ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Deliberând asupra admisibilității cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința nr. 237/05.09.2024 a Judecătoriei Tg. Secuiesc, pronunțată în dosarul penal nr. x/2023, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 336 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, faptă săvârșită la data de 15.07.2024.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Covasna, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului să execute următoarea obligație:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul urma a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei mun. Târgu Secuiesc, jud. Covasna sau Primăriei Com. Turia, jud. Covasna, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza dispozițiilor art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) din C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și executarea pedepsei în regim de detenție în cazul nerespectării, cu rea-credință, pe parcursul termenului de supraveghere, a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse ori stabilite de lege, a neîndeplinirii integrale a obligațiilor civile până la expirarea termenului de supraveghere sau în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen., respectiv dreptul de a conduce orice categorie de vehicule, pe o perioadă de 1 an, pedeapsă care se execută de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen. (și anume, de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri).

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă accesorie, dreptul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen., pedeapsa accesorie urmând a se executa numai în caz de executare în regim de detenție a pedepsei principale a închisorii.

Împotriva sentinței nr. 237/05.09.2024 a Judecătoriei Tg. Secuiesc au declarat apeluri Parchetul de pe Judecătoria Tg. Secuiesc și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 52/AP din data de 23 ianuarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Secuiesc împotriva sentinței penale nr. 237/05.09.2024 a Judecătoriei Tg. Secuiesc, pronunțată în dosarul penal nr. x/2023, pe care a modificat-o sub aspectul cuantumului pedepsei principale și al duratei de aplicare a pedepsei complementare.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, pe fond, rejudecând:

S-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de la 1 an închisoare la 1 an și 6 luni închisoare.

S-a majorat durata de aplicare a pedepsei complementare prev. de art. 67 alin. (1), (66) lit. i) din C. pen. de la 1 an la 2 ani.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe penale.

În esență, Curtea de Apel Brașov a reținut, că a fost stabilită în mod corect de instanța de fond, ea nefiind contestată de către inculpat, care a recunoscut în faza de urmărire penală săvârșirea faptei, în această formă în care a fost reținută, iar în faza de judecată a solicitat soluționarea cauzei conform procedurii în cazul recunoașterii învinuirii, în timp ce prin apelul declarat în cauză nu au fost formulate critici în această privință.

În ceea ce privește faptul că inculpatul se afla sub influența băuturilor alcoolice, acesta a fost dovedit prin declarațiile inculpatului, care a recunoscut că a consumat băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan, fapt confirmat de rezultatul etilotestului, în timp ce nivelul alcoolemiei, depășind limita legală de 0,8 g/l, a fost stabilit prin buletinul de analiză toxicologică.

Instanța de apel a mai reținut că probele administrate în faza de urmărire penală nu au fost contestate prin apelurile declarate în cauză, acestea vizând, astfel cum s-a arătat, regimul sancționatoriu stabilit prin sentința penală apelată, Ministerul Public solicitând majorarea cuantumului pedepsei principale precum și a duratei de aplicare a pedepsei complementare, în timp ce inculpatul a solicitat amânarea aplicării pedepsei și, în subsidiar, aplicarea pedepsei amenzii în locul închisorii.

Analizând, cu prioritate, solicitarea inculpatului privind dispunerea amânării aplicării pedepsei, în condițiile în care admiterea acesteia ar lipsi de efect analizarea celorlalte motive de apel, curtea a arătat că, prin Legea nr. 172/2024, publicată în Monitorul Oficial din data de 31.05.2024, a fost introdus, la art. 83 din C. pen. alin. (2

1

)

care prevede faptul că nu se poate dispune amânarea pedepsei în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 335 și 336. De asemenea, prin același act normativ, au fost modificate dispozițiile art. 336 alin. (1) din C. pen., stabilindu-se, ca sancțiune pentru această infracțiune, doar pedeapsa închisorii, fiind înlăturată pedeapsa alternativă a amenzii, prevăzută de forma anterioară a acestui articol. Având în vedere că aceste modificări au intervenit ulterior săvârșirii infracțiunii, sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din C. pen. vizând legea penală mai favorabilă, curtea constatând că vechea reglementare este mai favorabilă oferind posibilitatea - care nu mai există în prezent - de a se dispune amânarea aplicării pedepsei sau de a se aplica amenda pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, analizând pe fond solicitarea inculpatului de a se dispune amânarea aplicării pedepsei, curtea a avut în vedere că instituția amânării aplicării pedepsei a fost introdusă de legiuitor odată cu adoptarea noilor coduri penale și de procedură penală, fiind concepută ca o soluție mai blândă prin raportare la cea de condamnare prin prisma faptului că nu atrage incapacități, decăderi, iar la împlinirea termenului de supraveghere nu mai este necesară trecerea unui termen suplimentar pentru care persoana să se regăsească în situația anterioară, astfel cum se întâmplă în cazul condamnării, înlăturarea efectelor acesteia realizându-se doar prin reabilitare. În cazul infracțiunilor la regimul circulației pe drumurile publice, soluția amânării apare mai favorabilă și prin prisma efectelor legate de recuperarea dreptului de a conduce, în condițiile în care nu atrage anularea permisului (astfel cum se întâmplă în cazul condamnării), inculpatul redobândind acest drept după 180 zile [în acest sens, art. 103 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002].

Ca atare, pentru a dispune amânarea aplicării pedepsei, instanța trebuie să se raporteze, printre altele, la persoana inculpatului și la posibilitățile de îndreptare.

S-a mai reținut că apărarea a făcut referire la circumstanțele de ordin personal ale inculpatului, arătând că acesta este la prima confruntare cu legea penală și că a recunoscut încă de la început săvârșirea faptei.

Raportat la aceste elemente invocate în favoarea inculpatului, curtea a reținut, în ceea ce privește recunoașterea săvârșirii faptei, că acest lucru era totuși de domeniul evidenței, în condițiile în care inculpatul a fost depistat în timp ce era la volan, conducând, a fost dus la spital pentru recoltare de probe biologice, unde a și fost identificat, astfel că poziția inculpatului nu are o valoare deosebită și, oricum, ea este valorificată în cadrul procesului penal prin aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiune.

În ceea ce privește împrejurarea că inculpatul este la primul contact cu legea penală, curtea a reținut că, prin prisma datelor privind persoana inculpatului, acesta pare o persoană corect integrată în societate, însă, pe lângă aceste circumstanțe personale, trebuie analizate aspectele care reies din săvârșirea faptei deduse judecății care, similar celor reținute de instanța de fond, indică necesitatea aplicării efective a pedepsei.

Astfel, pentru a aprecia asupra modului în care inculpatul se raportează asupra necesității respectării legii și mai ales a dispozițiilor privind circulația pe drumurile publice, s-au apreciat a fi relevante circumstanțele în care acesta a luat hotărârea de a conduce după ce a consumat alcool, circumstanțe care, de altfel, au fost apreciate ca importante și de către apărare, făcându-se referire la acestea. S-a reținut că inculpatul a susținut că a existat o situație excepțională, respectiv o problemă cu iluminatul public, fiind înștiințat despre acest lucru și solicitându-i-se să se deplaseze la fața locului pentru a remedia problema. Această apărare este susținută de o adeverință emisă de Primăria Tg. Secuiesc, semnată de viceprimar, prin care se atestă că inculpatul a fost chemat, în jurul orei 22:00, de viceprimarul localității în scopul indicat.

Curtea a constatat, însă, că la dosar există copia unui înscris, reprezentând o sesizare adresată primăriei cu privire la nefuncționarea iluminatului public, care ar putea afecta buna desfășurare a unui eveniment programat în localitate. Deși înscrisul nu poartă nicio dată, este evident că o astfel de sesizare vizează o situație de fapt existentă pentru o perioadă mai lungă, fiind adusă în atenția autorităților locale. Prin urmare, în niciun caz nu este vorba de o situație excepțională, ivită intempestiv și care necesita urgență în soluționare, cu atât mai puțin aproape de miezul nopții.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit cu ocazia constatării infracțiunii, la momentul depistării sale inculpatul se afla în vehicul cu încă două persoane, posibil un cuplu soț - soție (B. și C.), lucru care, ca și variantele succesive diferite oferite de acesta prin diferite declarații fac ca fiind puțin plauzibilă existența unei astfel de situații de urgență.

Toate aceste considerente au fost reținute de curte pentru a decide că inculpatul nu oferă suficiente garanții privind posibilitățile sale de îndreptare, în mod întemeiat, stabilindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile pentru dispunerea amânării aplicării pedepsei și dispunându-se condamnarea sa.

Pe cale de consecință, apelul inculpatului prin care a solicitat o astfel de soluție a fost respins, ca nefondat.

Cu referire la natura pedepsei, curtea a apreciat că, în mod corect s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii și nu la amendă. În ceea ce privește cuantumul pedepsei, criticat de Ministerul Public, curtea a constatat că se poate reține în favoarea inculpatului că acesta nu a fost implicat în vreun eveniment rutier, ceea ce ar putea justifica aplicarea unei pedepse orientate spre minim, însă există o multitudine de circumstanțe, instanța de control apreciindu-le ca fiind extrem de importante pe cele ținând de persoana inculpatului, respectiv atitudinea acestuia la momentul la care i s-a solicitat oprirea de către echipajul de poliție, precum și poziția procesuală din prezenta cauză, relativ nesinceră, care, pe lângă gravitatea faptei, justifică o pedeapsă într-un cuantum mai ridicat.

În raport cu acestea, admițând apelul declarat de Ministerul Public, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului, de la 1 an închisoare la 1 an și 6 luni închisoare.

În ceea ce privește durata pedepsei complementare, instanța de apel a remarcat, în primul rând, faptul că perioada de 1 an stabilită de instanța de fond este egală cu cea prevăzută de lege în interiorul căreia o persoană nu poate să obțină un nou permis de conducere, fiind practic o dispoziție fără niciun fel de finalitate practică. În același timp, a avut în vedere pericolul pe care inculpatul îl prezintă pentru siguranța traficului, ce rezultă din circumstanțele deja analizate, care indică modalitatea în care acesta se raportează la normele care reglementează desfășurarea acestei activități, care justifică o astfel de interdicție suplimentară cu privire la dreptul de a conduce. Având în vedere și data de la care inculpatul nu a putut să exercite acest drept - 15.07.2023 - curtea a apreciat că aplicarea pedepsei complementare pentru o perioadă de 2 ani este aptă să avertizeze inculpatul cu privire la consecințele unor astfel de fapte și, în același timp, este proporțională cu gravitatea faptei și scopul urmărit.

Împotriva deciziei penale nr. 52/AP din 23 ianuarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția Penală a formulat recurs în casație inculpatul A. la data de 24 februarie 2025, data poștei .

Prin motivele formulate, invocând cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. recurentul inculpat A. a arătat că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, în cuprinsul hotărârilor penale criticate, au avut în vedere doar solicitarea acestuia de a fi judecat în conformitate cu procedura simplificată prev. de art. 374 pct. 4 din C. proc. pen. și nu au reținut în beneficiul acestuia prev. art. 74, 75 si 76 din C. pen., respectiv împrejurări care constituie circumstanțe atenuante judiciare favorabile inculpatului.

A mai arătat că, fiind audiat în fata instanțelor, a arătat că recunoaște și regretă săvârșirea faptei, necontestând materialul probator de la dosarul de urmărire penală, manifestând astfel, pe parcursul cercetării judecătorești, o atitudine sinceră de recunoaștere, cooperare și de regret cu privire la săvârșirea faptei, iar prin necontestarea probatoriului din faza de urmărire penală a solicitat inclusiv încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției.

În continuare, a susținut că cele două instanțe ordinare nu au avut în vedere, la momentul administrării probatoriului, Examenul Clinic nr. 281474 întocmit la data de 16.07.2023, ora 00:26 de către medicul examinator la Spitalul Municipal Târgu Secuiesc, deoarece în cuprinsul acestui document se putea observa că întreg comportamentul inculpatului era perfect normal, că era perfect orientat, fără tulburări de echilibru, iar imprecizia în mișcări era absentă. În acest sens a susținut că sunt și considerentele Deciziei nr. 25 din 27 ianuarie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a stabilit că, "în cazul infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., pentru realizarea condiției esențiale atașată elementului material al laturii obiective, aceea că inculpatul să se fi aflat sub influența unor substanțe psihoactive, este necesar să se constate, atât prezența în probele biologice a substanței psihoactive, cât și aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacității de a conduce a autorului faptei".

Or, față de concluziile de specialitate ale medicului examinator din cadrul Spitalulului Municipal Târgu Secuiesc care arăta că inculpatul nu a fost afectat de consumul de alcool, a considerat că se impune reindividualizarea modalității de executare a pedepsei aplicate.

Față de considerentele expuse anterior a solicitat admiterea cererii, și pe cale de consecință, schimbarea modalității de executare, din cea impusă de către Curtea de Apel Brașov, secția Penală, prin decizia penală nr. 52/AP din data de 23 ianuarie 2025, în cea prevăzută de art. 83 din C. pen. fără aplicarea prev. de art. 85 pct. 2 lit. g) din C. pen.

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea de Apel Brașov a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.

În cauză nu au fost depuse concluzii scrise.

După efectuarea comunicării prev. de art. 439 din C. proc. pen., Curtea de Apel București a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției Penale, la data de 20 martie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeași dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 27 martie 2025.

În conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) din C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit și depus la dosar, raportul asupra cererii de recurs în casație.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, în conformitate cu dispozițiile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalității, pe de o parte și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă și la cazurile de casare.

În conformitate cu prevederile art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.:

"(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părților și fără participarea procurorului.

(2) Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație."

Din examinarea dispozițiilor legale anterior enunțate rezultă că recursul în casație este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, privind admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă procesuală, sunt examinate condițiile de admitere în principiu a recursului în casație, care rezultă din dispozițiile art. 434, art. 435, art. 436 și art. 438 din C. proc. pen.. Astfel, se verifică dacă hotărârea atacată este susceptibilă de recurs în casație, dacă cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de lege și de o persoană care are calitate procesuală activă, dacă cererea este motivată sau are conținutul prevăzut de lege, dacă sunt invocate și motivate cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. și dacă procurorul sau partea a mai formulat anterior vreo cerere de recurs în casație.

Înalta Curte constată că decizia penală nr. 52/AP din data de 23 ianuarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția Penală a fost pronunțată în apel și poate fi atacată cu recurs în casație, fiind respectate dispozițiile art. 434 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.

Referitor la cerințele prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) și C. proc. pen., se constată că și acestea sunt îndeplinite. Astfel, titularul cererii este inculpatul A., iar prin decizia recurată, printre altele, a fost desființată, în parte, sentința primei instanțe și, în rejudecare, s-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de la 1 an închisoare la 1 an și 6 luni închisoare, precum și durata de aplicare a pedepsei complementare prev. de art. 67 alin. (1), (66) lit. i) din C. pen. de la 1 an la 2 ani.

Deopotrivă, este respectată și cerința reglementată de art. 435 din C. proc. pen., cererea de recurs în casație fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de aceste dispoziții.

Înalta Curte constată că sunt îndeplinite și cerințele reglementate de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul cererii fiind menționate numele, prenumele și domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, iar cererea este semnată de partea care a declarat calea de atac. Referitor la condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că s-a indicat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Înalta Curte reține că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie din cauza dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

În esență, recurentul inculpat A. a solicitat schimbarea modalității de executare a pedepsei, în sensul înlăturării obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen.

Așadar, recurentul nu a formulat critici privind aspecte de drept care să se încadreze în cazul de casare indicat, ci urmărește o rejudecare a cauzei, prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte modalități de executare a pedepsei decât cea stabilită de instanțele inferioare și intrată în puterea lucrului judecat.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu se circumscriu cazului de casare invocat, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și nici altui caz prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Față de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 52/AP din data de 23 ianuarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 52/AP din data de 23 ianuarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2025.