Decizia nr. 4277/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1227/2017 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire înregistrată la pârât la 25.05.2016. În fapt, reclamanții au arătat că prin cererea de despăgubire înregistrată la pârât la 25.05.2016 au solicitat plata daunelor materiale și morale ca urmare a producerii riscului asigurat prin decesul victimei G.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1227 din 05.04.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile necompetenței materiale și inadmisibilității, a admis, în parte, acțiunea formulată de A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamanților de despăgubire înregistrată la 25.05.2016.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 1227 din 05.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. 1) În motivele de recurs se arată că sentința este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a disp. art. 2 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 213/2015 deoarece cele două articole instituie o obligație privind parcurgerea procedurii administrative de către Fond, însă din redactarea textelor se observă că de fapt acestea stabilesc și definesc scopul Fondului și temeiul juridic al soluționării cererii înregistrate la FGA. Drept urmare, procedura administrativă instituită trebuie să demareze în urma depunerii unei cereri de plată ce poartă un număr și are un obiect și persoane identificate corespunzător. 2) Sentința încalcă normele C. proc. civ. privind obiectul cererii de chemare în judecată deoarece, la primirea cererii completul avea obligația de a verifica dacă cererea cuprinde elementele prevăzute de art. 194 C. proc. civ., dacă este însoțită de un număr de copii egal cu numărul pârâților și un exemplar pentru instanță, dacă s-a atașat dovada achitării taxei judiciare de timbru. Sub acest aspect, în mod greșit instanța nu a făcut niciun fel de verificare privind cererea de plată, cuprinsul și existența acesteia, ci pur și simplu a obligat pârâtul să soluționeze o cerere depusă la 25.05.2016. 3) Sentința nu are în vedere respectarea principiului egalității de tratament al pretențiilor având în vedere numărul mare de dosare de daună în ce privește H. SA, cereri de plată în ce privește H. SA, cereri care ar trebui soluționate în ordinea înregistrării și completării dosarelor cu respectarea procedurii reglementată de Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015, în vederea protejării intereselor tuturor și fiecărui creditor de asigurare. Or, prin stabilirea de către instanță a obligării de a soluționa o cerere a unui petent înaintea altor cereri s-ar deturna ordinea de soluționare a cererilor, obligând astfel Fondul să soluționeze cererea intimaților-reclamanți, însă ar trebui să se respecte ordinea de soluționare după criteriul vechimii cererii adresate Fondului.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 04 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ. În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 11 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 03 decembrie 2018.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților-reclamanți, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Sesizarea instanței de contencios administrativ de către intimații-reclamanți are ca obiect obligarea recurentului-pârât la soluționarea cererii de despăgubire înregistrată la pârât la 25.05.2016 privind plata daunelor materiale și morale ca urmare a producerii riscului asigurat prin decesul victimei G. Prima instanță a admis cererea reclamanților și a obligat pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire înregistrată la 25.05.2016. Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1) Prin primul motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 213/2015. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "(1) Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător". Potrivit art. 11 din același act normativ: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege". Recurentul-pârât arată că procedura administrativă instituită în temeiul acestor două articole de lege, trebuie să demareze în urma depunerii unei cereri de plată ce poartă un număr și are un obiect și persoane identificate corespunzător. Or, în speța de față, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, la data de 25.05.2016, reclamanții au formulat o cerere de despăgubire în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." 2) Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că sentința încalcă normele C. proc. civ. privind obiectul cererii de chemare în judecată deoarece, la primirea cererii completul avea obligația de a verifica dacă cererea cuprinde elementele prevăzute de art. 194 C. proc. civ., dacă este însoțită de un număr de copii egal cu numărul pârâților și un exemplar pentru instanță, dacă s-a atașat dovada achitării taxei judiciare de timbru. De fapt, recurenta-pârâtă reiterează în recurs apărările formulate în primă instanță, în sensul că obiectul cererii de chemare în judecată nu este determinat, fără a combate argumentat considerentele primei instanțe, reținute în motivarea respingerii excepției inadmisibilității acțiunii. Astfel, instanța de fond a reținut că, chiar dacă reclamanții au invocat în petitul acțiunii că solicită obligarea pârâtului la emiterea unei decizii, totuși au arătat că se referă la o decizie de soluționare a cererii, iar din conținutul motivării reiese clar că aceștia doresc să fie soluționată cererea lor de despăgubire de către autoritatea administrativă, adică aceasta să se pronunțe asupra cererii într-una din modalitățile indicate de lege, fie prin aprobarea sumelor solicitate și plata lor, fie prin respingerea sumelor printr-o decizie. Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentului-pârât cu privire la cererea de plată, cuprinsul și existența acesteia, atât timp cât prin sentința pronunțată, instanța de fond nu a dispus modalitatea în care să fie soluționată cererea reclamanților depusă la 25.05.2016, ci a dispus doar soluționarea acesteia. 3) Cu privire la motivul trei de recurs, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanță apărarea recurentului-pârât referitoare la încălcarea principiului egalității de tratament, raportat la numărul mare de dosare de daună, atât timp cât acesta nu a făcut dovada acestei apărări, prin niciun mijloc de probă nu a dovedit demersul făcut cu privire la soluționarea cererii reclamanților, ci a stat în pasivitate. Într-adevăr, Înalta Curte constată că pentru soluționarea cererii adresată pârâtului, Legea nr. 213/2015 ca lege specială nu prevede un termen de soluționare, însă, în această situație devin incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 care prevăd un termen de 30 de zile de a răspunde solicitantului la cererea depusă. Instanța de recurs împărtășește opinia primei instanțe în sensul că nesoluționarea cererii de despăgubire de către autoritatea administrativă într-un termen rezonabil nu poate fi justificată în principiu de existența unui număr mare de cereri, cât timp nu s-a dovedit imposibilitatea analizării sau cel puțin a demarării analizării cererii reclamanților. În completarea argumentelor reținute de prima instanță, Înalta Curte observă că obligația de a soluționa cererile pe măsura analizării acestora, urmată de întocmirea listei creditorilor de asigurări ale căror creanțe urmează să fie plătite de disponibilitățile Fondului și înaintarea listei către Comisia Specială constituie o operațiune reglementată de dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 distinct de cele care reglementează condițiile de efectuare a plății în limitele plafonului de garantare stabilit de lege. Prin urmare, chiar dacă cererile adresate Fondului de Garantare a Asiguraților ar trebui soluționate în ordinea înregistrării și completării dosarelor cu respectarea procedurii reglementată de Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015, în vederea protejării intereselor tuturor și fiecărui creditor de asigurare, atât timp cât de la data înregistrării cererii la această entitate (25.05.2016) și până la pronunțarea instanței de recurs (03.12.2018) acesta nu a prezentat nicio dovadă care să-i susțină apărarea, rezultă că nesoluționarea cererii adresată pârâtului se perpetuează în timp.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru ansamblul argumentelor prezentate, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat și va menține hotărârea atacată.