul a fost

liberat condiționat la 29 ianuarie 2008, conform Sentinței penale nr. 79/2008 a

Judecătoriei Oradea, cu un rest rămas neexecutat de 10 zile. Având în vedere că

infracțiunea de omor calificat, care formează obiectul prezentei cauze a fost

săvârșită la data de 11 aprilie 2010, deci după împlinirea termenului

pedepselor recunoscute și date spre executare în România, înainte de a se

împlini termenul de reabilitare pentru aceste pedepse, este vorba despre starea

de recidiva postexecutorie, prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

În consecință, pentru

aceste considerente, prima instanță, în temeiul art. 334 C. proc. pen., dispus

schimbare a încadrării juridice a faptei sesizate, din art. 174 alin. (1) -

art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a)

C. pen., în art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen. cu

aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

În temeiul art. 345,

având în vedere că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de

inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța de fond a dispus

condamnarea acestuia.

Prima instanță a

motivat că la individualizarea judiciară a pedepsei a avut în vedere criteriile

generale prevăzute de art. 72 C. pen., privind circumstanțele reale în care s-a

comis fapta de către inculpat, care a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea

sub influenta alcoolului, în condițiile în care și victima consumase băuturi

alcoolice, dovedindu-se a avea o alcoolemie de 1‰, precum și al unui conflict

spontan, totuși trebuie avut în vedere natura infracțiunii săvârșită care a

determinat decesul victimei și gradul de pericol social al faptei penale

săvârșite, care este de o gravitate sporită, tocmai prin urmarea acesteia și

împrejurările concrete în care a fost comisă fapta (prin lovirea victimei,

tatăl său, cu pumnii, cu picioarele și cu o scândură peste tot corpul), dar și

periculozitatea pe care o prezintă inculpatul, dusă din conduita anterioară a

inculpatului, dar și atitudinea ulterioară comiterii infracțiunii, inculpatul

sustrăgându-se de la urmărirea penală, dar și raporturile sale cu victima,

aceasta fiind tatăl inculpatului; mai mult că a profitat de starea de beție și

vârsta înaintată a tatălui său, fără a avea în vedere tocmai această relație

specială cu victima, precum și antecedentele penale, respectiv faptul că

inculpatul a săvârșit fapta de omor calificat în stare de recidivă

postexecutorie, care constituie prin ea însăși stare de agravare a pedepsei

conform art. 39 C. pen.

Pe de altă parte,

recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante legale nu este

posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură

gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea

manieră persoana făptuitorului, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul

special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei

individualizări a pedepsei. Astfel:

- "conduita

bună", în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod

exclusiv, la absența antecedentelor penale, însă în cauză dimpotrivă inculpatul

este recidivist postexecutoriu;

- "stăruința

depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara

paguba pricinuită", în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport

cu specificul infracțiunilor, nu se regăsește în prezenta cauză, mai mult

inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală;

- "atitudinea

infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața

autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii

ori arestării participanților", în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C.

pen., nu se reduce la recunoașterea săvârșirii infracțiunii, pe fondul

existenței, la dispoziția organelor judiciare, a probelor care dovedesc

săvârșirea faptelor. De altfel conduita procesuală a inculpatului, constând în

recunoașterea faptelor, a primit deja eficiența juridică constând în reducerea

limitelor de pedeapsă, conform art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

Astfel, se va aplica

inculpatului o pedeapsă principală cu închisoarea, în limitele legale reduse cu

o 1/3, după aplicarea art. 320

1

alin. (1) - (4) și (7) C. proc. pen.

în regim de executare și ca pedeapsă complementară, 8 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen.

Instanța de fond a

apreciat că pedeapsa aplicată, de 16 ani închisoare, cu privare de libertate

conform art. 57 C. pen., în condițiile prevăzute art. 320

1

C. proc.

pen. este, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modului de executare, este

aptă să asigure cerințele prevăzute de art. 52 C. pen., privind scopul și

finalitățile pedepsei, acelea de măsură reală de constrângere, de reeducare a

inculpatului și de prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către acesta,

având în vedere că inculpatul a mai fost condamnat anterior la pedepse cu

executare, astfel că singura modalitate de executare a pedepsei rămâne totuși

prin privare de libertate și numai în acest mod pedeapsa își va realiza scopul

educativ.

În ceea ce privește

pedeapsa accesorie, instanța a reținut că natura faptei săvârșite, ansamblul

circumstanțelor personale ale inculpatului, duc la concluzia existenței unei

nedemnități în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice

sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând

exercițiul autorității de stat, motiv pentru care exercițiului acestora va fi

interzis pe durata executării pedepsei principale.

Sub aspectul laturii

civile, s-a constatat că, deși numitul N.G.G., fratele inculpatului, s-a

constituit în faza urmăririi penale, parte civilă în cauză, arătând că

pretențiile reprezintă contravaloarea sumelor cheltuite cu înmormântarea

tatălui său, urmând a face precizări și probe în cursul cercetării

judecătorești, sens în care a și fost citat cu adresă, acesta nu s-a prezentat

în fața instanței de judecat pentru a preciza cuantumul pretențiilor și propune

probe în susținerea acțiunii civile, motiv pentru care instanța, în baza art.

14 și 346 C. proc. pen., o va respinge ca nefondată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel inculpatul, solicitând redozarea pedepsei de 16 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat în stare de

recidivă postexecutorie, având în vedere poziția sinceră, circumstanțele

săvârșirii faptei și faptul că s-a prevalat de prevederile art. 320

1

C. proc. pen.

Prin

Decizia penală nr. 122 din 6 august 2013 a Curții de Apel Bacău, secția penală

s-au dispus următoarele:

"În temeiul art.

379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admite apelul declarat de apelantul-inculpat

N.C. împotriva Sentinței penale nr. 179/D/2013 din data de 27 mai 2013,

pronunțată de Tribunalul Bacău, numai cu privire la aplicarea art. 88 C. pen.,

referitoare la deducerea din pedeapsa principală aplicată inculpatului a

perioadei executate prin arest.

Desființează în parte

sentința penală apelată doar sub acest aspect, reține cauza spre rejudecare și

în consecință;

În baza art. 88 C.

pen., deducerea din pedeapsa principală aplicată inculpatului perioada

executată prin arest, începând cu data de 25 martie 2013, până la data

pronunțării sentinței penale apelate, respectiv, 27 mai 2013.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței penale apelate.

În baza art. 383

alin. (1

1

) C. proc. pen., cu art. 350 alin. (1) C. proc. pen.,

menține arestarea preventivă a apelantului-inculpat.

În baza art. 383

alin. (2) C. proc. pen., deduce, în continuare, din pedeapsa principală

aplicată apelantului-inculpat perioada executată prin arest preventiv, începând

cu data pronunțării sentinței penale apelate, respectiv, de la data de 27 mai

2013, la zi.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

"În cauză,

instanța de fond a reținut o situație de fapt corespunzătoare probelor

administrate, a dat faptei săvârșite de apelantul-inculpat o corectă încadrare

juridică și a făcut o judicioasă individualizare judiciară atât a pedepsei

principale, cât și a pedepsei complementare.

Instanța de fond a

respectat dispozițiile procedurale referitoare la motivarea hotărârii, în

sensul că a descris fapta săvârșită, cu arătarea timpului și locului unde a

fost comisă, încadrarea juridică dată acesteia, de asemenea a analizat probelor

care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a arătat

temeiurilor de drept care justifică soluția dată, atât în latura penală a

cauzei, cât și în latura civilă.

Instanța de control

judiciar își însușește motivarea hotărârii apelate făcută de instanța de fond,

cu completările și corectivele, care vor fi făcute.

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului rezultă pe deplin vinovăția apelantului -

inculpat pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată și condamnat

de instanța de fond.

De altfel,

apelantul-inculpat a declarat în fața instanței de fond, înainte de începerea

cercetării judecătorești, că recunoaște săvârșirea infracțiunii pentru care a

fost trimis în judecată, așa cum a fost reținută în actul de sesizare a

instanței, că solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în

cursul urmăririi penal și a cerut aplicarea procedurii simplificate a

recunoașterii vinovăției, prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen.

În

aceste condiții, instanța de control judiciar nu va mai analiza situația de

fapt, care, așa cum se arăta, a fost corect reținută de instanța de fond.

În ceea ce privește

individualizarea judiciară a pedepselor, așa cum se arăta mai sus, instanța de

fond a făcut o judicioasă individualizare, atât a pedepsei principale, cât și a

pedepsei complementare.

În acord cu opinia instanței

de fond, Curtea constată că nu se impune reținerea în favoarea

apelantului-inculpat de circumstanțe atenuante, pentru considerentele care vor

fi prezentate.

Existența uneia sau

unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen., sau a

altora asemănătoare, nu obligă instanța de judecată să le considere

circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală,

deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen., rezultă că

recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată

la aprecierea instanței de judecată.

În această apreciere

este obligatoriu să se țină seama de pericolul social concret al faptelor, de

ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările

produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la fapte și persoana

inculpatului.

Recunoașterea

circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată și deci lăsată

doar la aprecierea acesteia.

Gravitatea și

pericolul social al faptelor sunt elemente care nu pot fi omise și care

trebuiesc bine evaluate de instanță în alegerea pedepselor și a cuantumului

acestora.

Având în vedere

aspectele mai sus arătate, Curtea constată că fapta comisă de

apelantul-inculpat are o asemenea gravitate, încât face inoportună reținerea de

circumstanțe atenuante în favoarea acestuia, deoarece prin coborârea pedepsei

sub minimul special prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă, se ajunge la

o pedeapsă vădit disproporționată față de gravitatea faptei, pedeapsă care

nu-și atinge scopul preventiv-educativ, prevăzut de art. 52 C. pen.

Referitor la gradul

de pericol sociale al faptei săvârșite, se impune a se arăta că

apelantul-inculpat a comis o infracțiune foarte gravă, respectiv infracțiunea

de omor calificat, ucigându-l tocmai pe tatăl său, cel care l-a crescut și

educat.

Gravitatea

infracțiunii săvârșite rezultă și din violențele deosebite exercitate asupra

tatălui său, constând în lovirea cu pumnii, cu picioarele și cu o scândură

peste tot corpul, violențe care i-au produse, așa cum rezultă din Raportul de

constatare medico-legală nr. 26/C/2010 al C.M.L. Moinești, grave leziuni

victimei, constând în: traumatism toracic cu fracturi costale multiple laterale

cu hemopneumotorax stâng și contuzie pulmonară, traumatism cervical cu contuzie

laringiană și fractura cartilagiului tiroid, fractură cominutivă de antebraț,

fractură de umăr și rotulă.

Leziunile traumatice

s-au putut produce prin loviri active repetate cu corpuri dure și mijloace

contondente, lovire comprimare a toracelui și a laringelui. Fractura de

antebraț, s-a putut produce prin loviri active succesive cu corp dur, fractura

de rotulă are caracter de fractură directă prin lovire cu corp dur.

Referitor la persoana

inculpatului, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar și relațiile

existente la dosar, acesta a mai cunoscut de mai multe ori rigorile legii

penale.

Prin Sentința penală

nr. 81 din 23 aprilie 2007 Curtea de Apel București s-a dispus recunoașterea

sentințelor penale nr. B.1 301/2005/44 din 2006 a Tribunalului militar

Budapesta, Sentința nr. BK 563/2004/4 a Tribunalului jud. Gyor, care cuprindea

sentința Judecătoriei orașului Gyor, Sentința nr. B.574/2004/5 a Judecătoriei

orașului Șopron și Sentința nr. 13.B.XIL2239/2003/2 a Judecătoriei Centrale a

Sectoarelor din Buda, transferarea condamnatului într-un penitenciar din

România și s-a emis un nou mandat de executare pentru pedepsele cu închisoare

recunoscute, sentința rămasă definitivă prin nerecurare la 10 decembrie 2007.

Din referatul

Biroului de Executări Penale al Curții de Apel București rezultă că inculpatul

a fost liberat condiționat la 29 ianuarie 2008, conform Sentinței penale nr.

79/2008 a Judecătoriei Oradea, cu un rest rămas neexecutat de 10 zile.

Având în vedere că

infracțiunea de omor calificat dedusă judecății a fost săvârșită la data de 11

aprilie 2010, deci după împlinirea duratei pedepselor aplicate prin sentințele

anterioare de condamnare și înainte de a se împlini termenul de reabilitare

pentru aceste pedepse, în mod corect instanța de fond a dispus schimbarea

încadrării juridice, în sensul reținerii stării de recidivă postexecutorie,

prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în loc de recidiva

postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., cum a fost

trimis inculpatul în judecată.

Apoi, trebuie avută

în vedere și atitudinea inculpatului după săvârșirea infracțiunii, acesta

sustrăgându-se urmăririi penale, fugind în străinătate, condiții în care s-a

dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului și emiterea unui mandat

european de arestare pentru aducerea sa în România.

Față de faptul că

inculpatul a săvârșit alte infracțiuni în Austria, țară în care se refugiase și

care a fost învestită cu executarea mandatului european de arestare, inculpatul

suferind trei condamnări definitive, autoritățile judiciare austriece au dispus

amânarea predării până la executarea pedepsei aplicate în această țară - Dosar

nr. 1549/110/2011.

Așa cum rezultă din

înscrisurile aflate la dosar, în timpul executării pedepsei în Austria,

inculpatul a săvârșit în locul de deținere o altă infracțiune, constând în

distrugerea mobilierului din celula sa din penitenciarul Graz-Jakomini, motiv

pentru care s-a amânat din nou predarea acestuia - Dosar nr. 1549/110/2011.

În fine, se pare că

inculpatul a reușit să scape de sub paza autorităților judiciare austriece,

deoarece, așa cum rezultă din Adresa nr. B 16790/SIRENE/FAM din data de 26

martie 2013, a Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General al

Poliției Române - Centrul de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul

Sirene, în cele din urmă a fost predat autorităților judiciare române, în baza

mandatului european de arestare, de autoritățile judiciare italiene - Dosar nr.

1549/110/2011.

Personalul

Penitenciarului Bacău, care asigurau prezența inculpaților în instanță, a adus

la cunoștință instanței că inculpatul nu poate fi adus în fața instanței

împreună cu ceilalți inculpați, deoarece este considerat un risc pentru

siguranța penitenciară.

Desigur că, față de

faptul că ne aflăm doar în apelului inculpatului, având în vedere și principiul

non reformatio in pejus, prevăzut și de art. 372 alin. (1) C. proc. pen.,

Curtea nu poate majora cuantumul pedepsei principale aplicate acestuia,

deoarece s-ar agrava situația inculpatului în propria cale de atac.

Instanța de fond, în

conformitate cu dispozițiile art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa principală

aplicată inculpatului perioada arestului preventiv, începând cu data de 26

martie 2013 la zi.

Însă, din examinarea

Adresei nr. 1316790/Sirene/FAM din data de 26 martie 2013, a Ministerului

Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliției Române - Centrul de

Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Sirene, rezultă că inculpatul a

fost predat autorităților judiciare române la data de 25 martie 3013, astfel că

prima instanță trebuia să dedusă arestul preventiv începând cu această dată,

iar nu cu data de 26 martie 2013 - Dosar nr. 1549/110/2011.

Cu privire la starea

de arest, Curtea constată că prin Încheierea nr. 141/ÎC/2011 din data de 30 noiembrie

2011, pronunțată de Tribunalul Bacău, s-a dispus arestarea preventivă a

învinuitului, pentru o durată de 10 zile, începând cu data punerii în executare

a mandatului, instanța reținând ca temei în drept dispozițiile art. 149

1

alin. (10) și (11), cu art. 148 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. pen.

modificat, respectiv, inculpatul a fugit sau s-a ascuns, în scopul de a se

sustrage de la urmărire penală sau de, ori există date că va încerca să fugă

sau să se sustragă în orice mod de la urmărire penală, de la judecată, sau de

la executarea pedepsei, respectiv, "inculpatul a săvârșit o infracțiune

pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică".

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bacău, prin rechizitoriul nr. l85/P/2010 din data de 29 martie 2013,

a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în

stare de arest preventiv a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen.

În conformitate cu

dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen., cu art. 160 C. proc. pen.,

respectiv art. 300

2

C. proc. pen., cu art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen., respectiv, art. 350 C. proc. pen., Tribunalul Bacău a

menținut arestarea preventivă a inculpatului, ultima menținere fiind dispusă de

Curtea de Apel Bacău, prin încheierea din data de 25 iunie 2013.

Așa cum se arăta mai

sus, instanțele, inclusiv instanța de apel, au obligația de a verifica dacă

temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea

de libertate a inculpatei și dacă nu au apărut temeiuri noi care să justifice

privarea de libertate a acesteia.

Când instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de

libertate, instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.

Din examinarea

acestor dispoziții legale, în condițiile în care apelantul-inculpat a fost

trimis în judecată în stare de arest preventiv și instanța de apel are

obligația să verifice din oficiu legalitatea și temeinicia arestării

preventive, iar atunci când constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instanța menține, prin încheiere motivată,

arestarea preventivă.

Așa cum se arăta mai

sus, la arestarea preventivă a apelantului-inculpat s-a reținut ca temei în

drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv:

"inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

"

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului rezultă că măsura arestului preventiv a fost

legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv

nu s-a schimbat.

Din probatoriul

administrat în cauză, așa cum a fost analizat de instanța de fond și de

instanța de apel, rezultă că apelantul-inculpat a săvârșit faptele pentru care

a fost trimisă în judecată și condamnat de instanța de fond.

În cauză sunt

îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., temei avut în vedere și la luarea măsurii arestării preventive împotriva

apelantului-inculpat.

Luarea și menținerea

măsurii arestului preventiv se face ținându-se seama de scopul acestei măsuri,

de gradul de pericol social al infracțiunii de omor calificat, prevăzută de

art. 174 - 175 lit. c) C. pen.

Alegerea măsurii de

prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol

social al infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. c)

C. pen., text care prevede pentru infracțiunea pentru care este judecată

apelantul-inculpat, pedeapsă cu foarte mult peste limita minimă de 4 ani,

prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., de împrejurările

concrete în care se presupune că au fost săvârșite faptele, etc.

Prin operațiunea

logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen.

trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul

mijloacelor de probă prezentate mai sus, acestea fiind cele care conferă

elemente în susținerea pericolului concret pentru ordinea publică, pericol care

este real și actual și pe cale de consecință pentru menținerea măsurii

arestului preventiv a apelantei-inculpate.

Elocvente în acest

sens este Raportul de constatare medico-legală, în care sunt descrise gravele

leziuni pe care le-a suferit victima ca urmare a violențelor deosebite

exercitate de apelantul-inculpat, declarațiile martorilor, coroborate cu

declarațiile inculpatului.

În cadrul criteriilor

complementare, pericolul concret pentru ordinea publică trebuie privit și prin

prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei, cum ar fi faptul că prin

infracțiunea săvârșită a fost suprimată viața propriei mame.

S-a susținut că

trebuie făcută distincție între pericolul social al infracțiunii pentru care a

fost trimis în judecată inculpatul și pericolul concret pe care trebuie să-l

prezinte acesta pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate.

În mod evident,

această distincție trebuie făcută, dar nu trebuie pierdut din vedere și faptul

că în cazul unora dintre infracțiuni pericolul concret pentru ordinea publică

prin lăsarea în libertate rezultă în mod evident și din gravitatea infracțiunii

pentru care este judecat inculpatul.

Ori, infracțiunea

pentru care este judecată inculpatul este infracțiune, care numai prin

gravitatea ei, lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru

ordinea publică.

În ceea ce privește

trecerea timpului și estomparea pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în

libertate a inculpatului, față de și data arestării, Curte reține următoarele:

Este adevărat că prin

trecerea timpului rezonanța socială negativă produsă de săvârșirea infracțiunii

imputate se diminuează, însă pentru a se dispune revocarea măsurii arestului

preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură neprivativă de

libertate, trebuie ca punerea în libertate la inculpatului se nu constituie un

pericol concret, real și actual pentru ordinea publică.

Ori, în raport de

aspectele mai sus prezentate, Curtea constată că trecerea timpului nu este de

natură, în această cauză și în acest moment să fi determinat stingerea

rezonanței sociale negative produsă de săvârșirea infracțiunii pentru care este

judecat și a fost condamnat apelantul-inculpată.

Nu se poate susține

că le va fi indiferent concetățenilor, care au fost îngroziți de infracțiunea

săvârșită, să-l vadă în libertate pe inculpat.

Mai degrabă, reacția

nu poate fi decât extrem de negativă și va fi apreciată, cu certitudine, ca o

lipsă de fermitate a organelor judiciare față de presupuse fapte de o gravitate

deosebită, care nu se poate răsfrânge decât negativ asupra ordinii de drept și

a încrederii în organele judiciare chemat să contribuie la apărarea ordinii de

drept, la apărarea persoanei și drepturilor și libertăților acesteia, cu

deosebire a dreptului la viață, precum și la educarea cetățenilor în spiritul

respectării legilor.

În jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptabile pentru arestarea și desigur menținerea acestei măsuri a unui

inculpat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei Hotărârea din 10 noiembrie 1969), riscul ca

acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff

împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), riscul să comită noi

infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică

(Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991 și Hendriks împotriva

Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 5 iulie 2007).

Curtea constată că,

în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză sunt îndeplinite două dintre

aceste condiții, respectiv, pericolul ca acuzatul să fugă și pericolul ca

"acuzatul" să tulbure ordinea publică.

Curtea apreciază că

lăsarea în libertate a apelantului-inculpat, în această fază a procesului

penal, ar genera o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol

concret, real și actual, pentru ordinea publică și că prin operațiunea logică a

interpretării, temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie

examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor

de probă, acestea fiind elemente care conferă elemente în susținerea

pericolului concret, real și actual pe care-l reprezintă inculpatul pentru

ordinea publică.

Pentru aceste

aspecte, Curtea constată că prin trecerea timpului nu s-a diminuat pericolul

concret pe care l-ar reprezenta apelantul-inculpat pentru ordinea publică prin

lăsarea sa în libertate.

În ceea ce privește

înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă neprivativă de

libertate, în primul rând, trebuie arătat în conformitate cu dispozițiile art.

139 alin. (1) C. proc. pen.: "Măsura preventivă luată se înlocuiește cu

altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea

măsurii."

Deci, pentru a se

dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, trebuie

să se schimbe temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Ori, așa cum se arăta

mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a

schimbat, subzistând și în prezent, astfel că nu se poate dispune nici

revocarea măsurii arestului preventiv a inculpatului și nici înlocuirea măsurii

arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.

Curtea, pentru

aspectele mai sus prezentate, constată că scopul măsurilor preventive nu poate

fi atins prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.

Sub aspectul

termenului rezonabil prevăzut de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește

dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la

necesitatea "stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere

și în raport de fapta ce formează obiectul judecății", se impune a arăta

că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5

parag. 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. 11, "orice persoană

arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din

prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are

dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii".

Referindu-se la

"criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri

penale", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statut că acestea sunt

similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică:

complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul

autorităților competente (Decizia Convenția Europeană a Drepturilor Omului din

31 martie 1998):

Referitor la

determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța

europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este

acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit

dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data

deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată,

potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).

În această privință,

Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de "acuzație penală" în

sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care

emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală,

idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante" privitoare

la situația învinuitului (Decizia Convenția Europeană a Drepturilor Omului din

25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).

Cât privește data

finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul

"termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data

pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului (Decizia din

27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a

avut în vedere și "comportamentul acuzatului", cerând ca acesta să

coopereze activ cu autoritățile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în

cauza Dobbertin contra Franței).

Aplicând aceste

principii la speța de față, durata arestării preventive a intimatei-inculpate, nu

poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de

art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Autoritățile

judiciare au luat toate măsurile pentru soluționarea cu celeritate a cauzei,

prelungirea duratei soluționării fiind determinată de culpa inculpatului, care

s-a sustras urmăririi penale, fugind în străinătate, unde a comis alte

infracțiunii, pentru care a fost privat de libertate în Austria.

De altfel, așa cum se

arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare

pentru calculul "termenului rezonabil", Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu

privire la acuzațiile aduse inculpatului.

Ori, în cauză s-a

pronunțata de instanța de fond o hotărâre de condamnare a inculpatului, soluția

de condamnare fiind menținută de instanța de apel.

Curtea, evaluând și

gravitatea infracțiunii pentru care apelantul-inculpat a fost trimisă în

judecată și condamnat, modul și circumstanțele în care a fost săvârșită,

reacția publică deosebită declanșată datorită faptelor presupuse a fi comise de

acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate

a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestului preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în

această fază a procesului penal, este necesară, punerea sa în libertate,

prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual și

real pentru ordinea publică.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, care a invocat, prin

apărător ales, cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 17 ind. 2 C.

proc. pen., solicitând redozarea pedepsei, în condițiile în care s-au aplicat

și dispozițiile art. 320 ind. 1 C. proc. pen., inculpatul susținând că partea

vătămată era în stare de ebrietate.

Analizând recursul

declarat prin prisma motivelor invocate, dar și a celor ce pot fi invocate din

oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând a fi respins ca

atare, pentru cele ce succed.

Prezentul recurs

vizează decizia pronunțată în apel la data de 6 august 2013, astfel că, funcție

de data pronunțării deciziei, se constată că sunt aplicabile dispozițiile C.

proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Trebuie remarcat că,

în speță, nu are aplicabilitate art. II din Legea nr. 2/2013, în conformitate

cu care "(1) Dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc.

pen., republicat, cu modificările și completările ulterioare, în forma

anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor

penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul

de declarare a recursului".

Prin Legea nr. 2/2013

s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri

de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau

incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin

amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar

realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de

atac, doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazul

de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.,

invocat în speță, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a

suferit nici o modificare, sub aspectul conținutului, prin Legea nr. 2/2013,

iar potrivit acestuia, casarea intervine când hotărârea este contrară legii sau

când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Motivul de recurs

susținut de recurentul inculpat nu se încadrează în acest caz de casare,

întrucât critică adusă vizează pedeapsa sub aspectul cuantumului, ceea ce

echivalează cu critica hotărârilor sub aspectul temeiniciei, iar nu sub

aspectul vreunei chestiuni de drept.

Solicitarea de

redozare a pedepsei nu se circumscrie nici cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. întrucât, în forma de reglementare actuală, acest caz de

casare este incident numai dacă se constată că pedeapsa stabilită este

nelegală, situație care nu se regăsește în cauză, deoarece recurentului

inculpat i-a fost aplicată o pedeapsă în limitele legale prevăzute de lege

pentru infracțiunea de omor calificat săvârșită, prevăzută de art. 174 alin.

(1) - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit.

b) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice, în temeiul art. 334 C. proc.

pen., din art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) din C. pen., cu

aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., reduse cu o treime, ca efect

judecării în procedura simplificată prev. de art. 320

1

C. proc. pen.

Înalta Curte mai

constată că nu este incident niciunul din cazurile de casare prevăzute de lege

care pot fi invocate din oficiu.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

În baza art. 385

16

alin. (2) cu referire la art. 381 alin. (1) C. proc. pen., se va deduce din

pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la

25 martie 2013 la 24 septembrie 2013

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.C. împotriva Deciziei penale nr.

122 din 6 august 2013 a Curții de Apel Bacău, secția penală.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 25 martie

2013 la 24 septembrie 2013.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 septembrie 2013.

Procesat de GGC - CL