ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1563/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

P.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, obligarea acestuia la plata unei despăgubiri în valoare de

1.500.000 euro.

Reclamanta a invocat că

a fost prejudiciată de către pârât prin actele administrative emise de acesta, respectiv

Certificatul de Atestare a Proprietății din anul 1994, astfel încât în perioada

1993-2011 nu s-a putut bucura de dreptul său de proprietate asupra unei suprafețe

de teren înscrisă în titlul de proprietate din 26 aprilie 1993.

La termenul de judecată

din 18 ianuarie 2013, instanța a constatat lipsa nejustificată a părților și, prin

încheierea de ședință de la aceeași dată, a dispus suspendarea judecății cauzei,

în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs reclamanta P.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

fără a invoca vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține

că, în mod nelegal, prima instanță a dispus suspendarea judecății cauzei, în condițiile

în care, printr-o cerere depusă la dosar și anexată dovezii privind achitarea taxei

judiciare de timbru a solicitat judecarea pricinii în lipsă, astfel cum permit dispozițiile

art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul este întemeiat.

Examinând actele și lucrările

dosarului în raport de motivul invocat de recurent și de dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 242

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Dispozițiilor art. 242

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia instanța va suspenda

judecata „dacă nici una dintre părți nu se înfățișează la strigarea pricinii”, iar

alin. (2) al aceluiași articol prevede și excepția: „cu toate acestea pricina se

judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă”.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, Înalta Curte constată că la data de 6 noiembrie 2012, reclamanta

P.C. depus la dosar o cerere prin care a solicitat acordarea unui nou termen de

judecată în vederea studierii întâmpinării, în finalul acestei cereri făcând mențiunea

„rog a se judeca în lipsa mea!!!”.

În aceste condiții, instanța

de fond, fără a lua în considerare cererea expresă formulată de reclamantă, astfel

cum îi permiteau dispozițiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ., a pronunțat în

mod nelegal, suspendarea judecării cauzei, și chiar dacă nici una dintre părți nu

s-a prezentat în fața instanței, lipsa nu a fost „nejustificată”, pentru a fi aplicabile

dispozițiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (6) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza la aceeași instanță

pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de P.C.,

împotriva încheierii de 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea atacată

și trimite cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 26 martie 2014.