ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6631/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6631/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Medgidia la 27 octombrie 2008 reclamanta C.L. a chemat în judecată

Municipiul Medgidia prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata

despăgubirilor pentru imobilul (compus din teren în suprafață de 162,96 mp și construcție),

ce a fost expropriat, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că imobilul în litigiu a fost dobândit

de autorii săi P.G. și P.M. conform contractului de vânzare - cumpărare din 23

noiembrie 1955. În anul 1965 întregul imobil a fost expropriat pentru utilitate

publică, construcția fiind demolată, valoarea imobilului fiind estimată la 6.326

lei (despăgubiri care nu au fost primite), iar pe terenul expropriat s-a

edificat ulterior un bloc de locuințe.

Prin sentința civilă nr.

454 din 19 februarie 2009 Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța în temeiul art.

2 pct. 11 lit. f) C. proc. civ.

În fața instanței legal

sesizate, reclamanta și-a precizat temeiul de drept material ca fiind reprezentat

de Legea nr. 33/1994, art. 44 alin. (3) din Constituție și art. 481 C. civ.

Prin sentința civilă nr.

1053/2009 Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a

respins în consecință acțiunea.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut că la data formulării cererii de

chemare în judecată (27 octombrie 2008) Legea nr. 10/2001 era în vigoare, iar

acest act normativ având un caracter special, exclude utilizarea acțiunii

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 pentru redobândirea imobilelor

preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În raport de

Legea nr. 33/1994 (reprezentând cadrul juridic general în materia exproprierii),

Legea nr. 10/2001 constituie o reglementare specială cu caracter reparatoriu

având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin

expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat și Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia nr. 53/2007, pronunțată într-un recurs în

interesul legii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate sub

aspectul modalității de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii.

Apelul a fost respins

ca nefondat conform deciziei civile nr. 52/ C din 17 martie  2010 a Curții de

Apel Constanța.

S-a reținut în

considerentele deciziei că, acțiunea care a învestit instanța fiind una în

retrocedarea unui imobil expropriat, problema de drept supusă dezbaterii este

aceea a raportului dintre legea generală în materia exproprierii (Legea nr. 33/1994)

și legea specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de către

stat (Legea nr. 10/2001).

În acest sens, deși

prin decizia în interesul Legii nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Curții Supreme

de Justiție s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplică

și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile

expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi dacă nu s-a realizat

scopul exproprierii, ulterior pronunțării acestei decizii a fost adoptată Legea

nr. 10/2001, care prin dispozițiile art. 11 instituie reguli speciale pentru

restituirea bunurilor expropriate.

Astfel, art. 11 din

Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme speciale a cărei aplicare se impune

ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă

juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă

în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei

acțiuni directe în justiție.

Susținerea apelantei

reclamante, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două

acțiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 33/1994, pentru a obține despăgubiri pentru imobilele

preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a fost înlăturată întrucât Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acțiune întemeiată pe

Legea nr. 33/1994 pentru obținerea unor despăgubiri pentru imobilele

expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligația

efectuării procedurii administrative directe contra unității deținătoare,

exclude ideea unui „cumul” de acțiuni.

În acest sens, Înalta

Curte de Casație și Justiție printr-o decizie în interesul legii a statuat că :

„dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză

de utilitate publică se interpretează în sensul că, acestea nu se aplică în

cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

Instanța de apel nu a

putut reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de

acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire, prin

echivalent, a imobilului expropriat, pe calea Legii nr. 33/1994, având în

vedere că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un

drept absolut, ci dimpotrivă, este un drept compatibil cu limitări, statele

dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Sub acest aspect,

legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia

persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul

de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Faptul

că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii

unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor

persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Câtă vreme persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident

că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

În privința accesului

efectiv la instanță, reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura

administrativă notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată

cererea sa, arătând pur și simplu că a ales calea Legii nr. 33/1994, fără să

utilizeze procedura legii speciale. De altfel, în anul 2007, reclamanta a

urmărit valorificarea dreptului său referitor la imobilul expropriat și în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. proc.

civ.; acțiunea sa a fost respinsă (prin sentința civilă nr. 410/ C din 14

februarie 2008 a Judecătoriei Medgidia) fără ca reclamanta să utilizeze căile

legale de atac.

Prin urmare, dreptul

de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în

prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat

pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.

De altfel, în cauza

Poenaru contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține

un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamantă, care a susținut următoarele:

- Instanța de fond și

cea de apel au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând

înțelesul textului de lege, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii

și omițând să se pronunțe pe excepția lipsei calității procesuale active

invocată de pârât la instanța de fond.

- În speță, imobilul

a fost expropriat în 1965, construcția fiind demolată, iar terenul folosit ca

spațiu verde, deși exproprierea s-a făcut pentru construirea de blocuri de

locuințe, ceea ce îndreptățește partea la a solicita aplicarea dispozițiilor art.

35 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens s-a

pronunțat, de altfel, Curtea Supremă de Justiție care prin decizia în interesul

legii nr. 6/1999 a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt

aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile

expropriate anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul

exproprierii.

Art. 11 din Legea nr.

10/2001 are caracterul unei norme speciale reparatorii a cărei aplicare se

impune ca prioritară în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994

pentru acordarea măsurilor reparatorii în cadrul procedurilor speciale

administrative, nu pe calea acțiunii directe în justiție.

Faptul că partea nu a

uzat de procedura legii speciale, ci a ales calea legii generale este

demonstrată și de adresa emisă de primărie în anul 2007, iar instituirea unui

termen de decădere pentru nedepunerea notificării este de natură să aducă

atingere liberului acces la justiție.

Ipoteza că autorul

recurentei nu a încasat despăgubiri nu este dovedită de intimată cu înscrisuri

în acest sens, iar împrejurarea că nu există o hotărâre irevocabilă de

recunoaștere a acestui drept permite solicitarea către instanța de recurs de a

examina cauza sub toate aspectele.

Conform art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică iar potrivit Legii nr. 213/1998,

imobilul nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil,

astfel încât poate face obiectul revendicării.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit

următoarelor considerente:

- Apreciind asupra

caracterului inadmisibil al demersului judiciar al reclamantei, instanțele au

făcut o corectă aplicare a raportului dintre norma generală și cea specială,

dând prevalență acesteia din urmă potrivit regulii „specialia generalibus

derogant”.

Astfel, în condițiile

în care obiect al retrocedării l-a constituit un imobil expropriat în anul

1965, cadrul normativ pentru valorificarea dreptului este dat de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, care presupun urmarea unei anumite proceduri, iar nu normele

dreptului comun.

De altfel, în cauză

nu este vorba, cum pretinde recurenta, „de o interpretare greșită a actului

juridic dedus judecății” prin aceea că s-ar fi aplicat (în urma calificării

juridice pe care instanța a dat-o situației de fapt) alte norme de drept

material decât cele invocate de reclamantă.

Ipoteza vizând

denaturarea, prin interpretarea eronată, a actului juridic dedus judecății are

în vedere, în limitele art. 304 pct. 8 C. proc. civ., situația actului juridic

în înțelesul de negotium (manifestarea de voinței a părților), iar nu aplicarea

textului de lege, cum greșit se susține prin motivul de recurs formulat.

Tot astfel, faptul că

instanța nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale

active a reclamantei invocate de către intimat nu poate face obiectul criticii

de nelegalitate în recursul reclamantei.

Recurenta nu

justifică vreun interes în a critica o soluție prin care nu i-a fost contestată

legitimarea în inițierea demersului judiciar. În același timp, numai în

situația în care, în mod greșit ar fi fost admisă excepția lipsei calității procesuale

ar fi devenit incidente dispozițiile referitoare la casare pentru nesocotirea

cadrului procesual, iar nu și în ipoteza contrară, în care instanța a trecut la

analiza normei de drept material incidente raportat la situația de fapt dedusă

judecății, așa încât sub aspect procedural critica este nefundamentată.

- Susținerea că nu

s-ar fi realizat scopul exproprierii - deoarece în locul blocurilor de locuințe

care trebuiau construite, terenul este utilizat ca spațiu verde - nu justifică,

așa cum pretinde recurenta, incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994, pentru că

așa s-ar fi statuat printr-o decizie în interesul legii, nr. VI/1999 a

instanței supreme.

Pe de o parte, Legea nr.

33/1994 vizează, prin domeniul său de reglementare, situația imobilelor

expropriate după intrarea sa în vigoare, iar pe de altă parte, decizia în

interesul legii invocată (nr. VI/1999) a fost pronunțată anterior Legii nr. 10/2001.

Or, prin adoptarea

Legii nr. 10/2001 a fost reglementată situația tuturor imobilelor preluate

abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin

dispozițiile art. 11 fiind avută în vedere (în mod detaliat, în funcție de

diferitele situații care au apărut, urmare a preluării) ipoteza imobilelor

expropriate.

Intervenind așadar,

un act normativ cu caracter special, în valorificarea dreptului său partea nu

are opțiunea între norma specială și cea cu caracter general, ci este obligată

să se supusă prescripțiilor legii speciale - ceea ce în speță, presupunea

declanșarea procedurii prealabile prin transmiterea notificării înăuntrul unui

anumit termen pentru ca în măsura în care nu se obținerea satisfacerea

pretențiilor în această fază, să se poată trece la procedura judiciară, prin

sesizarea instanței.

- De altfel,

recurenta însăși, prin motivele formulate recunoaște că norma din art. 35 al Legii

nr. 33/1994 pe care și-a fundamentat acțiunea este o normă generală și că art. 11

din Legea nr. 10/2001 este normă specială, dar susține în continuare, în mod

greșit, că aplicarea normei speciale reparatorii se impune ca prioritară doar

în cadrul procedurilor speciale administrative, nu pe calea acțiunii directe în

justiție.

Un asemenea

raționament este greșit și lipsit de orice fundament juridic, întrucât

aplicarea unui act normativ special nu se face prin scindarea dispozițiilor

acestuia, iar partea nu poate să opteze pentru norme pe care le consideră

favorabile și să ceară înlăturarea altor norme, cu incidența dreptului comun.

Din acest punct de

vedere, procedura de valorificare a drepturilor conform Legii nr. 10/2001 este

una unitară, chiar dacă se desfășoară în două etape (administrativă, prealabilă

și, eventual, jurisdicțională) întrucât faza judiciară vine în prelungirea sau

definitivarea fazei prealabile.

De aceea, nu se poate

susține că subzistă caracterul special al normei doar pentru procedura din faza

prealabilă și că nu ar mai exista un asemenea caracter dacă s-ar tinde la

valorificarea dreptului pe calea unei acțiuni directe în instanță.

- Dimpotrivă, prin aceea

că nu a uzat de prevederile legii speciale, partea a fost decăzută din dreptul de

a mai solicita măsuri reparatorii în instanță (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001),

fără ca aceasta să însemne o îngrădire a accesului la justiție.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut corect că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6

par. 1 din C.E.D.O. nu este un drept absolut ci comportă limitări implicite, în

adoptarea cărora statele dispun de o marjă de apreciere.

Este motivul pentru

care adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu

consecința imposibilității de a mai utiliza un cadru normativ anterior (cel

oferit de Legea nr. 33/1994) nu încalcă art. 6 din C.E.D.O.

De altfel, prin

decizia în interesul legii nr. 53/2007 a S.U. ale Î.C.C.J. s-a statuat că,

suprimând acțiunea dreptului comun al revendicării, Legea nr. 10/2001 nu

suprimă și „accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă,

perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al

reparațiilor” și că „din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001 având

caracter special, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în

natură sau prin echivalent în cazul imobilelor expropriate se impune ca dispoz.

art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul

acțiunilor având ca obiect asemenea imobile”.

- Făcând referire la

dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, recurenta nu fundamentează practic o critică, ci, cu trimitere și la dispozițiile

Legii nr. 213/1998, arată că imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot

constituit obiect al revendicării.

Or, sub aspectul

pretinsului drept de proprietate al reclamantei, instanța de apel a constatat

corect că acesta nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

anterioară (dimpotrivă, printr-o sentință din 2008 a Judecătoriei Medgidia, acțiunea în revendicare a fost respinsă), astfel încât partea nu este

îndreptățită să invoce în prezent dreptul său actual de proprietate sau o

speranță legitimă care, întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 să justifice

o acțiune pe calea dreptului comun.

Soluția este în acord

și cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008, care în unificarea jurisprudenței

instanțelor, a statuat asupra admisibilității acțiunilor în revendicare după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, doar în măsura în care se face dovada

deținerii unui bun în sensul Convenției.

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a apreciat corect, raportat la datele speței, că

simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun

actual și nici o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

pentru a putea fi valorificat pe calea dreptului comun.

Rezultă, potrivit

considerentelor arătate, că în soluționarea cauzei instanța a făcut o corectă

aplicare a normelor legii speciale, a raportului dintre legea specială și cea

cu caracter general, așa încât motivul de recurs formulat cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat.

În privința motivului

prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicarea acestuia s-a realizat pur

formal, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, partea nu a indicat un

act juridic dedus judecății (în înțelesul de negotium) ale cărui clauze clare,

neechivoce să fi fost interpretat greșit, denaturându-li-se sensul și

înțelesul.

Pentru toate

considerentele expuse anterior, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta C.L. împotriva deciziei nr. 52/ C din 17 martie

2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 decembrie 2010.