ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 216/2021

Asupra contestației de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 245/F din 11 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinței penale nr. 148 din 10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2008.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul condamnat A. la plata sumei de 600 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub nr. x/2020, condamnatul A. a formulat contestație la executare împotriva Sentinței penale nr. 148/10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2008.

În motivarea contestației la executare s-a invocat faptul că, prin recunoașterea de către statul italian a Sentinței penale nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și punerea acesteia în executare, statul român și-a pierdut dreptul de a mai urmări executarea pedepsei de către condamnatul A.. Aceasta ar reprezenta o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală din C. proc. pen., mandatul de executare a pedepsei nr. 288, emis la data de 07.02.2019 de către Curtea de Apel București, în baza Sentinței penale nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, neputând fi pus în executare.

În acest sens s-a arătat faptul că, prin sentința din data de 15.09.2020, Curtea de Apel din Napoli a decis următoarele: "Odată citite articolele 175 și 18 bis lit. c) 1.69/05 refuză predarea d-lui A., născut la București (România) pe 12.10.1973, autorităților competente aparținând statului român în legătură cu mandatul european de arestare nr. x/2008 din 08.02.2019 emis de Curtea de Apel București pentru executarea sentinței penale românești nr. 148 din 10.7.2017, pronunțată de aceeași Curte de Apel București, parțial reformată prin hotărârea Curții de Casație nr. 32/A din 07.02.2019, irevocabilă și executorie, împotriva persoanei solicitate, a condamnării la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare în legătură cu comiterea, în România, la Constanța, din 2002 până în 2014, a infracțiunilor de participare la infracțiuni și participarea la abuzul în serviciu, corespunzătoare infracțiunilor prevăzute și pedepsite de articolele 4162 și 110 - 323 din C. pen. italian și, ca urmare, prevede că se execută pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare care i se impune în Italia în conformitate cu legislația sa internă.

După citirea art. 125-7 Decretul legislativ 161/2010, declară că sunt îndeplinite condițiile pentru acceptarea cererii și prin urmare recunoaște sentința penală română nr. 148 din 10.07.2017 pronunțată de aceeași Curte de Apel din București, irevocabilă și executorie ca urmare a hotărârii Curții de Casație nr. 32/A din 07.02.2019 care a schimbat-o parțial în ceea ce privește sentința, împotriva persoanei căutate, de condamnare la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare în legătură cu comiterea, în România, la Constanța, din 2002 până în 2014, a infracțiunilor de participare la infracțiuni și participarea la abuzul în serviciu, corespunzătoare infracțiunilor prevăzute și pedepsite de articolele 4162 și 110 - 323 din C. pen. italian și, ca urmare, prevede că pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare care i se impune se efectuează în Italia în conformitate cu legislația sa internă, totul în scopul executării în Italia a condamnării.

După citirea art. 128-11 Decretul legislativ 161/2010 dispune transmiterea acestei sentințe procurorului general pentru executare și ministerului justiției pentru informațiile ulterioare în materie de competență."

S-a mai invocat în motivarea contestației la executare faptul că, în baza hotărârii pronunțate de Curtea de Apel din Napoli, Procurorul General Adjunct a emis Ordinul de executare pentru încarcerare și decret de suspendare a ordinului, în temeiul art. 656 alin. (5) din C. proc. pen. (condamnat în stare de libertate), Nr. SIEP 1482/01.10.2020, prin care, ulterior deducerii perioadelor deja executate și a perioadei de 3 ani, ca urmare a cererii privind aplicarea efectelor procedurii grațierii, Legea nr. 241 din data de 31.07.2006 emisă la data de 01.10.2020, a dispus "încarcerarea condamnatului pentru executarea sentinței menționate anterior și anume: 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare și luând în considerare condițiile prevăzute la art. 656 alin. (5) din C. pen., modificat de art. 10 din Decretul lege 24 noiembrie 2000, nr. 341, convertită cu modificările din Legea 19 ianuarie 2001, nr. 4, că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile de excludere prevăzute la alin. (7) și (9) ale art. 656 C. proc. pen., dispune suspendarea executării prezentului ordin de executare, acordă una dintre măsurile alternative la detenție."

De asemenea, s-a precizat faptul că, prin Ordonanța din 13.10.2020, Curtea de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, Executări penale, a constatat:

"(...) Procurorul General și apărătorii d-lui A. au solicitat, împreună cu cererile reunite în cadrul acestei proceduri, să se declare anularea prin grațiere a pedepsei de 3 ani de închisoare ca și parte a pedepsei mai mari, de 5 ani și 6 luni de închisoare, aplicată d-lui A. prin sentința emisă de Curtea de Apel din București nr. 148 din 10.7.2017, recunoscută pentru executare în Italia în conformitate cu art. 12, 1.161/2010 de Curtea de Apel din Napoli cu Sentința nr. 20/2020 din registrul sentințelor din 15.09.2020, irevocabilă începând cu data de 26.09.2020. Cererea trebuie acceptată, ținând cont că aceste infracțiuni nu împiedică aplicarea art. 416, alineat II și art. no-323 din C. pen. și pedeapsa de până la 3 ani în grațierea acordată prin Legea nr. 241/06."

Având în vedere aceste aspecte, aceeași instanță a decis: "După ce au fost citite articolele 665, 666, 674 C. proc. pen. declară anulată prin grațiere pedeapsa totală de 3 ani de închisoare ca și parte a pedepsei mai mari, de 5 ani și 6 luni de închisoare, aplicată d-lui A., născut la București (România) la 12.10.1973, prin sentința curții de Apel din București din 10.7.2017, recunoscută pentru executare în Italia în temeiul art. 12 1.161/2010 de Curtea de Apel din Napoli cu Sentința nr. 20/2020 din registrul sentințelor din 15.9.2020, irevocabilă din data de 26.9.2020. (...)"

Analizând contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A. în raport cu actele dosarului cauzei și motivele invocate, instanța de fond a constatat că aceasta este nefondată.

I. În primul rând, a fost avut în vedere faptul că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestația la executare se poate formula când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Însa, în privința Sentinței penale nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu există vreo nelămurire sau vreo împiedicare la executare.

Dimpotrivă, Sentința penală nr. 148/10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2008, a fost recunoscută de Curtea de Apel din Napoli, prin sentința din data de 15.09.2020.

Astfel, prin sentința din data de 15.09.2020, Curtea de Apel din Napoli a recunoscut Sentința penală nr. 148 din 10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel din București, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a refuzat predarea condamnatului A. autorităților statului român și, ca urmare, a stabilit "că se execută pedeapsa de 5 ani și 6 luni de închisoare care i se impune în Italia în conformitate cu legislația sa internă."

În aceste condiții, în mod evident, executarea pedepsei închisorii aplicate prin Sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost preluată de autoritățile judiciare din Italia, care au și menționat expres că executarea se va face, în continuare, în conformitate cu legislația statului italian.

De altfel, conform art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare.

S-a reținut că este la fel de evident faptul că, în privința Sentinței penale nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu există vreo nelămurire sau vreo împiedicare la executare, această executare fiind preluată, în urma recunoașterii și refuzului predării condamnatului A., de către statul italian.

Totodată, a fost avut în vedere că Sentința penală nr. 2308/F din 06.10.2016, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2016, invocată în contestația la executare de către apărătorul ales al condamnatului A., nu are valoare de practică judiciară, având caracter singular.

Relevant a fost și faptul că, prin Sentința penală nr. 2308/F din 06.10.2016, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2016, a fost admisă contestația la executare împotriva Sentinței penale nr. 759/03.11.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza încheierii din 20.11.2015 pronunțate în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Buiucani, Mun. Chișinău, deși această hotărâre judecătorească străină nu fusese recunoscută de vreo instanță din România.

II. În al doilea rând, s-a reținut că, pentru ca sentința pronunțată de Curtea de Apel din Napoli la data de 15.09.2020 sau ordonanța pronunțată la 13.10.2020 de Curtea de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, Executări Penale, să producă efecte juridice în România, acestea ar fi trebuit recunoscute de instanțele românești, conform dispozițiilor Legii nr. 302/2004, lucru care nu a fost solicitat de contestatorul condamnat A..

S-a constatat că, potrivit dispozițiilor Titlului VI al Legii nr. 302/2004, recunoașterea hotărârilor judecătorești străine care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană se face în următoarele cazuri:

- transferarea persoanelor condamnate, deținute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România (Titlul VI, Capitolul II, Secțiunea a 2-a din Legea nr. 302/2004);

- recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România (Titlul VI, Capitolul II, Secțiunea a 3-a din Legea nr. 302/2004).

Or, în speță, s-a observat că persoana condamnată A. nu se află în niciunul din cazurile menționate, neaflându-se în România și nefiind deținut pe teritoriul statului italian, în vreo procedură de transfer în vederea executării pedepsei în România.

De altfel, s-a constatat că recunoașterea, de către instanța din România, a sentinței pronunțate de Curtea de Apel din Napoli la data de 15.09.2020, prin care a fost recunoscută Sentința penală nr. 148/10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ar reprezenta o recunoaștere a unei hotărâri de recunoaștere, lucru inadmisibil din perspectivă legală.

Având în vedere cele mai sus expuse, în baza art. 597 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinței penale nr. 148 din 10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2008.

Împotriva Sentinței penale nr. 245/F din 11 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, contestatorul A. a formulat contestație, cauza fiind înregistrată pe rolul secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 27 ianuarie 2021.

În argumentarea căii de atac, s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, susținându-se, în esență, că existând o hotărâre de recunoaștere a sentinței penale de condamnare a contestatorului pronunțate de autoritățile judiciare române și fiind emise forme de executare în acest sens (ordinul Procurorului General al Curții de Apel din Napoli), mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 288/07.02.2019, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, se impune a fi anulat, nefiind posibilă executarea concomitentă sau consecutivă a aceleiași pedepse pe teritoriul a două state, Italia și România.

Prin urmare, s-a solicitat admiterea contestației, desființarea Sentinței penale nr. 245/F din data de 11 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, iar în rejudecare, să se dispună admiterea contestației la executare formulate împotriva executării Sentinței penale nr. 148 din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, fundamentată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., cu consecința anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 288/07.02.2019, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Examinând contestația formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, pentru următoarele considerente:

Contestația la executare, astfel cum este reglementată în prezent (art. 598 C. proc. pen.), se înfățișează ca un procedeu jurisdicțional de rezolvare a situațiilor referitoare la executarea hotărârii definitive prin care este soluționată, sub toate aspectele, cauza ce a făcut obiectul procesului penal. Prin rămânerea definitivă a hotărârii se încheie activitatea procesuală ordinară a judecării conflictului de drept penal, iar sub aspect executiv, hotărârea intră în puterea de lucru judecat.

Prin intermediul contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorității de lucru judecat, cu alte cuvinte, pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, neputându-se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii definitive în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Totodată, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune respectarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa (cauza Brumărescu împotriva României).

Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea pedepsei, fără a se putea ajunge la modificarea dispozițiilor din hotărârea instanței care au intrat în autoritatea de lucru judecat, contestația la executare nu poate fi uzitată decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege, astfel că, în cadrul său, nu se pot repune în discuție aspecte de nelegalitate sau netemeinicie.

Cazurile în care un condamnat poate formula contestație la executare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.

Printre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestației la executare se numără și cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., respectiv atunci "când se ivește vreo împiedicare la executare", prin împiedicare la executare înțelegându-se existența unor cauze legale pentru care nu se poate pune în executare sau nu poate continua executarea hotărârii.

În speță, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a respins contestația la executare promovată de condamnatul A., motivele invocate în susținerea acesteia neputându-se subsuma noțiunii de împiedicare la executare, în realitate, prin promovarea contestației la executare, urmărindu-se a se evita ca, după executarea pedepsei în Italia, contestatorul să fie încarcerat pe teritoriul României, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 288/07.02.2019, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Legat de acest aspect, se constată, contrar celor susținute de apărare, că titularul contestației nu se află în situația de a executa aceeași pedeapsă de două ori, simultan ori consecutiv, respectiv de a fi puse în executare două hotărâri judecătorești, și anume cea pronunțată în România - Sentința penală nr. 148 din data de 10 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - și sentința Curții de Apel din Napoli din data de 15 septembrie 2020, contestatorul condamnat A. aflându-se în executarea acestei din urmă hotărâri, prin care s-a refuzat predarea sa autorităților statului român și a fost recunoscută cea dintâi hotărâre menționată, executarea pedepsei închisorii aplicate prin Sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă, fiind preluată de autoritățile judiciare din Italia.

În acest ultim sens, sunt și dispozițiile cuprinse în art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, incluse în Titlul VI - Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană - potrivit cărora, atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare. Amnistia sau grațierea poate fi aplicată atât de statul român, cât și de statul de executare.

Pe de altă parte, se reține că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel din Napoli la data de 15.09.2020, respectiv ordonanța pronunțată la 13.10.2020 de Curtea de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, Executări Penale, ar fi apte de a produce efecte juridice în România în situația în care ar fi recunoscute de instanțele din România, conform Legii nr. 302/2004, ipoteză care nu se regăsește în speță.

Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este temeinică și legală, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 245/F din data de 11 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 245/F din data de 11 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11 martie 2021.

GGC - GV