ÎCCJ, Secția penală

ÎNCHEIERE

Ședința publică din data de 07 februarie 2024

Deliberând asupra contestației în anulare formulată de contestatorul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 232/F din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a dispus următoarele:

În baza art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare. În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., pe o durată de 2 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

A constatat că fapta a fost săvârșită până la rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 12/F/17.04.2015 a Curții de Apel Brașov, definitivă la data de 22.10.2015, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an și 2 luni închisoare, cu aplic. art. 91 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 97 C. pen., a anulat suspendarea executării pedepsei de 1 an și 2 luni închisoare dispusă prin sentința penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curții de Apel Brașov, definitivă la data de 22.10.2015.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an și 2 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curții de Apel Brașov în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor: 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 C. pen., și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 320 C. pen. În baza art. 38 alin. (1) C. pen. – art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentință cu pedepsele de 1 an închisoare și 6 luni închisoare, stabilind pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adaugat 1/3 din totalul celorlalte, rezultând 1 an și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen., a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 1 an și 6 luni închisoare pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 1 an și 6 luni închisoare pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 249 alin. (1), (2) și 5 C. proc. pen.., a instituit măsura sechestrului asigurător asupra cotei indivize din dreptul de proprietate de 3/16, care revine inculpatului conform C.M. nr. 50/26.09.2005, din imobilul apartament, situat în București, Bd. x, până la concurența sumei de 50.000 euro (c/v în RON).

În baza art. 254 alin. (1) C. proc. pen.., a instituit măsura popririi asupra conturilor active ale inculpatului, în RON, euro și U.S.D., deschise la B.., C.E.C., C. și D.., pentru soldul creditor până la concurența sumei de 50.000 euro (c/v în RON).

A respins ca nefondată, cererea de instituire a popririi asupra sumei de 15.000 euro rezultând din contractul de împrumut nr. x/27.11.2015 încheiat de către inculpat cu numitul E..

În baza art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1357 C. civ., 1385 C. civ. și 1535 C. civ., a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă F. și a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 50.000 euro (c/v în RON la cursul de la data plății) cu titlu de daune materiale, la care s-a adaugat dobânda legală, calculată de la data săvârșirii faptei.

A respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor solicitate de partea civilă cu titlu de daune morale și materiale. În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen.., a obligat inculpatul la plata sumelor de 1800 euro și 10.000 RON către partea civilă, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat, dintre care 1.000 de RON cheltuieli aferente urmăririi penale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul A. și partea civilă F..

Prin decizia penală nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de partea civilă F. împotriva sentinței penale nr. 232/F din data de 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel București – secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând:

S-a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 1 an și 6 luni închisoare în pedepsele componente de:

- 1 an închisoare, aplicată prin sentința apelată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.;

- 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 C. pen.;

- 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 320 C. pen. (aplicate prin sentința penală nr. 12/F/17.04.2015 a Curții de apel Brașov), pe care le-a repus în individualitatea lor.

S-a majorat la 1 an și 6 luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. – 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit această pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare cu pedepsele de 1 an închisoare și 6 luni închisoare și s-a stabilit pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare la care s-a adăugat 1/3 din totalul celorlalte pedepse, rezultând 2 ani închisoare.

S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă F. și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a următoarelor sume: 53.500 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plății), la care s-a adăugat dobânda legală, care va curge de la data de 8 iunie 2015 și până la achitarea integrală a prejudiciului, 7204,7 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plății), cu titlu de daune materiale și 5.000 euro (în echivalent în RON la cursul oficial al BNR de la data plății), cu titlu de daune morale.

S-a instituit, în favoarea părții civile F., măsura popririi asigurătorii cu privire la creanța în cuantum de 15.000 euro, datorată de numitul E., în calitate de împrumutat, inculpatului A., în calitate de împrumutător, conform contractului de împrumut încheiat la notarul public G., la data de 27.11.2015, autentificat sub nr. x.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această decizie, Inalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul inculpatului, în cauză nu s-au identificat motive de desființare a sentinței și care să conducă la admiterea căii de atac promovate de acesta.

Astfel, sub aspectul situației de fapt, s-a costatat că a fost în mod corect stabilită de prima instanță, din analiza materialului probator administrat în cauză Înalta Curte reținând, în esență, că inculpatul A., acționând în calitate de avocat împuternicit de partea civilă să negocieze închiderea anticipată a unui credit contractat de la H. S.A., i-a prezentat acesteia în mod mincinos faptul că a luat legătura cu funcționarii băncii și a stabilit o rambursare anticipată a creditului restant pentru valoarea de 50.000 euro, iar la data de 08.06.2015, a determinat-o să vireze suma în contul nr. x, aparținând martorei I. (mătușa sa) și pe care era împuternicit, precizându-i că persoana titulară de cont este directoarea unității bancare, după care și-a însușit întreaga suma de bani.

Similar primei instanțe, Înalta Curte a înlăturat declarațiile inculpatului de nerecunoaștere a faptei date înainte de a se dispune efectuarea in personam a urmăririi penale, în cursul cercetării judecătorești fiind infirmate de celelalte probe administrate. La data de 3 martie 2018, când a fost ascultat în calitate de suspect și a recunoscut săvârșirea faptelor, prezentând în mod detaliat modalitatea de operare. Acesta a mai fost audiat de către procuror la datele de 21 iunie 2018, 27 iunie 2018, 13 iulie 2018, 23 iulie 2018, 11 decembrie 2018, menținându-și aceeași poziție procesuală. Inculpatul a arătat că i-a spus părții civile că, prin vărsarea sumei de 50.000 de euro în contul pe care i l-a indicat, și care, în realitate, aparținea mătușii sale, se stinge creditul pe care aceasta îl contractase de la H., și că, ulterior, și-a însușit banii și i-a cheltuit în interes personal; a recunoscut faptul că toate sumele pe care le-a primit de la partea civilă au fost cu titlu de asistență juridică, inclusiv cheltuieli necesare contractului de asistență juridică, că nu și-a îndeplinit aceste obligații, motiv pentru care a și confirmat, printr-un înscris, că îi datorează inclusiv această sumă; totodată, nu a infirmat susținerile părții civile în sensul că i-ar fi comunicat faptul că va da banca în judecată, aceasta fiind o procedură judiciară obligatorie pentru sistarea ratelor, menționând că nu a inițiat niciun demers în acest sens.

Instanța de apel a constatat că aceste declarații se coroborează cu cele ale părții civile F. și ale martorei J., care, în calitate de funcționar bancar, în cadrul unei întâlniri la care au participat atât partea civilă, cât și inculpatul, a fost prezentă la discuția dintre aceștia cu privire la rambursarea integrală a creditului, partea civilă având o reprezentare deformată asupra situației sale: "îmi amintesc că doamna F. era nedumerită cu privire la o suma de bani despre care afirma că i-ar fi înmânat-o, cu privire la întregul credit, menționând că a făcut o rambursare integrală a creditului, discuția dintre cei doi fiind foarte delicată, în raport de mine, deoarece numita F. părea că nu înțelege nimic din ce vorbesc ..." . Martora a mai relatat că toată procedura pe care partea civilă i-o descrisese și pe care aceasta o aflase de la inculpat (contractul de novație semnat în data de 18 iunie 2015, după vărsarea banilor, ar fi fost un prag prealabil, obligatoriu, pentru ca banca să ia act de primirea banilor și că mai era nevoie doar de un act final prin care banca să ratifice primirea banilor pentru rambursarea creditului), nu era reală și că i-a explicat acesteia, în prezența inculpatului, că nu era nevoie de nici un act de conversie valutară prealabil pentru a se lua act de plata unei sume, chiar și în euro, iar contractul este oricum un act cadru formal care se aplica tuturor clienților, urmare a deciziei de conversie a sumelor datorate în franci elvețieni. Din depoziția martorei mai rezultă că, inculpatul, conștientizând că faptele sale au fost descoperite, s-a angajat că va restitui banii personal, după care a devenit din ce în ce mai ostil și nu i-a mai răspuns la telefon.

De asemenea, probatoriul este completat și de declarația martorei I., titulara contului bancar x, în care au fost virați banii părții civile, si de înscrisurile privind rulajul acestui cont, din care rezultă că inculpatul A. a efectuat operațiuni de retragere începând cu data de 08.06.2015, în valoare de 15.000 de euro, 09.06.2015, în valoare de 15.000 de euro, 11.06.2015, în valoare de 10.000 de euro, 16.06.2015, în valoare de 3.000 de euro, 18.06.2015, în valoare de 2.000 de euro, 22.06.2015, în valoare de 2.000 de euro, 23.06.2015, în valoare de 2.500 de euro.

S-a arătat că și încadrarea juridică stabilită de prima instanță este corectă, în drept faptele inculpatului A. întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., varianta agravată fiind atrasă de folosirea unui mijloc fraudulos, respectiv contul bancar aparținând martorei I., prezentat ca aparținând băncii, prin funcționarul bancar competent să dispună cu privire la creditul părții civile.

Sub aspectul individualizării sancțiunii ce i-a fost aplicată inculpatului, Înalta Curte a apreciat întemeiate criticile formulate în apelul părții civile F.. Circumstanțele în care s-a săvârșit infracțiunea, respectiv faptul că inculpatul a acționat în calitatea sa de avocat, pe fondul încrederii deosebite de care se bucura din partea părții civile, cuantumul ridicat al prejudiciului, faptul că a urmărit obținerea banilor pentru satisfacerea unor plăceri personale (excursii în străinătate, achiziționarea de haine), că nu este la prima încălcare a legii penale, comportamentul pe parcursul procesului penal (acesta prezentându-se doar la două termene de judecată în fața primei instanțe, fără a întreprinde vreun demers pentru a repara măcar în parte prejudiciul produs sau a se împăca cu partea civilă, deși aceasta și-a manifestat totala disponibilitate în acest sens, acceptând inclusiv reducerea sumei solicitate cu titlu de despăgubiri civile), reprezintă împrejurări ce reclamă aplicarea unei pedepse superioare minimului special prevăzut de lege, spre care s-a orientat instanța de fond.

Față de toate aspectele expuse, Înalta Curte a apreciat că se impune reconsiderarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, prin majorarea la 1 an și 6 luni închisoare, aceasta, atât prin cuantum cât și prin modalitatea de executare, respectiv privare de libertate, asigurând justul echilibru ce trebuie să existe între gravitatea faptei și sancțiunea dispusă.

S-a arătat că sunt întemeiate criticile părții civile și în privința soluției asupra laturii civile a cauzei.

În primul rând, în ceea ce privește suma de 5.000 de euro, solicitată de partea civilă ca onorariu avocațial plătit inculpatului, Înalta Curte a constatat contrarietatea considerentelor hotărârii instanței de fond. Astfel, deși expunând situația de fapt pe care a reținut-o, instanța a arătat că, prin inducerea în eroare cu privire la titularul contului și la destinația banilor virați, inculpatul i-a creat părții civile aparența unei negocieri mai avantajoase în relația cu banca decât se putea prevedea la momentul angajării sale, și că, mai apoi, acesta i-a mai solicitat de două ori, sumele de 2.000 și, respectiv, de 1.500 de euro, ca onorariu pentru demersurile reușite pe care le-a efectuat în cauza în care fusese angajat, onorariul cumulat cu cei 1.500 de euro plătiți în avans, ajungând astfel la 5.500 de euro, aproximativ procentul de 10% din suma vărsată, ulterior, în soluționarea acțiunii civile, aceeași instanță consideră că nu se pot acorda despăgubiri întrucât ar exista o ambiguitate atât a titlului, cât și a împrejurărilor în care banii au fost remiși, astfel că aceste sume nu pot fi considerate ca fiind o urmare imediată a infracțiunii.

Înalta Curte a constatat că probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că titlul cu care inculpatul a primit de la partea civilă suma de 5.000 de euro îl reprezintă onorariul avocațial perceput în legătură cu soluționarea dosarului de credit. Împrejurarea rezultă din declarația acestuia din cursul urmăririi penale că "toate sumele de bani pe care le-am primit de la doamna F., le-am primit cu titlu de asistență juridică, inclusiv cheltuielile necesare obiectului asistenței juridice", din declarația dată în fața instanței de fond - "onorariul agreat a fost de 5.000 euro", din declarația notarială pe care a dat-o la data de 31 iulie 2017, autentificată prin încheierea nr. 121, prin care recunoștea că a primit suma totală de 55.000 euro și se obliga să obțină închiderea dosarului de credit în termen de 3 luni, precum și din declarațiile constante ale părții civile. Este adevărat că, într-una din declarațiile sale, partea civilă a arătat că i-a înmânat 1.500 euro, inculpatul "motivând că pleacă în concediu și are nevoie de bani", însă argumentele inculpatului pentru a o determina pe partea civilă să îi dea, la un anumit moment, o parte din onorariu nu schimbă în niciun fel natura titlului cu care banii au fost primiți, susținerea instanței de fond cu privire la existența unei ambiguități sub acest aspect fiind total nefondată.

Totodată, Înalta Curte a reținut că și suma achitată cu titlu de onorariu avocațial reprezintă prejudiciu cauzat prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, contractul de asistență juridică fiind mijlocul de care inculpatul s-a folosit, a profitat, pentru inducerea în eroare a părții civile.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, s-a arătat că trebuie însă menționat că acțiunea civilă alăturată acțiunii penale este limitată de obiectul judecății cauzei penale, respectiv de acuzația adusă inculpatului.

În cauză, prin rechizitoriu, acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune întrucât, în calitate de avocat al persoanei vătămate F., fiind angajat în vederea stingerii unui credit datorat unității bancare H., la data de 08 iunie 2015, i-a prezentat în mod mincinos un cont deschis la unitatea bancară ca aparținând unei funcționare cu atribuții de conducere în cadrul instituției, inducând-o în eroare că, prin virarea sumei de 50.000 de euro, pe care ar fi negociat-o în această limită, datoria către bancă urmează să fie stinsă, iar ulterior alimentării contului, în perioada 08 iunie 2015- 03 iulie 2015, și-a însușit întreaga sumă de bani. Acțiunile anterioare ale inculpatului nu au fost circumscrise ilicitului penal, în actul de sesizare arătându-se că pentru suma de bani primită cu titlu de avans nu s-a putut stabili o intenție de a înșela partea civilă.

Înalta Curte a reținut că, după încasarea avansului de 1.500 de euro, sumele ulterioare (în total de 3.500 euro) au fost date conform contractului de asistență juridică, ca onorariu de succes, prin inducerea în eroare a părții civile cu privire la demersurile sale ce ar fi condus la negocierea creditului în caz de achitare anticipată, până la valoarea de 50.000 euro.

Ca atare, s-a constatat că există o legătură de cauzalitate directă între această faptă ilicită a inculpatului și prejudiciul înregistrat de partea civilă prin achitarea onorariului de 3.500 euro, impunându-se repararea sa integrală, prin acordarea și a acestei sume alături de cea de 50.000 de euro, la care a fost obligat prin sentință, cu titlu de daune materiale.

Împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală în dosarul nr. x/2018, a formulat contestație în anulare contestatorul inculpat A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2023.

În motivarea contestației în anulare, în esență, contestatorul, invocând cazul prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a solicitat admiterea în principiu a contestației în anulare, apreciind că sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile prevăzute de dispozițiile legale.

Pe fondul contestației în anulare, a invocat deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, precum și hotărârea prealabilă nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, solicitând să se constate încetarea procesului penal pentru infracțiunea de înșelăciune pentru care a fost condamnat, ca urmare a intervenirii prescriției răspunderii penale.

Prin încheierea pronunțată la data de 08 noiembrie 2023, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte a admis în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală în dosarul nr. x/2018, acordând termen la data de 10 ianuarie 2024, cu citarea contestatorului inculpat și a intimatei părți civile F., termen la care cauza a rămas în pronunțare.

Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 232/F din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 160/A din data de 02 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. la 1 an și 6 luni închisoare, pentru o faptă comisă în 8 iunie 2015.

La data de 9 mai 2023, în timp ce se afla în executarea pedepsei, condamnatul A. a formulat o contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., solicitând întreruperea executării pedepsei ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și din a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ pronunțată de Completul pentru soluționarea unor chestiuni prealabile. Concluziile în prezenta cauză s-au pus după ce condamnatul a executat pedeapsa la care a fost condamnat.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin Dec. 43/2023 pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că:, Omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra incidenței unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.."

Prin această decizie Inalta Curte a învederat că analiza legii penale mai favorabile este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare.

Pe de altă parte, normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale, prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 5 din C. pen.

De asemenea, s-a arătat că art. 155 alin. (1) din C. pen. actual constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Ca atare, aplicarea (pretins) greșită, într-o cauză pendinte, a dispozițiilor art. 5 din C. pen., care se referă la norme de drept penal material (substanțial), precum cele privind prescripția răspunderii penale, prin reținerea unei anume legi, în mod global (astfel cum a impus Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 265/2014), drept lege penală mai favorabilă, nu poate constitui decât o eroare de judecată, iar nu una de procedură și, drept urmare, nu poate fi remediată pe calea contestației în anulare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale, și nu a celor de drept penal material.

Contestația în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare și retractare a hotărârilor judecătorești definitive ce conțin exclusiv erori de drept grefate pe nulități ale actelor de procedură, adică pe încălcări ale dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea procesului penal, sancționabile cu nulitatea absolută sau relativă.

Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial printr-o hotărâre penală definitivă nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, deoarece, în această ipoteză, statuările în drept ale instanței de apel se bucură de autoritate de lucru judecat, iar repunerea lor în discuție ar echivala cu reevaluarea în substanță a fundamentului juridic al soluției în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.

Cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. presupune o error in procedendo constând în eroarea procedurală a instanței de a se pronunța cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) din C. proc. pen. pentru care existau probe în cauză. Acest caz nu presupune o error in judicata, fiindcă rolul său nu este acela de a înlătura o greșită interpretare și aplicare a legii în ipoteza din cuprinsul hotărârii ce a intrat în puterea lucrului judecat.

În situația particulară a cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a subliat ICCJ, aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanța de apel care a pronunțat decizia definitivă a omis să evalueze, în mod efectiv, probele ce evidențiau existența cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune generează o eroare de procedură. Prin urmare, dovada existenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie să fie la dosar până la momentul pronunțării deciziei în apel, depunerea ulterioară, după rămânerea definitivă a hotărârii, fiind ineficientă.

Aceasta, deoarece principiul securității raporturilor juridice se opune ca o parte să poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se pot aduce derogări decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (hotărârea din 7 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României; hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

Drept urmare, aprecierea pretins eronată a instanței de apel, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 din C. pen., constituie o eroare de judecată, respectiv o greșeală de drept ce ar impune reevaluarea fondului cauzei, care nu se poate realiza pe calea contestației în anulare.

De aceea, a subliniat în această decizie ICCJ, omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra incidenței unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Trebuie subliniat că această decizie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ulterioară Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care la punctul 2, din dispozitiv se prevede:, Instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii", și pronunțarea ei a fost determinată de faptul că în practica judiciară au existat în continuare controverse și soluții divergente în materia sesizării instanței cu o contestație în anulare întemeia pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., după publicarea Deciziei 67 din 2022.

De aceea, Înalta Curte a considerat aplicabilă în cauză această din urmă decizie de unificare a practicii judiciare(Decizia 43/2023)

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală în dosarul nr. x/2018 și îl va obliga pe contestator la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 02 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția Penală în dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 februarie 2024.