AFFAIRE GABRIEL c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

08.03.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE GABRIEL c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GABRIEL c. ROMÂNIA (Cercetarea nr. 359511/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 martie 2007 DEFINIF 08/06/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Gabriel c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, judecători și al dlui S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 februarie 2007, Rend hotărârea adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 35951/02) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Ioan Gabriel și dl Ana Gabriel ( La 23 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 16 martie 1950, M.E. a instituit o moștenire universală în favoarea V.E. Printre bunurile care conțineau patrimoniul M.E. se numărau o clădire formată din șapte apartamente, situată la nr. 23, strada Mihai Viteazul, Satu Mare. În același an, invocând decretul nr. 92/1950, statul a luat în posesie clădirea menționată anterior. La 20 iunie 1986, V.E. a instituit o moștenire universală în favoarea reclamanților. Cererea administrativă de restituire În 1996, reclamanții, în calitate de legatari universali ai V.E., au solicitat restituirea bunurilor către comisia departamentală pentru aplicarea Legii nr. 112/95. Două apartamente erau ocupate de V.V.B. și V.E.I., precum și de către P.G.I., chiriași ai statului. Printr-o decizie administrativă din 6 iunie 1996, Comisia municipală octoya reclamanților o compensație pentru pierderea proprietății lor. Reclamanții au contestat această decizie în fața Tribunalului de Primă Instanță din Satu Mare. La 22 ianuarie 2000, tribunalul a ordonat, la cererea reclamanților, suspendarea procedurii din cauza existenței unei acțiuni în revendicare privind același bun. Vânzarea celor două apartamente 10. În 1996, întreprinderea mai exact, proprietară a proprietăților de stat, a vândut unul dintre cele două apartamente la V.V.B. și V.E.I. (apartamentul n. 4. Un an mai târziu, aceeași companie a vândut unui alt apartament către P.G.I. Acțiunea în revendicare și în anulare a contractelor de vânzare 11. În 1999, reclamanții au sesizat tribunalul departamental din Satu. Mare a unei acțiuni în revendicare imobiliară împotriva primăriei, a Ministerului de Finanțe și a terților cumpărători. Ei au solicitat instanței să constate ilegalitatea naționalizării bunurilor care aparțin V.E. și să le restituie acestora în calitate de legatari universali. 12. Prin hotărârea din 21 martie 2001, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea reclamanților, pe motiv că V.E nu a acceptat un moștenitor în favoarea sa, transferul proprietății nu a avut loc, ceea ce explică faptul că reclamanții nu puteau beneficia de moștenirea V.E. în favoarea acestora. 13. La apelul reclamanților, la 7 noiembrie 2001, tribunalul departamental din Baia Mare a confirmat această hotărâre, iar reclamanții au formulat o acțiune împotriva acestei decizii. 14. Prin hotărârea din 4 martie 2002, Curtea de Apel din Oradea a primit dreptul la recursul acestora, a pronunțat hotărârea tribunalului departamental și, pe fond, a acordat parțial dreptul la acțiunea lor, ordonând autorităților să le restituie bunurile, cu excepția apartamentului vândut de stat către V.V.B. și V.E.I. Curtea de Apel, după ce a constatat că reclamanții erau legatari universali, a considerat că naționalizarea bunurilor fusese ilegală și a ordonat modificarea înscrierilor în registrul funciar, pentru a include reclamanții ca proprietari ai bunului în litigiu, cu excepția apartamentului deja vândut cumpărătorilor de bună credință, V.V.B. și V.E.I. Curtea de Apel a dispus anularea contractului de vânzare cu P.G.I. pe motiv că acesta încheiase contractul de închiriere după cererea administrativă de restituire inițiată de solicitanți. 15. Conform informațiilor furnizate de guvern, la 12 decembrie 2005, Tribunalul de Primă Instanță din Satu Mare a anulat decizia administrativă din 6 iunie 1996. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 16. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, § 19 26, 21 iulie 2005), Peduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Sebastian Taub România ( 58612/00, § 36 - 37, 12 octombrie 2006). 17. Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor avea dreptul persoanele care nu primesc restituirea imobilului naționalizat și a căror valoare va fi stabilită în urma unei proceduri administrative de către o comisie centrală este constituită dintr-o participare la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub formă de societate pe acțiuni ( În principiu, beneficiarii unei astfel de indemnizații primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, atunci când Proprietata va fi cotată la bursă. În plus, art. 3 din legea menționată anterior precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni. 18. La 29 decembrie 2005, Proprietata Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acțiuni emise de Proprietatea și ca aceste acțiuni să poată fi ulterior tranzacționate pe piața financiară, trebuie să se urmeze procedura de aprobare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare. Conform celor mai recente informații, intrarea sa efectivă la bursă ar fi prevăzută pentru iunie-iul 2007 în ceea ce privește violarea ilegală a art. 1 din PROTOCOLul nr. 19. Reclamanții se plâng că au suferit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza hotărârii din 4 martie 2002, a Curții de Apel de la București, care a validat vânzarea către V.V.B. și V.E.I., în timp ce Curtea de Apel a hotărât că naționalizarea bunurilor era ilegală. art. 1 din Protocolul 1 se citește astfel: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și observă că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. În fond, guvernul constată că reclamanții nu au depus nicio cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Comitetul consideră că, în situații complexe, cum ar fi în cazul de față, în care legislația are un impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu numai pentru a alege măsurile de garantare a respectării drepturilor patrimoniale, ci și pentru a-și lua timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. Acesta arată că ultima reformă în acest domeniu, și anume Legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și nelimitate, stabilite printr-o decizie a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), la valoarea bunului stabilit prin expertiză. Potrivit guvernului, noul mecanism instituit prin lege 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, în conformitate cu cerințele Convenției. 22. Citând cauzele Jahn și alții c. Germania ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, CEDO 2005-...) și Broniowski c. Polonia ([GC], n. 31443/96, CEDO 2004-V), guvernul consideră că, în orice caz, o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri nelimitate, nu rupe echilibrul corect care trebuie păstrat între protecția proprietății persoanelor și cerințele interesului general și nu obligă reclamantul să suporte o sarcină excesivă. 23. În cele din urmă, guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să rupă echilibrul corect dintre protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general 24. Curtea constată că reclamanții au obținut o decizie definitivă de constatare a ilegalității naționalizării bunului și că nu li s-a restituit decât o parte a bunului, fie apartamentul vândut chiriașului P.G.I. (punctul 14 de mai sus). În ceea ce privește apartamentul nr. 4, vândut V.V.B. și V.E.I., Curtea de Apel din Oradea a refuzat să îl restituie reclamanților 25. Curtea consideră că constatarea de ilegalitate a naționalizării în întregime a bunurilor are ca efect recunoașterea, indirect și retroactivă, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, inclusiv asupra apartamentului nr. 4. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost contestat sau infirmat până în prezent. 26. Având în vedere aceste elemente și având în vedere jurisprudența recentă, Curtea concluzionează că, în speță, problema existenței unui bun nu este controversată (a se vedea mutatis mutandis, Sebastian Taub România, citată anterior, §§ 36-37 27. Curtea amintește deja că a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altora către terți, chiar și atunci când aceasta era anterioară confirmării în instanță în mod definitiv a dreptului de proprietate al altora și că terții erau de bună-credință, se analizează în privarea de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul nr 1 (Strain) § 39, 43 și 59). 28. În plus, Curtea a constatat într-o altă cauză că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în ceea ce privește problema de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea clădirilor care au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a reflectat asupra reclamantului, care nu a putut recupera întregul său bun, în timp ce acesta dispunea de o hotărâre definitivă prin care statul îl condamna să-l restituie (Paduraru, citată anterior, punctul 112). 29. În cazul de față, Curtea nu percepe niciun motiv pentru a se abate de la jurisprudența menționată anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. La fel ca cauza Paduraru menționată anterior, în prezenta cauză, terții au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestui bun să fie confirmat definitiv. Astfel cum s-a menționat mai sus, reclamanții în speță au fost recunoscuți proprietari legitimi, tribunalele judecând în mod abuziv naționalizarea. 30. Curtea constată că vânzarea bunurilor reclamanților, în temeiul Legii nr. 112/1995, îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate și că nu li s-a acordat nicio despăgubire pentru această privare. 31. În cazul de față, presupunând că o eventuală cerere a reclamanților în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate da naștere unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietata nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanților. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei lipse prelungite de despăgubiri pentru persoanele care, cum ar fi reclamanții, au fost private de bunurile lor. 32. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamanții au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra bunurilor lor, coroborat cu absența totală a despăgubirii de mai mult de patru ani, le-a supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. Prin urmare, în cazul de față s-a încălcat această dispoziție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 33. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În primul rând, reclamanții solicită restituirea bunului în cauză. Potrivit unui raport de expertiză plătit de aceștia, valoarea de piață a apartamentului nr 4 ar fi de 79 772 EUR ( Guvernul contestă valoarea prejudiciului material, astfel cum a fost prezentat de solicitanți, și face trimitere la un aviz emis de un expert imobiliar la cererea sa. Potrivit concluziilor acestui aviz, valoarea de piață a bunului ar fi de 45 778 EUR. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul observă că reclamanții nu au solicitat despăgubiri în acest sens și consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui o despăgubire satisfăcătoare pentru eventualul prejudiciu. 36. În circumstanțele din speță, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 4 situat la n 23, rue Mihai Viteazul, Satu Mare, precum și terenul aferent ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanelor interesate, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 37. În această privință, Curtea ia notă cu interes de faptul că legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal, cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală cu privire la reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de ea însăși în jurisprudența sa privind privările ilegale sau de facto Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A n 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani Italia , Hotărârea din 7 august 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) citată anterior, §§ 22 și 23. 38. Într-adevăr, noua lege numește abuzuri naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituire a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În cazul în care nu se poate restitui pentru cauză, de exemplu, vânzarea bunurilor către o treime de bună-credință, legea acordă o despăgubire pe baza valorii de piață a bunului în momentul acordării (titlul I secțiunea I articolele 1, 16 și 43 din lege). 39. Curtea constată că avizul prezentat de expertul guvernului se bazează pe o valoare ipotetică, întrucât expertul nu a vizitat bunul. 40. Având în vedere expertiza furnizată de solicitanți, precum și informațiile de care dispune Curtea cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, aceasta estimează valoarea de piață actuală a bunului de 60 000 EUR. 41. Prin urmare, hotărând în mod echitabil, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Curtea alocă reclamanților suma de 60 000 EUR. Reclamanții nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 43. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care a solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Prin urmare, în speță, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă în acest sens. Interese moratoriu 44. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 23, rue Mihai Viteazul, Satu Mare, precum și terenul aferent, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, iar în absența unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni 60 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune materiale suma în cauză va fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului numai de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 martie 2007, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefier Adjunct Președinte