ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 159 din data de 14 decembrie 2020, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori a hotărât, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatei A., la pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare sub aspectul infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. a) din C. pen. cu raportare la art. 76 alin. (1) din C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare sub aspectul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) și art. 77 lit. a) din C. pen.
În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracțiunile se află în concurs real și, în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 10 (zece) luni închisoare, la care s-a adăugat 2 (două) luni închisoare (reprezentând o treime din cealaltă pedeapsă de 6 (șase) luni închisoare), stabilind în sarcina inculpatei A. pedeapsa finală de 1 (un) an închisoare.
În baza art. 91 din C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe, conform dispozițiilor art. 92 alin. (2) din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatei să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a impus inculpatei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare în cadrul Primăriei Satu Mare sau în cadrul Serviciului Public de Asistență Socială Satu Mare.
În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul nerespectării cu rea-credință a măsurilor de supraveghere/obligațiilor impuse sau al săvârșirii unei infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.
S-a luat act că prejudiciul cu care S.C. B. S.A. s-a constituit parte civilă în cauză a fost achitat.
În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., au fost desființate următoarele înscrisuri:
- contractul de credit nr. x din 02.02.2014 al S.C. B. S.A. pe numele C. împreună cu actele componente constând în: Cererea de creditare anexă cu nr. x, ambele formulare B., completate pe numele C., copia cărții de identitate pe numele C. cu mențiunea "Conform cu originalul" și semnătura aferentă, adeverința de venit nr. 31/31.01.2014 a Cabinetului Individual de Avocatură - avocat A., cu semnătura aferentă și ștampila cabinetului.
- contractul de credit nr. x/09.04.2014 al S.C. B. S.A. pe numele D. împreună cu actele componente constând în: cererea de creditare nr. x/09.04.2014, ambele formulare B., completate pe numele D., copia cărții de identitate pe numele D. cu mențiunea "Conform cu originalul" și semnătura aferentă, adeverința cu antetul "S.C. E. S.R.L." nr. 75 din 07.04.2014 cu semnătura și ștampila aferente.
Prin decizia penală nr. 122/A din 21 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta inculpată A. împotriva sentinței penale nr. 159 din data de 15 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.
Pentru a hotărî în acest sens, instanța de apel, analizând apelul declarat, prin raportare la motivul invocat, precum și în raport cu dispozițiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor dosarului, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță a apreciat ca fiind oportună suspendarea executării sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 2 ani a pedepsei rezultante de 1 an închisoare aplicate inculpatei A., modalitate de individualizare a pedepsei ce corespunde exigențelor cerute de art. 74 din C. pen.
Raportând criteriile avute în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 74 din C. pen., la faptele reținute în sarcina inculpatei, s-a constatat că prima instanță, în contextul concret al cauzei, a avut în vedere că infracțiunile săvârșite de inculpată, de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată prezintă o gravitate mare, raportat la modalitatea concretă și împrejurările în care au fost comise (prin inducerea în eroare, la interval de 2 luni, a S.C. B. S.A., cu prilejul încheierii a două contracte de credit, în cuantum de 3.000 RON și, respectiv, 3500 RON, prin depunerea adeverinței de venit, pe care completat-o și semnat-o în fals pe numele altor două persoane), motivul și scopul urmărit, precum și la natura și întinderea urmărilor produse.
Înalta Curte a reținut, totodată, că deși inculpata A. nu a săvârșit faptele în exercitarea atribuțiilor sale de avocat, motiv pentru care nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, aceasta s-a folosit la încheierea celor două contracte de credit pe numele altor persoane de copiile cărților de identitate și datele personale obținute de la martorii D. și C., care au fost înmânate inculpatei în contextul discuțiilor purtate pentru prestarea unor servicii de asistență juridică, aspect ce conferă o periculozitate sporită faptelor săvârșite de o persoană care avea sarcina de a apăra drepturile și interesele clienților săi și a cărei probitate profesională era prezumată.
S-a menționat că, la individualizarea pedepsei aplicate, prima instanță a apreciat, în mod plural, atât criteriile de ordin obiectiv (precum modul, mijloacele de comitere), cât și cele de ordin subiectiv (scopul, motivul comiterii faptei) și a acordat eficiență datelor referitoare la persoana inculpatei, în sensul că raportat la infracțiunea de înșelăciune a avut în vedere împrejurarea că a achitat prejudiciile decurgând din cele două contracte de credit, pe care le-a valorificat ca circumstanțe atenuante în favoarea acesteia.
Instanța de apel a considerat că pedeapsa aplicată inculpatei reflectă evaluarea tuturor criteriilor ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepsei, amânarea aplicării acesteia, în condițiile art. 83 din C. pen., nefiind aptă să asigure realizarea scopurilor educativ și de exemplaritate ale acesteia și să asigure posibilitatea îndreptării și reinserției sociale pozitive viitoare a inculpatei.
Înalta Curte a avut în vedere faptul că printr-o altă modalitate de individualizare a pedepsei nu se realizează și respectarea principiului proporționalității între gravitatea faptelor comise și circumstanțele personale ale inculpatei, care are o pregătire școlară superioară (studii universitare), fiind de profesie avocat, astfel că a putut avea reprezentarea consecințelor faptelor sale.
Efectul educativ și preventiv trebuie să prevaleze, iar participarea la procesul penal și supravegherea în următorii 2 ani a comportamentului inculpatei constituie soluția cea mai adecvată pentru atingerea acestui scop și justifică modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate.
Împotriva deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019, contestatoarea - condamnată A. a formulat contestație în anulare.
În motivarea contestației, condamnata a arătat că, la data pronunțării atât a sentinței nr. 159 din data de 14 decembrie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, cât și a deciziei nr. 122/A din 21 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, se afla sub incidența Deciziei CCR nr. 297/2018 prin care s-au constatat neconstituționale dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen.
Astfel, conform Deciziei nr. 297/2018 CCR și a Deciziei nr. 358/2022 CCR, se aplică legea cea mai favorabilă, în speță C. pen. forma aflată în vigoare începând cu data de 25.06.2018 (data publicării deciziei nr. 297 CCR) și până la data de 30.05.2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, care a modificat dispozițiile art. 155 din C. pen.), reprezentând legea penală mai favorabilă în cazul său, întrucât acesta nu prevede cauze de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale, făcând astfel aplicabil termenul general de prescripție prevăzut de lege raportat la limitele pedepsei, fiind incident cazul de încetare a procesului penat prevăzut de art. 396 alin. (6) cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.
În cauză, având în vedere infracțiunile aflate în concurs real, termenul generat de prescripție este de 5 ani, ceea ce face ca, la data de 15 decembrie 2020, când a fost pronunțată sentința nr. 159 a Curții de Apel Suceava, să fie împlinit termenul de prescripție din data de 09.04.2019 raportat la data ultimei infracțiuni potrivit rechizitoriului, cea din 09.04.2019, când a fost semnat și acordat împrumutul B. pe numele D..
A apreciat că instanța nu s-a pronunțat asupra vreunei cauze de încetare a procesului penal, imputându-i-se o eroare de procedură, potrivit Deciziei nr. 358/2022 prin care s-a constatat în mod direct existența depășirii atribuțiilor puterii judecătorești de către toate instanțele naționale care au substituit prevederile din C. pen. anterior pentru a completa dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., după pronunțarea Deciziei nr. 297/2018.
În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.
Prin încheierea din 2 februarie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A..
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Judecarea prezentei căi extraordinare de atac s-a realizat în limitele fixate prin încheierea din data de 02 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a admis în principiu contestația în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A., cerere întemeiată pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.
Sub un prim aspect, prezenta contestație în anulare ridică, în realitate, nu problema unei eventuale omisiuni a instanței de fond și de apel de a statua asupra prescripției răspunderii penale a contestatoarei, ci pe aceea a caracterului pretins eronat al interpretării date de această instanță dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
În al doilea rând, invocarea, în calea extraordinară de atac, a interpretării pretins eronate a normelor incidente în materia prescripției, ca efect exclusiv al sancționării acestora prin Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale, tinde la valorificarea efectelor unei decizii a instanței de contencios constituțional într-o cauză definitiv soluționată anterior pronunțării respectivei decizii, contrar exigențelor desprinse din însăși jurisprudența Curții Constituționale în această materie.
Ambele argumente anterior expuse relevă caracterul nefondat al contestației în anulare.
I. Cu privire la cenzurarea ulterioară, în calea de atac a contestației în anulare, a modalității de interpretare a legii de către instanța de fond și de apel.
Contestația în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare și retractare a hotărârilor judecătorești definitive ce conțin exclusiv erori de drept grefate pe nulități ale actelor de procedură, adică pe încălcări ale dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea procesului penal, sancționabile cu nulitatea absolută sau relativă.
Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial printr-o hotărâre penală definitivă nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, deoarece, în această ipoteză, statuările în drept ale instanței de apel se bucură de autoritate de lucru judecat, iar repunerea lor în discuție ar echivala cu reevaluarea în substanță a fundamentului juridic al soluției în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.
În situația particulară a cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanța de apel care a pronunțat decizia definitivă a omis să evalueze, în mod efectiv, probele ce evidențiau existența cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune generează o eroare de procedură.
Prin urmare, dovada existenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie să fie la dosar până la momentul pronunțării deciziei în apel, depunerea ulterioară, după rămânerea definitivă a hotărârii, fiind ineficientă.
Aceasta deoarece principiul securității raporturilor juridice se opune ca o parte să poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (hotărârea din 07.07.2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României; hotărârea din 24.07.2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).
Trebuie subliniat și că, în cazul deciziilor Curții Constituționale și al hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, legea prevede două cazuri distincte de revizuire, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se pot îndrepta erorile de judecată.
Relevante în acest sens sunt și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mitrea contra României (hotărârea din 29.07.2008, paragrafele 23 - 24) și în cauza Urbanovici contra României (hotărârea din 23.09.2008, paragrafele 29 și 33): "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu mai poată fi repusă în discuție (...). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata (...), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu". Curtea a subliniat că "statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile înrudite și, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeași chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluționate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele" (cauza Urbanovici contra României, paragraful 33; mutatis mutandis cauzele Roșca contra Moldovei, nr. 6267/02, paragraful 25, 22.03.2005; Gjonbocari și alții contra Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 59, 23.10.2007 și Driza contra Albaniei, nr. 33771/02, paragraful 69).
II. Cu privire la valorificarea Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale într-o cauză definitiv soluționată anterior pronunțării acestei decizii.
Prezenta contestație în anulare s-a întemeiat, în mod exclusiv și determinant, pe situația ivită subsecvent intervenirii, ulterior pronunțării deciziei instanței de apel, a Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022), prin care s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale.
În considerentele hotărârii, instanța de contencios constituțional a reținut, printre altele, pe de o parte, că, prin efectele produse, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.
Pe de altă parte, s-a subliniat că, în condițiile stabilirii acestei naturi juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, în absența intervenției active a legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei legale sancționate, urmarea fiind aceea a constatării, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, a inexistenței în fondul activ al legislației a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.
În considerarea raționamentului astfel dezvoltat în jurisdicția constituțională, contestatoarea - condamnată A. a apreciat că Decizia nr. 297/2018 a avut natura unei decizii simple și, de vreme ce vizează o normă de drept substanțial, ea reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul art. 5 din C. pen., ce are ca efect "ștergerea" retroactivă a întreruperilor cursului prescripției intervenite anterior, impunându-se aplicarea sa și în cauza de față.
Or, valorificarea prevederilor art. 5 din C. pen. - chiar și atunci când legea penală dobândește caracter mai favorabil urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate - nu este posibilă în cauzele definitiv soluționate anterior actului de jurisdicție constituțională, cu singura excepție a cauzelor în care a fost invocată respectiva excepție.
Esența problemei de drept ridicate în speță nu este nici aceea a naturii juridice a deciziei nr. 297/2018 și nici aceea a efectelor produse din perspectiva art. 5 din C. pen. în privința aplicării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. referitoare la întreruperea cursului prescripției. Ambele chestiuni au fost tranșate de instanța de contencios constituțional, pe calea excepției de neconstituționalitate, respectiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, rezultând neechivoc modalitatea în care, în cauzele aflate în curs de soluționare, în acord cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, se impune interpretarea și aplicarea normelor incidente în materia întreruperii prescripției.
Cauza de față nu se afla însă în curs de judecată la data pronunțării deciziei nr. 358/2022, în raport cu aceasta din urmă ea reprezentând o facta praeterita, cu toate consecințele ce decurg din această calificare.
În acest context, devin relevante statuările anterioare ale Curții Constituționale în materia aplicării deciziilor sale în cauzele definitiv judecate.
Astfel, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituțională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional (...), acele situații care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere (...) În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut.
S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată (...); din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul, astfel că "incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive."
Raționamentul Curții Constituționale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018), prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională.
În considerentele acestei decizii, referitor la efectele unei decizii a Curții Constituționale asupra unor cauze definitiv soluționate, s-a reținut că "legiuitorul a reglementat în C. proc. pen. un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptățite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situației lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepție de neconstituționalitate, admisă de Curtea Constituțională după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (...). Făcând trimitere la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a reținut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, (...) în privința cauzelor care nu se mai află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiții strict limitative, respectiv numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică.
Astfel, Curtea a statuat că raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când privește orice decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micșorarea limitei maxime a pedepsei (paragraful 47).
Atunci însă când printr-o decizie a Curții Constituționale se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privința efectelor, cu o lege de dezincriminare, aceste argumente fiind valabile și pentru deciziile Curții Constituționale care au ca efect micșorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege (paragrafele 48, 53).
Concluziile Curții sunt, așadar, neechivoce și edificatoare în privința limitelor în care se aplică retroactiv deciziile sale de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate vizând norme de drept penal substanțial. Numai în ipotezele în care neconstituționalitatea vizează o normă de incriminare (art. 4 din C. pen.) ori o normă referitoare la limita maximă a pedepsei (art. 6 din C. pen.) deciziile de neconstituționalitate pot fi valorificate în cauzele definitiv judecate și numai pe calea prevăzută de art. 595 din C. proc. pen., în toate celelalte situații unicul remediul procesual fiind acela al revizuirii, în limitele trasate prin decizia nr. 126/2016.
Or, a admite valorificarea retroactivă, pe calea contestației în anulare, a unei norme de drept penal substanțial referitoare la prescripția răspunderii penale, declarate neconstituționale, echivalează cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de ceea ce dispozițiile exprese ale legii penale (art. 4 și art. 6 din C. pen.), pe de o parte, și jurisprudența Curții Constituționale, pe de altă parte, admit a fi posibil.
Nu există un argument juridic de ordin normativ sau jurisprudențial care să legitimeze limitarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive în această ipoteză, Curtea Constituțională însăși neantamând, nici măcar tangențial, o atare ipoteză, în considerentele Deciziei nr. 358/2022 ce constituie temeiul efectiv al prezentei contestații în anulare.
III. În legătură cu eventuala echivalare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale cu legea interpretativă.
Actul de jurisdicție constituțională urmează regulile prevăzute de legislația procesual civilă, cu derogările prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale ori desprinse din jurisprudența curții. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din acest act normativ, procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte.
Prin urmare, actului de jurisdicție constituțională nu îi pot fi asociate caracteristicile unei legi - act normativ emis de autoritatea legiuitoare, pentru a-i fi aplicabile prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
IV. În ceea ce privește existența unei posibile discriminări, în raport de efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1470/8.11.2011.
Referitor la excepția ridicată în dosarele aflate în contestație la executare, deci pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive, instanța de contencios constituțional a constatat următoarele:
"(…) Constituția statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 3201 din C. proc. pen. de la 1968 nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 și art. 15 din C. pen. de la 1968 referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din C. pen. de la 1968".
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen.
De asemenea, prin decizia sus-menționată, s-a statuat asupra posibilității instanței care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022, de a reanaliza prescripția, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal.
Or, în speță, contestatoarea a invocat ca bază a incidenței cauzei de încetare a procesului penal, Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale, prin care s-a clarificat problematica constituționalității art. 155 alin. (1) din C. pen., dar și cea a efectelor Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.
Fiind publicată în Monitorul Oficial la data de 9 iunie 2022, interpretarea regăsită în această decizie reprezintă o împrejurare nouă, ivită ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii contestate (decizia penală nr. 122/A din 21 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală) și cu privire la care nu existau dovezi la dosar la această ultimă dată, astfel încât nu se circumscrie, formal, cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a decis că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, iar în paragraful 73 din decizie s-a reținut că: În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale".
În fine, un ultim argument este acela că, instanța care soluționează conflictul penal este obligată, prin raportare la dispozițiile art. 396 alin. (1) și (6) și art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., să analizeze din oficiu incidența cazurilor de achitare sau de încetare a procesului penal, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) - j) din C. proc. pen., aceasta chiar în lipsa unei cereri exprese a părților din proces, soluția de condamnare dispunându-se doar atunci când se stabilește că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială și nu există niciun caz cu privire la care acțiunea penală nu mai poate fi exercitată.
Potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în cadrul limitelor prevăzute la alin. (1) (respectiv instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces), instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.
Or, în aceste coordonate, Înalta Curte reține că instanța supremă, ca instanță de control judiciar, care s-a pronunțat cu privire la apelul soluționat prin decizia ce formează obiectul prezentei contestații în anulare, a analizat cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.
Ca atare, chiar dacă, în considerentele deciziei instanței de apel, nu s-a menționat explicit că a fost examinată chestiunea ce vizează prescripția răspunderii penale, aceasta nu înseamnă că o asemenea examinare nu a avut loc, dovadă în acest sens fiind pronunțarea unei soluții de condamnare a contestatoarei în primă instanță și menținerea ei în apel.
În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, cu majoritate, va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea - condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019.
Obligă contestatoarea - condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 aprilie 2023.
OPINIE SEPARATĂ
I. Prin încheierea pronunțată la data de 2 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis, în principiu, în baza art. 431 din C. proc. pen., contestația în anulare formulată de contestatoarea - condamnată A. și a stabilit termen de judecată la data de 16 martie 2023, cu citarea contestatoarei.
Pentru a se pronunța în acest sens, Înalta Curte a reținut că, reglementând cazurile de contestație în anulare, art. 426 din C. proc. pen. stabilește că aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii, f)când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii, g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel, h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă și i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Totodată, art. 427 din C. proc. pen. stabilește în alin. (1) care sunt titularii acestei căi extraordinare de atac, respectiv oricare dintre părți, persoana vătămată sau procurorul, iar în alin. (2) elementele de conținut ale cererii și anume cazurile de contestație în anulare invocate de titular și motivele aduse în sprijinul acestora.
În ceea ce privește termenul de introducere a contestației în anulare, acesta este reglementat în cuprinsul art. 428 din C. proc. pen., fiind de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 426 lit. a) și c) - h) din C. proc. pen., în timp ce pentru cazurile reglementate de lit. b) și i) calea extraordinară de atac poate fi introdusă oricând.
Nu în ultimul rând, instanța supremă a reținut că, dispozițiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează procedura admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare, potrivit cărora, pentru a fi admisibilă, contestația în anulare trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiții: să fie formulată în termenul prevăzut de lege; să fie invocate motive dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. să fie depuse sau să se invoce dovezi care sunt la dosar.
În acest context, Înalta Curte a constatat că, din coroborarea dispozițiilor procesual penale antemenționate, în cadrul verificării admisibilității în principiu a acestei căi extraordinare de atac, instanța examinează dacă este contestată o hotărâre definitivă, dacă sunt invocate motive dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, dacă cererea a fost introdusă în termenul instituit de art. 428 din C. proc. pen. și de către o persoană prevăzută de art. 427 din C. proc. pen., dacă motivele și probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei contestații în anulare anterioare.
S-a menționat că, contestația în anulare formulată de condamnata A. întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 426, art. 427, art. 428 și art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., fiind promovată împotriva unei hotărâri definitive (decizia penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), de o persoană care, în fața instanței de apel a avut calitatea de inculpat, în termenul legal prevăzut de art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere aspectul că, pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., contestația poate fi introdusă oricând, iar în cuprinsul cererii invocându-se împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale cu privire la infracțiunile pentru care contestatoarea a fost condamnată.
În aceste condiții, constatând că cererea a fost formulată de condamnata A., că motivul pe care se sprijină este reglementat de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. și că în sprijinul acestuia au fost invocate aspecte din dosar, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu contestația în anulare, urmând ca verificarea temeiniciei motivelor formulate să se realizeze în etapa judecării pe fond a căii extraordinare de atac.
II. Analiza incidenței cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. referitor la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.
Inculpata A., a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunilor (continuate și în concurs) de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) din C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) și cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen. și art. 77 lit. a) din C. pen., constând în aceea că:
- la data de 02.02.2014 a indus în eroare S.C. B. S.A. cu prilejul încheierii contractului de credit nr. x, în cuantum de 3.000 RON, prin depunerea adeverinței de venit, anexată la contract, pe care completat-o și semnat-o în fals pe numele altei persoane, C. și
- la data de 09.04.2014 a indus în eroare S.C. B. S.A. cu prilejul încheierii contractului de credit nr. x, în cuantum de 3.500 RON, prin depunerea adeverinței de venit, anexată la contract, pe care completat-o și semnat-o în fals pe numele altei persoane, D..
Împotriva hotărârii instanței de apel, inculpata A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., apreciind, în esență, că, urmare a Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale, având în vedere termenul general de prescripție de 5 ani, la data de 15 decembrie 2020 când a fost pronunțată sentința nr. 159 a Curții de Apel Suceava termenul de prescripție era împlinit, din data de 09.04.2019 raportat la data ultimei infracțiuni potrivit rechizitoriului ceea din 09.04.2014 când a fost semnat și acordat împrumutul B. pe numele de D..
În ceea ce privește durata termenului general de prescripție a răspunderii penale, se constată că infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., este pedepsită cu închisoare de la unu la 5 ani iar infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Potrivit art. 154 din C. pen. - (1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.
În jurisprudența obligatorie și relevantă a Curții Constituționale, concretizată în Deciziile nr. 297/2018 (publicată în M.O. partea I nr. 518 din 25 iunie 2018) și nr. 358/2022 (publicată în M.O. partea I nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a statuat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în varianta normativă în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, au avut conținutul "Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea", fără a cuprinde vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție.
Instanța de control constituțional a reținut că: (...) trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară și previzibilă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost sancționate prin Decizia nr. 297/2018 (...) În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (...) Așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale (Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 358/2022, par. 60, par. 73, par. 76).
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, de asemenea cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei se face în raport cu termenul general de prescripție calculat de la momentul săvârșirii faptelor, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate inculpatei neputând fi valorificate în cauză.
Astfel, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.
Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (2) din C. pen., "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii."
Așadar, referitor la momentul săvârșirii infracțiunilor se constată că, momentul cu relevanță penală în raport cu care se stabilește legea penală aplicabilă activității ilicite și se calculează termenul de prescripție a răspunderii penale, în cauză, este data săvârșirii faptei, respectiv data de:
- 02.02.2014 când inculpata a indus în eroare S.C. B. S.A. cu prilejul încheierii contractului de credit nr. x, în cuantum de 3.000 RON, prin depunerea adeverinței de venit, anexată la contract, pe care completat-o și semnat-o în fals pe numele altei persoane, C. și
- 09.04.2014 când a indus în eroare S.C. B. S.A. cu prilejul încheierii contractului de credit nr. x, în cuantum de 3.500 RON, prin depunerea adeverinței de venit, anexată la contract, pe care completat-o și semnat-o în fals pe numele altei persoane, D..
Astfel, în raport cu momentul săvârșirii faptelor, respectiv datele de 02.02.2014 și 09.04.2014, pentru săvârșirea infracțiunii de "înșelăciune", prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen. termenul de prescripție de 5 ani calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din C. pen. s-a împlinit la data de 02.02.2019 și 09.04.2019 iar pentru infracțiunea de "fals în înscrisuri sub semnătură privată", prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., termenul de prescripție de 3 ani calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din C. pen. s-a împlinit la data de 02.02.2017 și 09.04.2017; anterior pronunțării deciziei instanței de apel nr. 122/A din 21 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
Prin urmare, în baza art. 432 cu referire la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se impunea admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei penale nr. 122/A din 21 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală și, rejudecând apelul, să se dispună în temeiul art. 396 alin. (1) teza finală și alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., încetarea procesului penal față de inculpata A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de "înșelăciune", prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen. și "fals în înscrisuri sub semnătură privată", prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen.