ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6631/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia la 27 octombrie 2008 reclamanta C.L. a chemat în judecată Municipiul Medgidia prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru imobilul (compus din teren în suprafață de 162,96 mp și construcție), ce a fost expropriat, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că imobilul în litigiu a fost dobândit de autorii săi P.G. și P.M. conform contractului de vânzare - cumpărare din 23 noiembrie 1955. În anul 1965 întregul imobil a fost expropriat pentru utilitate publică, construcția fiind demolată, valoarea imobilului fiind estimată la 6.326 lei (despăgubiri care nu au fost primite), iar pe terenul expropriat s-a edificat ulterior un bloc de locuințe.

Prin sentința civilă nr. 454 din 19 februarie 2009 Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța în temeiul art. 2 pct. 11 lit. f) C. proc. civ. În fața instanței legal sesizate, reclamanta și-a precizat temeiul de drept material ca fiind reprezentat de Legea nr. 33/1994, art. 44 alin. (3) din Constituție și art. 481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1053/2009 Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins în consecință acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată (27 octombrie 2008) Legea nr. 10/2001 era în vigoare, iar acest act normativ având un caracter special, exclude utilizarea acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 pentru redobândirea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În raport de Legea nr. 33/1994 (reprezentând cadrul juridic general în materia exproprierii), Legea nr. 10/2001 constituie o reglementare specială cu caracter reparatoriu având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 53/2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul modalității de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii. Apelul a fost respins ca nefondat conform deciziei civile nr. 52/ C din 17 martie 2010 a Curții de Apel Constanța. S-a reținut în considerentele deciziei că, acțiunea care a învestit instanța fiind una în retrocedarea unui imobil expropriat, problema de drept supusă dezbaterii este aceea a raportului dintre legea generală în materia exproprierii (Legea nr. 33/1994) și legea specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat (Legea nr. 10/2001).

În acest sens, deși prin decizia în interesul Legii nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplică și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, ulterior pronunțării acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care prin dispozițiile art. 11 instituie reguli speciale pentru restituirea bunurilor expropriate. Astfel, art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme speciale a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acțiuni directe în justiție.

Susținerea apelantei reclamante, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acțiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, pentru a obține despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a fost înlăturată întrucât Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acțiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obținerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligația efectuării procedurii administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui „cumul” de acțiuni.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie în interesul legii a statuat că : „dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că, acestea nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”. Instanța de apel nu a putut reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului expropriat, pe calea Legii nr. 33/1994, având în vedere că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

nu este un drept absolut, ci dimpotrivă, este un drept compatibil cu limitări, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. Sub acest aspect, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Câtă vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. În privința accesului efectiv la instanță, reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura administrativă notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea sa, arătând pur și simplu că a ales calea Legii nr. 33/1994, fără să utilizeze procedura legii speciale. De altfel, în anul 2007, reclamanta a urmărit valorificarea dreptului său referitor la imobilul expropriat și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. proc.

civ.; acțiunea sa a fost respinsă (prin sentința civilă nr. 410/ C din 14 februarie 2008 a Judecătoriei Medgidia) fără ca reclamanta să utilizeze căile legale de atac. Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. De altfel, în cauza Poenaru contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a susținut următoarele: - Instanța de fond și cea de apel au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul textului de lege, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii și omițând să se pronunțe pe excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât la instanța de fond. - În speță, imobilul a fost expropriat în 1965, construcția fiind demolată, iar terenul folosit ca spațiu verde, deși exproprierea s-a făcut pentru construirea de blocuri de locuințe, ceea ce îndreptățește partea la a solicita aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens s-a pronunțat, de altfel, Curtea Supremă de Justiție care prin decizia în interesul legii nr. 6/1999 a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii. Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 pentru acordarea măsurilor reparatorii în cadrul procedurilor speciale administrative, nu pe calea acțiunii directe în justiție. Faptul că partea nu a uzat de procedura legii speciale, ci a ales calea legii generale este demonstrată și de adresa emisă de primărie în anul 2007, iar instituirea unui termen de decădere pentru nedepunerea notificării este de natură să aducă atingere liberului acces la justiție.

Ipoteza că autorul recurentei nu a încasat despăgubiri nu este dovedită de intimată cu înscrisuri în acest sens, iar împrejurarea că nu există o hotărâre irevocabilă de recunoaștere a acestui drept permite solicitarea către instanța de recurs de a examina cauza sub toate aspectele. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică iar potrivit Legii nr. 213/1998, imobilul nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, astfel încât poate face obiectul revendicării. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Apreciind asupra caracterului inadmisibil al demersului judiciar al reclamantei, instanțele au făcut o corectă aplicare a raportului dintre norma generală și cea specială, dând prevalență acesteia din urmă potrivit regulii „specialia generalibus derogant”. Astfel, în condițiile în care obiect al retrocedării l-a constituit un imobil expropriat în anul 1965, cadrul normativ pentru valorificarea dreptului este dat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care presupun urmarea unei anumite proceduri, iar nu normele dreptului comun. De altfel, în cauză nu este vorba, cum pretinde recurenta, „de o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății” prin aceea că s-ar fi aplicat (în urma calificării juridice pe care instanța a dat-o situației de fapt) alte norme de drept material decât cele invocate de reclamantă.

Ipoteza vizând denaturarea, prin interpretarea eronată, a actului juridic dedus judecății are în vedere, în limitele art. 304 pct. 8 C. proc. civ., situația actului juridic în înțelesul de negotium (manifestarea de voinței a părților), iar nu aplicarea textului de lege, cum greșit se susține prin motivul de recurs formulat. Tot astfel, faptul că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei invocate de către intimat nu poate face obiectul criticii de nelegalitate în recursul reclamantei. Recurenta nu justifică vreun interes în a critica o soluție prin care nu i-a fost contestată legitimarea în inițierea demersului judiciar.

În același timp, numai în situația în care, în mod greșit ar fi fost admisă excepția lipsei calității procesuale ar fi devenit incidente dispozițiile referitoare la casare pentru nesocotirea cadrului procesual, iar nu și în ipoteza contrară, în care instanța a trecut la analiza normei de drept material incidente raportat la situația de fapt dedusă judecății, așa încât sub aspect procedural critica este nefundamentată. - Susținerea că nu s-ar fi realizat scopul exproprierii - deoarece în locul blocurilor de locuințe care trebuiau construite, terenul este utilizat ca spațiu verde - nu justifică, așa cum pretinde recurenta, incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994, pentru că așa s-ar fi statuat printr-o decizie în interesul legii, nr. VI/1999 a instanței supreme.

Pe de o parte, Legea nr. 33/1994 vizează, prin domeniul său de reglementare, situația imobilelor expropriate după intrarea sa în vigoare, iar pe de altă parte, decizia în interesul legii invocată (nr. VI/1999) a fost pronunțată anterior Legii nr. 10/2001. Or, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost reglementată situația tuturor imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin dispozițiile art. 11 fiind avută în vedere (în mod detaliat, în funcție de diferitele situații care au apărut, urmare a preluării) ipoteza imobilelor expropriate.

Intervenind așadar, un act normativ cu caracter special, în valorificarea dreptului său partea nu are opțiunea între norma specială și cea cu caracter general, ci este obligată să se supusă prescripțiilor legii speciale - ceea ce în speță, presupunea declanșarea procedurii prealabile prin transmiterea notificării înăuntrul unui anumit termen pentru ca în măsura în care nu se obținerea satisfacerea pretențiilor în această fază, să se poată trece la procedura judiciară, prin sesizarea instanței. - De altfel, recurenta însăși, prin motivele formulate recunoaște că norma din art. 35 al Legii nr. 33/1994 pe care și-a fundamentat acțiunea este o normă generală și că art. 11 din Legea nr. 10/2001 este normă specială, dar susține în continuare, în mod greșit, că aplicarea normei speciale reparatorii se impune ca prioritară doar în cadrul procedurilor speciale administrative, nu pe calea acțiunii directe în justiție.

Un asemenea raționament este greșit și lipsit de orice fundament juridic, întrucât aplicarea unui act normativ special nu se face prin scindarea dispozițiilor acestuia, iar partea nu poate să opteze pentru norme pe care le consideră favorabile și să ceară înlăturarea altor norme, cu incidența dreptului comun. Din acest punct de vedere, procedura de valorificare a drepturilor conform Legii nr. 10/2001 este una unitară, chiar dacă se desfășoară în două etape (administrativă, prealabilă și, eventual, jurisdicțională) întrucât faza judiciară vine în prelungirea sau definitivarea fazei prealabile. De aceea, nu se poate susține că subzistă caracterul special al normei doar pentru procedura din faza prealabilă și că nu ar mai exista un asemenea caracter dacă s-ar tinde la valorificarea dreptului pe calea unei acțiuni directe în instanță.

- Dimpotrivă, prin aceea că nu a uzat de prevederile legii speciale, partea a fost decăzută din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în instanță (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), fără ca aceasta să însemne o îngrădire a accesului la justiție. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu este un drept absolut ci comportă limitări implicite, în adoptarea cărora statele dispun de o marjă de apreciere. Este motivul pentru care adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității de a mai utiliza un cadru normativ anterior (cel oferit de Legea nr. 33/1994) nu încalcă art. 6 din C.E.D.O.

De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 53/2007 a S.U. ale Î.C.C.J. s-a statuat că, suprimând acțiunea dreptului comun al revendicării, Legea nr. 10/2001 nu suprimă și „accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor” și că „din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001 având caracter special, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau prin echivalent în cazul imobilelor expropriate se impune ca dispoz. art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile”. - Făcând referire la dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, recurenta nu fundamentează practic o critică, ci, cu trimitere și la dispozițiile Legii nr. 213/1998, arată că imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot constituit obiect al revendicării.

Or, sub aspectul pretinsului drept de proprietate al reclamantei, instanța de apel a constatat corect că acesta nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară (dimpotrivă, printr-o sentință din 2008 a Judecătoriei Medgidia, acțiunea în revendicare a fost respinsă), astfel încât partea nu este îndreptățită să invoce în prezent dreptul său actual de proprietate sau o speranță legitimă care, întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 să justifice o acțiune pe calea dreptului comun. Soluția este în acord și cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008, care în unificarea jurisprudenței instanțelor, a statuat asupra admisibilității acțiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, doar în măsura în care se face dovada deținerii unui bun în sensul Convenției.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a apreciat corect, raportat la datele speței, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru a putea fi valorificat pe calea dreptului comun. Rezultă, potrivit considerentelor arătate, că în soluționarea cauzei instanța a făcut o corectă aplicare a normelor legii speciale, a raportului dintre legea specială și cea cu caracter general, așa încât motivul de recurs formulat cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat. În privința motivului prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicarea acestuia s-a realizat pur formal, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, partea nu a indicat un act juridic dedus judecății (în înțelesul de negotium) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretat greșit, denaturându-li-se sensul și înțelesul.

Pentru toate considerentele expuse anterior, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.L. împotriva deciziei nr. 52/ C din 17 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.