ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 470/2021

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 39 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a respins contestația la executare formulata de petenta-condamnată A., ca nefondata.

Pentru a se pronunța această soluție, s-au avut în vedere următoarele considerente:

Prin Sentința penală nr. 92/01.10.2020, Curtea de Apel Ploiești, secția penală, a respins ca neîntemeiată, contestația la executare întemeiată pe disp. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., formulată și completată de condamnata A.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat contestatoarea la plata sumei de 150 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:

La data de 28 iunie 2020, s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești contestația la executare formulată de condamnata A., întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., vizând Sentința penală de condamnare nr. 225/24.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 40/A/20.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Arată contestatoarea că, începând cu data de 27.04.2018, când a fost transferată la Penitenciarul de femei Târgșorul Nou, și-a exercitat dreptul de a participa la muncă în scopul reeducării, dar și în vederea liberării condiționate.

Susține contestatoarea că, în urma modificărilor legislative s-a redus numărul zilelor câștigate ca urmare a muncii prestate, aspect reflectat și în situația lunară a zilelor câștigate afișate în sistem electronic la care deținutul are acces, însă modificarea adusă art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu ar trebui să îi fie aplicabilă, legătura cu instituia liberării condiționate dându-i caracterul unei norme de drept material fiind incidentă astfel legea penală mai favorabilă.

Prin urmare, contestatoarea solicită recalcularea numărului de zile considerate ca executate pe baza muncii prestate, potrivit art. 96 din Legea nr. 254/2013, în forma anterioară modificării din data de 23.12.2019, și scăderea perioadei rezultate în urma recalculării din durata pedepsei pe care o execută.

O altă problemă invocată de contestatoare, tot ca o cauză de micșorare a pedepsei, este legată de situația participării la un curs de calificare sau recalificare profesională care atrage acordarea a 20 de zile executate pentru absolvirea unui astfel de curs. Precizează contestatoarea că a absolvit un astfel de curs de consilier de dezvoltare personală în perioada 16.12.2019 - 10.01.2020, organizat de AJOFM Prahova - Centrul de formare profesională, în urma căruia a dobândit ocupația de consilier de dezvoltare personală, primind 40 de credite fără a i se recunoaște numărul de zile prevăzut de lege.

La data de 15.09.2020, a fost înregistrată la dosar o completare a contestației la executare solicitând aplicarea dispozițiilor art. 551 Legea nr. 254/2013, începând cu luna decembrie 2019 și, în continuare, până la executarea pedepsei, întrucât raportul Ministrului Justiției cuprinde măsuri administrative și legislative pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție până în 2024.

Contestatoarea a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri. Totodată au fost solicitate informații și lămuri de la unitatea de penitenciar, răspunsul primit fiind depus la dosar instanță.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea a constatat că este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:

În cauză contestatoarea a invocat existenta cazului prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. respectiv d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Constituie cauză de stingere a pedepsei, de exemplu, intervenția legii de dezincriminare ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Aceasta se poate invoca prin intermediul contestației la executare, întrucât, odată cu intrarea în vigoare a legii de dezincriminare încetează executarea pedepselor (principale, accesorii sau complementare), a măsurilor de siguranță, a măsurilor educative ce au fost pronunțate în baza legii vechi și a tuturor consecințelor penale ale hotărârilor judecătorești referitoare la aceste fapte (interdicții, incapacități și decăderi).

Reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei, intervenția unei legi penale mai favorabile ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, care se poate invoca în condițiile art. 6 din Noul C. pen.

Cu privire la acest caz de contestație la executare, Noul Cod de procedură penală a eliminat textul care făcea referire la "orice alt incident ivit în cursul executării". Prin urmare, cele ce sunt considerate a fi incidente ivite în cursul executării, se vor soluționa de către judecătorul delegat cu executarea, conform prevederilor din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Or, contestatoarea nu invocă vreo cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei aplicată de instanța de judecată prin Sentința penală nr. 225/24.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 40/A/20.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci motive de reducere a perioadei de executare, îndeplinirea fracției dând naștere posibilității de a obține liberarea condiționată.

De altfel, chiar în cuprinsul contestație la executare, contestatoarea arată că și-a exercitat dreptul de a participa la muncă în scopul liberării condiționate, fiind astfel conștientă că obținerea unor zile recompensă nu poate conduce la reducerea pedepsei de 7 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Practic, contestatoarea solicită recalcularea numărului de zile considerate ca executate pe baza muncii prestate, respectiv recunoașterea numărului de 20 de zile, ca urmare a absolvirii unui curs de consilier de dezvoltare personală, aspecte ce nu sunt date în competenta instanței de executare pe calea contestației la executare, nefiind incidente apărute în cursul executării în legătură cu hotărârea ce se execută.

Pentru admiterea unei contestații la executare este necesar ca invocarea cauzei de stingere sau de micșorare a pedepsei să aibă consecințe asupra hotărârii de condamnare, concluzie întemeiată pe dispozițiile art. 599 alin. (4) C. proc. pen., care stabilesc că, "urmare a admiterii contestației la executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute în prezentul titlu", respectiv se dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.

Or, în cauză contestatoarea invocă nelegalitatea unor măsuri luate de administrația penitenciarului privind exercitarea drepturilor sale, aspecte ce nu pot conduce la emiterea unui nou mandat de executare, fiind incidente dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 potrivit cărora " Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată".

Tocmai din acest motiv, Curtea a considerat inutilă obținerea informațiilor referitoare la situația câștigului lunar, la modalitatea de calcul a zilelor câștigate prin muncă, la dispozițiile legale aplicate sau aplicabile, fiind respinsă cererea contestatoarei de emitere a unei adrese către penitenciar.

Cu privire la motivul de contestație la executare cuprins în completarea din data de 15.09.2020, referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 începând cu luna decembrie 2019 și în continuare, până la executarea pedepsei, întrucât raportul Ministrului Justiției cuprinde măsuri administrative și legislative pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție până în 2024, Curtea a constatat că prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 551 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noțiunii de "cauză de micșorare a pedepsei" în accepțiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., iar cererile condamnaților având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate prin prisma dispozițiilor legale referitoare la contestația la executare. (...)

A stabilit instanța supremă că, întrucât "compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare" nu se regăsește în categoria drepturilor persoanelor condamnate, nu există un temei legal pentru stabilirea competenței judecătorului de supraveghere a privării de libertate în soluționarea cererilor prin care persoana privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Însă, prin dispozitivul deciziei menționate, instanța supremă a stabilit o situație premisă constând în existenta unei condamnări anterioare, acordarea zilelor compensatorii vizând acea condamnare anterioară care se regăsește în pedeapsa ce se execută: "Competența soluționării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară și care se regăsește în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanței de executare sau instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere, pe calea contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen..".

În cauză, contestatoarea nu solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru un rest de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară ci chiar pentru pedeapsa ce se execută, atât pentru trecut cât și pentru viitor.

Calculul zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru pedeapsa în curs de executare este în competența exclusivă a administrației penitenciarului conform art. V alin. (3) din Legea nr. 169/2017 " În termenul prevăzut la alin. (1) Biroul evidență și organizarea muncii va efectua calculul zilelor câștigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiții necorespunzătoare de detenție, în raport cu art. 551alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu modificările și completările ulterioare".

Prin Decizia nr. 855/18.12.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis contestația condamnatei A. împotriva Sentinței penale nr. 92/01.10.2020 a Curții de Apel Ploiești, secția penală, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Instanța supremă a reținut nelegalitatea hotărârii contestate, având în vedere participarea la ședința de judecată a unui procuror din cadrul DNA și nu a unui procuror din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, potrivit disp.art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, modificate prin Legea nr. 207/2018.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești cu nr. x/2020*.

Condamnata A., prin apărător ales, a învederat că, inițial, a formulat o contestație la executare care ulterior a fost completată, astfel încât, inițial, contestația la executare a avut trei capete de cerere, respectiv să se constate că legea penală mai favorabilă în ceea ce privește calculul zilelor câștigate ca urmare a muncii prestate în penitenciar este cea înainte de modificarea art. 96 alin. (1), prin care s-a redus numărul zilelor câștigate.

Pe de altă parte, cea de-a doua chestiune privește modalitatea în care se calculează aceste zile, câștigate pe zile și nu pe cote procentuale, așa cum există în prezent după anul 2020 în Ordinul Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor, dar și un aspect care se referă la acordarea celor 20 de zile pentru absolvirea unui curs de consiliere de dezvoltare personală.

A mai susținut că prin completare a formulat încă un capăt de cerere al contestației, respectiv acordarea beneficiului prev. de art. 551 din Legea nr. 169/2017 prin care s-a modificat și completat Legea nr. 254/2013.

Astfel, situația petentei A. este una particulară în sensul că a început executarea într-un anumit regim reglementat, iar ulterior, pe parcursul executării, au intervenit aceste modificări potrivit art. 96 din Legea executării pedepsei nr. 254/2013 și abrogarea articolului nr. 551 care se referea la acel recurs compensatoriu și, în acest sens, apreciază că această intervenție a legiuitorului pe parcursul executării pedepsei, se supune aprecierii incidenței legii penale mai favorabile, întrucât, atât Legea nr. 254/2013 prin art. 96 modificat, cât și art. 551 abrogat, sunt legi de drept substanțial, motiv pentru care, fiind legi de drept substanțial care sunt reglementate în C. pen. cu privire la calcul executării pedepsei, respectiv art. 100 C. pen. actual și art. 59 din vechiul C. pen., și toate argumentele care sunt expuse pe larg și convingător, fac ca persoana condamnată să trebuiască să beneficieze de legea penală mai favorabilă înainte de modificările intervenite la data de 23.12.2019.

A mai solicitat a se constata că în aceeași situație se află și calcul acestor zile câștigate și care trebuie făcute pe zile, așa cum este menționat în actul normativ nr. 254/2013 și nu pe cote procentuale, așa cum se dispune printr-o decizie a Directorului general al Administrației Naționale al Penitenciarelor, legea având prevalentă în speță prin caracterul său general, iar o decizie administrativă nu poate deroga de la această lege.

Față de cele 20 de zile, a considerat că în cauză sunt incidente disp. art. 96 alin. (1) din Legea privind executarea pedepselor și, în acest sens, a învederat că la dosarul cauzei există dovada că a fost absolvit un curs de dezvoltare personală în perioada 16 decembrie 2019 - 10 ianuarie 2020, astfel încât respingerea cererii de solicitare a reducerii pedepsei cu 20 de zile sau considerate ca fiind executate nu este justificată în niciun fel din punct de vedere legal, motiv pentru care consideră că este necesară admiterea acestei contestații.

Totodată, a susținut că obiectul contestației îl reprezintă aplicarea legii penale mai favorabile, fiind o lege penală substanțială de drept material, astfel încât consideră că instanța de judecată este singura care poate face această constatare a incidenței pe calea contestației la executare, în condițiile în care nu solicită efectuarea acestor calcule de instanța de control judiciar, ci doar a se aprecia asupra constatării potrivit celor două modificări ale art. 551 și, respectiv, nr. 96, că nu pot fi avute în vedere pentru a se constata incidența legii penale mai favorabile, care ar fi cea dinaintea acestor două texte de lege modificate, sens în care, concluzionând, a solicitat admiterea contestației și să se constate incidența legii penale mai favorabile și să se dispună ca administrația în custodia căreia se află petenta A. să facă calculele cuvenite pe toată perioada în care aceasta execută pedeapsa, calcul ce urmează a fi efectuat la momentul existenței unei eventuale cereri de liberare condiționată.

La solicitarea instanței, a învederat că temeiul de drept al contestației formulate îl reprezintă disp. art. 598 lit. d) C. proc. pen.

Analizând în rejudecare contestația precizată, Curtea a arătat că este evident că contestatoarea nu invocă vreo cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei (cum ar fi o lege penală mai favorabilă) aplicată de instanța de judecată prin Sentința penală nr. 225/24.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 40/A/20.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci motive de reducere a perioadei de executare, îndeplinirea fracției dând naștere posibilității de a obține liberarea condiționată.

Dispozițiile art. 96 din Legea nr. 254/2013 sunt dispoziții ce se încadrează în materia executării pedepselor și aplicarea lor retroactivă (după modificare) celui aflat în executarea pedepsei, nu contravin art. 15 alin. (2) din Constituție și prevederilor constituționale ale art. 20 raportate la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Într-o cauză în care modificările aduse legislației penitenciare îi privaseră de beneficiul reducerilor de pedeapsă pe toți condamnații la pedeapsa detențiunii pe viață - printre care se numără și reclamantul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că aceste modificări vizau executarea pedepsei, nu pedeapsa stabilită reclamantului, care rămânea cea a detențiunii pe viață. Curtea a precizat că, chiar dacă modificarea adusă legislației penitenciare și condițiilor de punere în libertate ar fi putut înăspri detenția reclamantului, aceasta nu putea fi considerată ca o măsură de aplicare a unei "pedepse" mai severe decât cea aplicată de instanța de judecată. În acest sens, Curtea a reamintit că aspectele legate de existența, modalitățile de executare, ca și de motivarea unui regim de punere în libertate țineau de competența recunoscută statelor contractante ale Convenției de a-și decide propria politică penală (Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului).

Totodată, instanța europeană a reținut că există o deosebire între o măsură care constituie în fond o "pedeapsă" și o măsură referitoare la "executarea" sau la "aplicarea" pedepsei. În cazul în care natura și scopul unei măsuri se referă la reducerea unei pedepse sau la o schimbare în regimul punerii în libertate înainte de termen, această măsură nu face parte integrantă din "pedeapsă" în sensul art. 7 (Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, de exemplu, că modificările aduse regimului punerii în libertate înainte de termen, ulterior condamnării reclamantului, nu fuseseră "aplicate" acestuia, ci făceau parte din regimul general aplicabil deținuților, adăugând că, departe de a fi represivă, "măsura" în litigiu urmărea prin natura și scopul ei să permită punerea în libertate înainte de termen, motiv pentru care nu putea fi considerată ca fiind, în sine, "severă". Curtea a considerat, așadar, că aplicarea, în cazul reclamantului, a modificărilor aduse regimului punerii în libertate înainte de termen nu făcea parte din "pedeapsa" aplicată reclamantului (Decizia din 29 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Uttley împotriva Regatului Unit).

În Decizia nr. 105/2017, Curtea Constituțională reține, de altfel, ca dispozițiile art. 96 din Legea nr. 254/2013 "fac parte din Capitolul VIII din Legea nr. 254/2013, cu denumirea marginală "Liberarea condiționată". Curtea reține că liberarea condiționată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedește că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Prin Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417/10.07.2013, Curtea a reținut că liberarea condiționată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite și constatate de către instanță condițiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat.

Astfel, Curtea constată că persoanele care doresc să beneficieze de liberarea condiționată și de dispozițiile a căror aplicare a fost suspendată au fost condamnate fie în temeiul C. pen. din 1969, fie în temeiul C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, la acel moment instanța de judecată analizând, în măsura în care era nevoie, care dintre cele două legi este cea favorabilă inculpatului, aplicând-o în consecință. Pedeapsa ce trebuie executată a fost stabilită prin hotărârea de condamnare, eventuala liberare condiționată neavând ca efect o scurtare a duratei acesteia, ci doar o modificare a modalității de executare, putând fi privită ca o ușurare sau ameliorare a condițiilor de executare (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, parag. 101).

Totodată, Curtea observă că acordarea liberării condiționate este posibilă doar dacă mai multe criterii, prevăzute de art. 97 din Legea nr. 254/2013 și de art. 99 și 100 din C. pen., sunt îndeplinite, în acest sens prevederile art. 587 alin. (2) din C. proc. pen. dispunând că, atunci "când instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită".

De asemenea, Curtea reține că, chiar după constatarea îndeplinirii condițiilor și acordării liberării condiționate, condamnatul este supus respectării anumitor obligații, precum și unor măsuri de supraveghere, potrivit art. 101 și 102 din C. pen.. Totodată, măsura liberării condiționate este supusă revocării și anulării, în condițiile art. 104 și 105 din C. pen.. Simpla acordare a liberării condiționate nu determină considerarea pedepsei ca fiind executată, ci, doar în măsura în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiționate și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

Același raționament este valabil și referitor la invocarea ca lege penală mai favorabilă în prezent a art. 551 din Legea nr. 254/2013, norma abrogată prin Legea nr. 240/19.12.2019.

Susținerile contestatoarei referitor la nelegalitatea unor măsuri luate de administrația penitenciarului privind exercitarea drepturilor sale (greșita aplicare de unitatea de detenție a legii în privința calculului zilelor câștig de muncă și neacordarea a 20 de zile considerate executate în baza absolvirii unui curs de consilier de dezvoltare personală) nu sunt date în competența instanței de executare pe calea contestației la executare conform motivelor legale menționate.

Sub acest aspect, art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 prevede ca "Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată".

Conform art. III din Legea nr. 240/19.12.2019 "prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenție, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1968 privind C. pen. al României, cu modificările și completările ulterioare, și care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenție, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind C. pen., cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 și data intrării în vigoare a prezentei legi".

Prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 551 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noțiunii de "cauză de micșorare a pedepsei" în accepțiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., iar cererile condamnaților având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate prin prisma dispozițiilor legale referitoare la contestația la executare.

Însă, prin dispozitivul deciziei menționate, instanța supremă a stabilit o situație premisă constând în existenta unei condamnări anterioare, acordarea zilelor compensatorii vizând acea condamnare anterioară care se regăsește în pedeapsa ce se execută: "Competența soluționării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară și care se regăsește în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanței de executare sau instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere, pe calea contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen..".

În cauză, contestatoarea nu solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru un rest de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară ci chiar pentru pedeapsa ce se execută, atât pentru trecut cât și pentru viitor.

Or, aceasta atribuție este în competența exclusivă a administrației penitenciarului conform art. V alin. (3) din Legea nr. 169/2017 " În termenul prevăzut la alin. (1) Biroul evidență și organizarea muncii va efectua calculul zilelor câștigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiții necorespunzătoare de detenție, în raport cu art. 551alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu modificările și completările ulterioare".

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pilot Rezmives și alții contra României impune obligarea statului român la implementarea unui sistem efectiv de acordare a măsurilor de remediere la nivel național raportat la problema structurală identificată. Nu poate fi aplicata direct de instanțele naționale, legiuitorul fiind singurul în măsură să aleagă măsurile prin care să își îndeplinească obligația de conformare cu Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele reținute, prima instanță a respins contestația, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat contestație condamnata A., motivele fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.

Înalta Curte, examinând contestația declarată, constată că aceasta este nefondată, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, în mod corect respingând Curtea de Apel Ploiești contestația la executare formulată de condamnata A., ca nefondată.

Critica condamnatei privind faptul că prima instanță, deși a considerat că motivele invocate în contestația la executare formulată nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., și a respins contestația la executare, ca neîntemeiată, în loc s-o respingă, ca inadmisibilă, nu poate fi primită, atâta timp cât prima instanță a procedat la o analizare pe fond a motivelor invocate de contestatoare, expunând, în mod amplu, considerentele pentru care contestația la executare este neîntemeiată.

Prin intermediul contestației la executare formulate, condamnata A. a solicitat să se constate că legea penală mai favorabilă în ceea ce privește calculul zilelor câștigate ca urmare a muncii prestate în penitenciar este cea înainte de modificarea art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013. Cea de-a doua chestiune privește modalitatea în care se calculează aceste zile, câștigate pe zile și nu pe cote procentuale, dar și un aspect care se referă la acordarea celor 20 de zile pentru absolvirea unui curs de consiliere de dezvoltare personală. Cel de-al treilea motiv privește acordarea beneficiului prev. de art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 169/2017.

Așa cum în mod corect a arătat prima instanță, contestatoarea condamnată nu invocă o cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei aplicată de instanța de judecată prin Sentința penală nr. 225/24.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 40/A/20.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci motive de reducere a perioadei de executare, îndeplinirea fracției dând naștere posibilității de a obține liberarea condiționată.

Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este temeinic motivată în ceea ce privește acest motiv invocat de contestatoarea condamnată, în considerentele hotărârii atacate făcându-se ample referiri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Constituționale, arătându-se, de exemplu, că instanța europeană a reținut că există o deosebire între o măsură care constituie în fond o "pedeapsă" și o măsură referitoare la "executarea" sau la "aplicarea" pedepsei. În cazul în care natura și scopul unei măsuri se referă la reducerea unei pedepse sau la o schimbare în regimul punerii în libertate înainte de termen, această măsură nu face parte integrantă din "pedeapsă" în sensul art. 7 (Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei) sau că modificările aduse regimului punerii în libertate înainte de termen ulterior condamnării reclamantului nu fuseseră "aplicate" acestuia, ci făceau parte din regimul general aplicabil deținuților, adăugând că, departe de a fi represivă, "măsura" în litigiu urmărea prin natura și scopul ei să permită punerea în libertate înainte de termen, motiv pentru care nu putea fi considerată ca fiind, în sine, "severă", iar aplicarea, în cazul reclamantului, a modificărilor aduse regimului punerii în libertate înainte de termen nu făcea parte din "pedeapsa" aplicată reclamantului (Decizia din 29 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Uttley împotriva Regatului Unit).

De asemenea, s-a arătat că instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele Deciziei nr. 105/2017 că dispozițiile art. 96 din Legea nr. 254/2013 "fac parte din Capitolul VIII din Legea nr. 254/2013, cu denumirea marginală "Liberarea condiționată". Curtea reține că liberarea condiționată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedește că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Prin Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417/10.07.2013, Curtea a reținut că liberarea condiționată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite și constatate de către instanță condițiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat".

În ceea ce privește invocarea ca lege penală mai favorabila a art. 551 din Legea nr. 254/2013, norma abrogata prin Legea nr. 240/19.12.2019, Înalta Curte constată că criticile contestatoarei referitoare la nelegalitatea unor măsuri luate de administrația penitenciarului privind exercitarea drepturilor sale (greșită aplicare de unitatea de detenție a legii în privința calculului zilelor câștig de munca și neacordarea a 20 de zile considerate executate în baza absolvirii unui curs de consilier de dezvoltare personală) nu intră în competenta de analiză a instanței de executare pe calea contestației la executare, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 prevăzând că "Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată".

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 551 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noțiunii de "cauză de micșorare a pedepsei" în accepțiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., iar cererile condamnaților având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate prin prisma dispozițiilor legale referitoare la contestația la executare.

Așadar, prin dispozitivul deciziei menționate, instanța supremă a stabilit o situație premisă, constând în existenta unei condamnări anterioare, acordarea zilelor compensatorii vizând acea condamnare anterioară care se regăsește în pedeapsa ce se execută.

Or, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, contestatoarea condamnată nu solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru un rest de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară, ci chiar pentru pedeapsa care se execută, atât pentru trecut cât și pentru viitor, atribuție care intră în competența exclusivă a administrației penitenciarului conform art. V alin. (3) din Legea nr. 169/2017 "În termenul prevăzut la alin. (1) Biroul evidență și organizarea muncii va efectua calculul zilelor câștigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiții necorespunzătoare de detenție, în raport cu art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu modificările și completările ulterioare".

Având în vedere cele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația declarată de condamnata A. împotriva Sentinței penale nr. 39 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea-condamnată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea-condamnată A., în cuantum de 80 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația declarată de condamnata A. împotriva Sentinței penale nr. 39 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatoarea-condamnată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea-condamnată A., în cuantum de 80 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2021.

GGC - GV