ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra caracterului întemeiat al contestațiilor în anulare declarate împotriva Deciziei nr. 382/A din data de 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 158/A/25 mai 2021 au fost admise în principiu contestațiile în anulare declarate de:

- A., numai în ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen.

- B. și C. numai în ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a doua C. proc. pen., cu referire la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

- SC D. SRL numai în ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 432 C. proc. pen., analizând contestațiile în anulare în limitele declarării acestora ca admisibile, constată că are un caracter întemeiat doar cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., invocat de SC D. SRL.

Analiza situației juridice invocate de SC D. SRL are în vedere:

a) lipsa analizei anterioare asupra termenului de prescripție a răspunderii penale a persoanei juridice;

b) termenul de prescripție a răspunderii penale a persoanei juridice, astfel cum decurge din legea stabilită, atât de către instanța de fond cât și de către instanța de apel, ca fiind incidentă raportului juridic;

c) data săvârșirii infracțiunii de trafic de influență de către inculpata SC D. SRL, astfel cum a fost stabilită de instanța de apel;

d) data începerii urmăririi penale față de SC D. SRL și actele întreruptive de prescripție a răspunderii penale față de aceasta.

a) În cauză nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 10/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform căreia nu se poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal atunci când instanța de apel a dezbătut și analizat incidența acesteia, deoarece analiza unei cauze de încetare a procesului penal pentru o persoană fizică nu împiedică analiza cauzei de încetare a procesului penal, cu aceeași natură juridică, referitoare la o persoană juridică, ce presupune un termen de prescripție diferit și un sediu al materiei diferit de cele prevăzute de lege în cazul persoanei fizice.

În ceea ce privește termenul de prescripție a răspunderii penale, instanța de apel a făcut referire la constatările instanței de fond cu privire la prescripția răspunderii penale, adăugându-le și o analiză proprie. Nici partea din sentința pronunțată de instanța de fond, la care se face trimitere de către instanța de apel, nici analiza proprie a instanței de apel nu au în vedere termenul specific de prescripție a răspunderii penale a persoanei juridice, diferit de cel al persoanei fizice, ceea ce permite o atare analiză în cadrul contestație în anulare.

Astfel, instanța de fond a reținut că pentru infracțiunea de trafic de influență termenul general de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 122 lit. c) din C. pen. din 1968, și curge de la data săvârșirii infracțiunii de trafic de influență prin actul de primire a ultimului bun obținut de SC D. SRL în urma promisiunii inculpatului E. că va interveni pe lângă funcționarii competenți să soluționeze cererile de retrocedare ale inculpatului F., respectiv din data de 15.01.2009.

Instanța de apel a reținut că nu poate fi primită nici critica formulată în subsidiar de inculpatul E. referitoare la intervenirea prescripției răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență, întrucât termenul de prescripție a răspunderii penale se calculează de la momentul primirii bunurilor pretinse inițial, acțiune ce se integrează în mod natural, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, în conținutul constitutiv al infracțiunii unice de trafic de influență, respectiv de la data de 15.01.2009, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 5 privind G. între inculpatul F. și SC D. SRL, societate deținută de D.., controlată la rândul său de firmele off-shore în care era acționar inclusiv inculpatul E.. Prin urmare, termenul general de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 122 lit. c) C. pen. (1969), de 8 ani, nu s-a împlinit până la data când s-a dispus de către procuror efectuarea în continuare a urmăririi penale față de inculpat, iar termenul special al prescripției, de 12 ani, calculat potrivit art. 124 C. pen. (1969), s-ar împlini la 15.01.2021, așadar ulterior soluționării definitive a cauzei prin prezenta decizie. (...) Referitor la ultimul motiv de apel invocat de apelanta inculpată SC D. SRL, Înalta Curte, față de disp. art. 122 alin. (3) C. pen. (1969), face trimitere la aspectele reținute anterior cu referire la critica similară formulată de inculpatul E., constatând că nu sunt incidente disp. art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen.

Analiza instanței de apel a termenului de prescripție a răspunderii penale a persoanei fizice E., în raport de săvârșirea în calitate de autor a infracțiunii de trafic de influență, termen de prescripție care are o durată diferită și un sediu al materiei diferit (după cum se va arăta în cele ce urmează) față de cel incident în cazul persoanei juridice SC D. SRL condamnată la rândul său pentru o infracțiune de trafic de influență, comisă în calitate de autor, nu împiedică analiza în cadrul căii de atac a contestației în anulare a criticilor circumscrise cazului de contestație prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

b) Infracțiunea de trafic de influență, în forma în vigoare la data săvârșirii, era sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 și 10 ani. Totodată, conform C. pen. în vigoare la acea dată, în cazul persoanei juridice, termenul general de prescripție a răspunderii penale era de 5 ani. Conform art. 122 alin. (2) lit. b) C. pen. din 1969 termenul general de prescripție a răspunderii penale în cazul persoanei juridice era diferit față de termenul general de prescripție a răspunderii penal pentru aceeași infracțiune, în cazul persoanei fizice, conform art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, respectiv termenul de 8 ani.

Prin Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea și completarea C. pen., precum și pentru modificarea și completarea altor legi, la pct. 44 s-a prevăzut:

"Termenele de prescripție a răspunderii penale pentru persoana juridică sunt:

a) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;

b) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda."

În consecință termenul de prescripție a răspunderii penale a persoanei juridice, în cazul de față, era de cinci ani, diferit în cuantum și sediu al materiei de cel prevăzut de lege pentru persoana fizică.

c) Data săvârșirii infracțiunii de trafic de influență a fost stabilită identic atât de instanța de fond cât și de cea de apel, care au exclus, din conținutul infracțiunii pentru care s-a pronunțat o soluție de condamnare, orice acte ulterioare anului 2009 (incluse în acuzația formulată de Ministerul Public). Ambele instanțe au avut în vedere că nu se poate reține forma continuată a infracțiunii de trafic de influență, în cazul în care o persoană acceptă promisiunea de bunuri în schimbul traficării influenței și primește ulterior aceste bunuri, chiar dacă primirea are loc în mai multe tranșe și nu se poate reține forma continuată a infracțiunii de cumpărare de influență, în cazul în care o persoană promite bunuri în schimbul traficării influenței și dă ulterior aceste bunuri, chiar dacă remiterea lor are loc în mai multe tranșe.

Instanța de apel a mai reținut și că în ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență reținută în sarcina inculpatei SC D. SRL, probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești în fond și în apel face dovada certă că, în perioada august- septembrie 2006, reprezentantul în fapt al acesteia, E., a pretins în numele și interesul societății imobilele J. și G., pe care ulterior, la datele de 15.10.2007 și de 15.01.2009, inculpata persoană juridică le-a primit de la F., în schimbul promisiunii de a-și exercita influența asupra funcționarilor publici competenți să dispună cu privire la retrocedarea celor două terenuri. Prin urmare, având în vedere argumentele expuse pe larg la analizarea infracțiunii de trafic de influență reținută în sarcina inculpatului E. și în considerarea aspectelor particulare arătate în cele ce preced, Înalta Curte constată că pretinderea de către inculpatul E., în perioada august- septembrie 2006, în numele inculpatei SC D. SRL, și primirea de către societate la datele 15.10.2007 și 15.012009 a bunurilor imobile (J. și G.) de la inculpatul F., în schimbul promisiunii traficării influenței asupra funcționarilor publici cu atribuții în retrocedarea terenurilor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), ce constituie lege penală mai favorabilă în cazul inculpatei persoană juridică.

În consecință data săvârșirii infracțiunii ce face obiectul prezentei contestații de către SC D. SRL este 15.01.2009.

d) Actele de urmărire penală efectuate față de SC D. SRL și care trebuiau comunicate acesteia au început la data de 08.01.2016.

Prin Ordonanța procurorului din data de 08.12.2015 s-a dispus extinderea și efectuarea în continuare a urmăririi penale față de SC D. SRL pentru infracțiunile de trafic de influență și spălare de bani. Ordonanța procurorului din data de 08.12.2015 a fost comunicată către SC D. SRL prin Procesul-verbal din data de 08 ianuarie 2016, acesta fiind actul care ar fi putut întrerupe termenul de prescripție a răspunderii penale.

Deși în cauză a fost formulată și înregistrată o plângere de către F. la data 23.01.2015, iar o altă plângere, despre care se face vorbire în Rechizitoriu, cea de la data de 12.10.2011, redactată de către același inculpat, nu a mai fost înregistrată, deoarece inculpatul a ajuns la o înțelegere cu reprezentanții SC D. SRL, actul în raport de care se calculează împlinirea termenului de prescripție generală este Procesul-verbal din data de 08 ianuarie 2016, primul comunicat inculpatei în legătură cu acuzația prezentă.

În consecință, față de limitele pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de trafic de influență, de stabilirea de către instanța de apel a datei săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, respectiv 15.01.2009, de Procesul-verbal din data de 08 ianuarie 2016, când s-au comunicat acuzațiile formulate împotriva SC D. SRL, de termenul de prescripție a răspunderii penale persoanei juridice de 5 ani prevăzut de art. 122 alin. (2) lit. b) din C. pen. de la 1969, acesta s-a împlinit pentru inculpata SC D. SRL la data de 14 ianuarie 2014, fără să fi intervenit anterior acestei date acte întreruptive care să facă incidentă prescripția specială de 10 ani, care s-ar fi împlinit la data de 14 ianuarie 2019.

Cazul de contestație prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., respectiv "a existat un caz de incompatibilitate, există o suspiciune rezonabilă cu privire la imparțialitatea judecătorului [art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen..], în raport de incompatibilitatea judecătorilor decurgând din modul în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească în apel, respectiv decurgând din motivarea deciziei din apel.

În speță nu există un caz de incompatibilitate ori o atitudine părtinitoare a judecătorilor decurgând din conduita în timpul ședinței de judecată ori în motivarea deciziei din apel. Acest aspect a fost invocat pentru prima dată în calea de atac a contestație în anulare, în mod formal, deși ulterior termenelor la care apărarea a susținut că au existat încălcări ale obiectivității instanței de judecată și anume 4.06.2020, 18.06.2020, 26.06.2020, 16.07.2020, 24.09.2020, 14.10.2020, 5.11.2020 și 10.11.2020, ori chiar în ședința de judecată respectivă, a existat posibilitatea de a formula recuzarea completului ori a unora dintre judecători de către inculpați ori de către apărătorii acestora. De altfel, contestatorul C., în motivele scrise de contestație, arată că nu a formulat cereri de recuzare a completului de judecată.

Analizând aspectele de incompatibilitate, se constată că acestea au fost invocate formal în contestația în anulare, conduita completului de judecată înscriindu-se în normele de procedură, fiind respectat standardul impus de Convenția europeană a drepturilor omului și de jurisprudența Curții.

Potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (1), art. 122 alin. (2), art. 378 alin. (1) și (2), art. 380 alin. (2) și (3), art. 381 alin. (2), (3) și (4) C. proc. pen., instanța de judecată, după ce lasă inculpatul/martorul/persoana audiată să declare tot ce știe în legătură cu fapta ce face obiectul judecății, poate pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei. În egală măsură, instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei.

Astfel, potrivit art. 109 alin. (1) C. proc. pen. "după îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări". O procedură similară este instituită și în ceea ce privește audierea martorului conform art. 122 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cu care "martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări".

În dispozițiile art. 378 alin. (1) și (2), art. 380 alin. (2) și (3), art. 381 alin. (2), (3) și (4) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut expres dreptul instanței de judecată de a adresa întrebări persoanei audiate, precum și de a cenzura întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei.

Potrivit art. 378 alin. (1) C. proc. pen. inculpatul este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați, precum și de avocații acestora și de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Președintele și ceilalți membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei. Aliniatul doi al articolului stipulează că instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.

Art. 380 alin. (2) și (3) C. proc. pen., reglementând modalitatea de audiere a persoanei vătămate, părții civile și persoanei responsabile civilmente, prevede că persoanele menționate sunt lăsate să arate tot ce știu despre fapta care face obiectul judecății, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și avocații acestora. Președintele și ceilalți membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei, instanța putând respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.

Art. 381 C. proc. pen. intitulat Audierea martorului și a expertului în alin. (3) prevede că președintele și ceilalți membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluționare a cauzei, iar în alin. (4) Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.

În speța de față instanța a avut o conduită obiectivă, exercitându-și atribuțiile (formularea de întrebări de către președintele completului și unul dintre judecători, respingerea unora dintre întrebări) în limitele prevăzute de lege.

Egalitatea armelor reprezintă unul dintre elementele inerente conceptului de proces echitabil. Aceasta presupune ca fiecărei părți să i se dea posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă față de adversarul său (Foucher împotriva Franței, pct. 34; și Bulut împotriva Austriei; Bobek împotriva Poloniei, pct. 56; Klimentyev împotriva Rusiei, pct. 95).

Dreptul la o procedură contradictorie semnifică în principiu posibilitatea ca părțile să cunoască și să comenteze toate probele produse, precum și orice observații prezentate pentru a ghida decizia instanței.

Analizând încheierile de ședință și actele depuse de apărare se constată, suplimentar celor ce preced, că:

- nu a existat o restrângere a dreptului la apărare ori o împiedicare a unei părți de a răspunde la concluziile Parchetului;

- martorii acuzării și martorii apărării au fost tratați în mod egal;

- apărarea a avut posibilitatea de a face observații asupra unui probelor acuzării;

- nu a fost limitat accesul la dosar sau la alte documente de interes public (Matyjek împotriva Poloniei, pct. 65);

- procesul penal, inclusiv în aspectele lui procedurale, a prezentat un caracter contradictoriu și a garantat egalitatea armelor între acuzare și apărare;

- acuzarea ca și apărarea au luat cunoștință de observațiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte;

- procesul decizional a respectat cerințele procedurii contradictorii și pe cele ale egalității armelor și a fost însoțit de garanții capabile să protejeze interesele acuzatului;

- avocaților nu le-a fost refuzat accesul la probele aflate la dosar. Prin urmare, a fost posibil ca reprezentanții apărării să dezvolte pe deplin în fața instanței argumentele proprii;

- instanța a furnizat un răspuns detaliat fiecărui argument invocat (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61).

Declarațiile, criticate sub aspectul lipsei de obiectivitate a judecărilor în ceea ce privește formularea de întrebări și a neconcordanței declarațiilor cu cele afirmate oral în ședința de judecată, au fost semnate, potrivit legii, de către toți apărătorii, fără obiecțiuni, confirmând realitatea celor consemnate. Dispozițiile legale relevante în materie, art. 110 alin. (2), (3) și (4) C. proc. pen.. cu privire la declarațiile inculpatului și respectiv art. 123 C. proc. pen.., cu privire la declarațiile martorului, prevăd:

- dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului (art. 110 alin. 2 C. proc. civ..pen);

- când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă. [art. 110 alin. (2) C. proc. pen.];

- declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret. [art. 110 alin. (4) C. proc. pen.];

- consemnarea declarațiilor martorului se face potrivit dispozițiilor art. 110, care se aplică în mod corespunzător. [art. 123 alin. (1) C. proc. pen.].

Toți inculpații și martorii, interpretul, respectiv toți avocații inculpaților au semnat declarațiile criticate în contestație în anulare fără obiecțiuni, atestând realitatea celor consemnate.

În consecință, judecătorii și-au exercitat funcția în limitele prevăzute de cod și regulile deontologice, iar motivarea instanței de apel are în vedere situații de fapt obiective, stabilite pe bază de probe.

Cazul de contestație prevăzut de art. 426 lit. h) din C. proc. pen. când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă", respectiv nu a procedat la audierea contestatorului, invocat de către A..

Dreptul la un "proces public" garantat de art. 6 § 1 implică în mod necesar dreptul la o "ședință de judecată" (Döry împotriva Suediei, pct. 37). Principiul unui proces public are o importanță deosebită în cauzele penale, în care acuzatul trebuie, în principiu, să poate să se prezinte în primă instanță [Tierce și alții împotriva San Marino, pct. 94; Jussila împotriva Finlandei (MC), pct. 40]. 164, însă o procedură care se desfășoară în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenție, atunci când acuzatul nu s-a prezentat pentru a fi audiat ori a refuzat audierea la termenele la care a fost prezent ori audierea nu a fost posibilă la unul dintre termen din considerente medicale.

Se constată inculpata contestatoare A. a fost prezentă în fața instanței de apel la patru termene de judecată, respectiv 16 iulie 2020, 24 septembrie 2020, 28 septembrie 2020 și 05 noiembrie 2020, iar instanța de apel a motivat chestiunile care țineau de posibilitatea audierii inculpatei, de la termenele respective, după cum urmează:

Poziția procesuală a inculpatei A., în sensul că dorește sau nu să dea declarații în fața instanței de apel a fost consemnată în încheierea de ședință din data de 04 iunie 2020 când, deși absentă, apărătorul său ales, avocat H., a precizat că inculpata dorește să dea declarație.

La termenul din 16 iulie 2020, prezentă în fața instanței de apel, inculpata nu a solicitat să fie audiată la acest termen, însă a formulat mai multe alte cereri.

La termenul din data de 24 septembrie 2020, inculpata prezentă la instanța de apel, a formulat prin apărător ales, cerere de recuzare a întregului complet, soluționată la aceeași dată, precum și mai multe cereri probatorii, fără însă a da declarație.

În ședința de judecată din data de 28 septembrie 2020, în apel, inculpata A., la interpelarea instanței, a arătat că își menține poziția procesuală de a da declarație în fața instanței de apel, rezervându-și dreptul de a fi ascultată după administrarea tuturor probelor în cauză, și că din cauza problemelor de sănătate determinate de tensiunea arterială și a perioadei de timp petrecută la sediul instanței, nu poate da declarații în cauză la acel termen.

Înalta Curte, în apel, a învederat că inculpata și-a exprimat încă de la începutul judecării cauzei în apel poziția procesuală de a da declarație în cauză și că aceasta reprezintă un drept și nu o obligație, iar prezența apelantei la instanță pe o perioadă mai mare de timp la termenul de judecată respectiv s-a datorat necesității administrării probatoriului încuviințat în faza apelului. În consecință, s-a pus în vedere apelantei intimatei inculpate A. să se prezinte la următorul termen fixat în cauză, din 14 octombrie 2020, în vederea audierii în fața instanței de apel.

La termenul de judecată din 14 octombrie 2020, inculpata A. nu s-a prezentat în instanța de apel, absența acesteia fiind justificată de apărătorul său ales, avocat I., prin aceea că inculpata a sosit în România la data de 09 octombrie 2020 și a trebuit să intre în carantină, deși efectuase testul Covid-19, conform legii române. În consecință, Înalta Curte, ca instanță de apel, a pus în vedere apărătorului ales al apelantei intimate inculpate A. să ia legătura cu clienta sa pentru a evita situațiile care presupun intrarea într-o nouă perioadă de carantină, astfel încât aceasta să poată să se prezinte la următorul termen de judecată, din 5 noiembrie 2020, în vederea audierii.

În ședința de judecată din apel de la data de 05 noiembrie 2020, având în vedere mențiunile făcute de medicul instituției raportat la faptul că inculpata A. revenise în țară pentru o perioadă de 72 de ore, instanța de apel, pentru a-i respecta dreptul la un proces echitabil și a-i da posibilitatea de a participa la ședința de judecată și de a lua cunoștință de aspectele dezbătute pe parcursul ei (audierea martorei și toate celelalte măsuri dispuse cu respectarea principiilor oralității și contradictorialității), i-a permis acesteia accesul în sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Sala Pașilor Pierduți, însă cu respectarea anumitor obligații impuse de situația sanitară generată de pandemie, respectiv să păstreze o distanță de minimum 5 metri față de orice altă persoană (parte în cauză sau personal al instanței), recomandându-i, totodată, și efectuarea unui test Covid-19 la o perioadă de 8 zile de la data întoarcerii în România, motiv pentru care Înalta Curte s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a proceda la audierea inculpatei la acest termen de judecată.

Cu toate acestea, Înalta Curte a iterat apărătorului ales al apelantei intimate inculpate A., avocat I., că, pentru a permite părților să aprecieze în legătură cu posibilitatea de a participa la soluționarea cauzei, date fiind condițiile impuse de pandemie, prin încheierea din 14 octombrie 2020, au fost fixate toate termenele care se vor acorda în cauză, respectiv cele din datele de 5 noiembrie, 10 noiembrie, 11 noiembrie și 13 noiembrie 2020. De asemenea, Înalta Curte a arătat că audierea inculpatei în fața instanței de apel constituie o posibilitate conferită de normele procedurale, și nu o obligație, iar dacă apelanta se va prezenta la următorul termen de judecată, se va proceda la audierea acesteia. Totodată, a reamintit aceluiași apărător ales că, la termenul anterior, i s-a pus în vedere clientei sale să evite situațiile care presupun intrarea în carantină, astfel încât aceasta să se prezinte în vederea audierii.

Având în vedere cele susținute de apărătorul ales al apelantei inculpate, potrivit cărora clienta sa, la următorul termen de judecată, se va afla în carantină, indiferent dacă rămâne în țară sau pleacă în Belgia, Înalta Curte i-a adus la cunoștință că acestea sunt aspecte asupra cărora inculpata a apreciat atunci când a decis să facă deplasarea în Belgia, că instanța a comunicat părților termenele de judecată pentru a le permite acestora să hotărască în legătură cu posibilitatea de a participa la soluționarea cauzei date fiind condițiile impuse de pandemie și că, față de cererile formulate anterior de apelantă în cauză, într-o situație similară, acesta este singura în măsură să întreprindă demersurile necesare care să îi permită, în condiții de siguranță și cu respectarea normelor legale, participarea la judecata apelului.

Prin urmare, Înalta Curte, în apel, a pus în vedere apelantei intimate inculpate A. să se prezinte la următorul termen acordat în cauză, din 10 noiembrie 2020, în vederea audierii.

Apelanta intimată inculpată a ales să nu se prezinte la termenul de judecată din 10 noiembrie 2020, apărătorul său ales învederând că, pentru a evita intrarea în carantină, aceasta a rămas în Belgia, motiv pentru care a solicitat acordarea unui termen rezonabil pentru ca inculpata să se poată deplasa la instanță în vederea audierii, susținând că aceasta este în prezent în stare gravă de sănătate și se află în repaus la pat.

Înalta Curte, în apel, a respins cererea formulată de inculpata A., ca neîntemeiată, având în vedere că instanța de apel a comunicat încă din luna septembrie 2020 calendarul ședințelor de judecată, astfel încât părțile să aibă posibilitatea de a-și gestiona activitățile așa încât să poată fi prezente la termenele fixate.

Prin urmare, în raport de cele învederate mai sus, indicate expres în decizie și confirmate de actele dosarului, similar instanței de apel, în contestația în anulare se constată că nu s-a putut proceda la audierea apelantei intimate inculpate A. în faza apelului, deoarece audierea nu a fost legal posibilă.

Față de cele ce preced, în baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen. va admite contestația în anulare declarată de SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 382/A din data de 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Va desființa în parte, doar în ceea ce privește SC D. SRL, Decizia nr. 382/A din data de 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, și rejudecând:

Va admite apelul declarat de SC D. SRL împotriva Sentinței penale nr. 39 din data de 27 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, doar în ceea ce privește soluția de condamnare a inculpatei SC D. SRL.

Conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen., va înceta procesul penal față de SC D. SRL, având în vedere prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1968 raportat la art. 711 alin. (2) din C. pen. din 1968.

În baza art. 275 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., cheltuielile judiciare la fond vor fi suportate de SC D. SRL, având în vedere că aceasta a cerut în fața instanței de fond continuarea procesului penal conform înscrisului depus la 24 mai 2019 și menționat de Curtea de Apel Brașov în încheierea de ședință de la termenul respectiv.

Cheltuielile judiciare în apel vor rămâne în sarcina statului.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei contestate cu privire la SC D. SRL.

Va dispune anularea formelor de executare doar cu privire la plata amenzii penale de către SC D. SRL.

II. Va respinge ca nefondate contestațiile în anulare formulate de A., B. și C..

Va obliga fiecare dintre contestatorii A., B. și C. la câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. În baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen. admite contestația în anulare declarată de SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 382/A din data de 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Desființează în parte, doar în ceea ce privește SC D. SRL, Decizia nr. 382/A din data de 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, și rejudecând:

Admite apelul declarat de SC D. SRL împotriva Sentinței penale nr. 39 din data de 27 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, doar în ceea ce privește soluția de condamnare a inculpatei SC D. SRL.

Conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen., încetează procesul penal față de SC D. SRL, cu sediul social în București, str. x, camera nr. 2, înregistrată la registrul comerțului sub nr. x/2005, cod de identificare fiscală x, având în vedere prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1968 raportat la art. 711 alin. (2) din C. pen. din 1968.

În baza art. 275 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. obligă SC D. SRL la plata sumei de 55300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei contestate cu privire la SC D. SRL.

Cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului.

Dispune anularea formelor de executare doar cu privire la plata amenzii penale de către SC D. SRL.

II. Respinge ca nefondate contestațiile în anulare formulate de A., B. și C..

Obligă fiecare dintre contestatorii A., B. și C. la câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 06 iulie 2021.

GGC - GV