ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3317/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3317/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

constată următoarele:

Urmare

declinării competenței materiale de soluționare a cauzei prin Sentința nr. 8127

din 19 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului 5 București, secția a II-a

civilă, prin Sentința nr. 4959 din 14 iunie 2013, Tribunalul București, secția

a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta SC A.G. SRL prin administrator

judiciar AS S.I. IPURL, în contradictoriu cu pârâtul P.D.G., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că prin contractul de închiriere încheiat

între SC A.G. SRL, în calitate de proprietar și pârât, în calitate de chiriaș,

la data de 18 octombrie 2008, a fost cedată folosința imobilului situat în

București, format din teren în suprafață de 224 mp și construcția edificată pe

acesta, compusă din subsol, parter, etaj și mansardă.

Contractul a fost

încheiat pe o perioadă de 6 ani, chiria și modalitățile de plată ale acesteia

fiind stabilite în art. 4 din contract.

În art. 4.3 din

contract, părțile au stabilit că pentru contravaloarea chiriei pe primii cinci

ani, în cuantum de 90.000 euro, chiriașul va renova în primii doi ani întreg

imobilul la standarde de calitate.

Cum la data de 15

februarie 2011 a fost deschisă procedura falimentului asupra reclamantei SC

A.G. SRL, lichidatorul judiciar desemnat de instanță a procedat la denunțarea

contractului de închiriere încheiat între părțile litigante, prin notificarea

adresată la data de 4 iulie 2011 și ulterior la 27 iulie 2011, solicitându-i-se

predarea imobilului proprietatea debitoarei.

De asemenea, prin

sentința civilă pronunțată în Dosarul nr. 4965/3/2012 al Tribunalului București

la data de 6 martie 2012 a fost admisă cererea promovată de lichidatorul

judiciar AS S.I. IPURL al debitoarei SC A.G. SRL, dispunându-se, pe calea

ordonanței președințiale, evacuarea pârâtului P.G. din imobilul ce a făcut

obiectul contractului de închiriere.

Imobilul a fost

predat lichidatorului judiciar al SC A.G. SRL la data de 16 martie 2012, ocazie

cu care s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire nr. x/2012 în prezența

apărătorului pârâtului, practicianului de insolvență și a doi martori.

Cererea de obligare a

pârâtului la plata chiriei pentru perioada noiembrie 2008 - martie 2012, în

cuantum de 29.800 euro a fost constatată, de către tribunal, ca fiind

neîntemeiată, reținându-se că prin convenția părților, s-a stabilit ca în

schimbul chiriei pe primii cinci ani, chiriașul să efectueze în primii doi ani

lucrări de renovare a locuinței închiriate, urmând ca doar în al șaselea an să

plătească suma de 1.500 euro lunar cu titlu de chirie pentru spațiul preluat în

folosință.

Reclamanta nu a

contestat în mod direct efectuarea acestor lucrări de renovare a imobilului

închiriat ci a solicitat instanței să țină cont de faptul că autorii societății

cumpărătoare - T.L.C. și A.L. - au executat în anul 2003 lucrări de

consolidare, reamenajări interioare și de mansardare a imobilului existent.

S-a constatat că

într-adevăr imobilul în discuție a fost reamenajat în baza autorizației de

construire nr. x/2003 emisă de Primăria sector 5 București, iar lucrările

prezentate în această autorizație au fost recepționate la data de 28 noiembrie

2003, așa cum a rezultat din procesul-verbal de recepție la terminarea

lucrărilor întocmit de Direcția de Urbanism - Serviciul Autorizații de

Construire din cadrul Primăriei sector 5.

Cu toate acestea,

stabilirea faptului că în anul 2003 au fost efectuate lucrări de consolidare,

transformare și reamenajări interioare la imobilul închiriat nu a condus la

concluzia că lucrările de renovare avute în vedere ca preț al dreptului de

folosință nu au fost efectuate de către pârât.

Dacă asemenea lucrări

nu ar fi fost necesare, locatorul nu ar fi stabilit în convenția încheiată cu

pârâtul o asemenea modalitate de plată a chiriei.

Din moment ce însăși

locatorul, prin reprezentanții săi legali a recunoscut că este necesară

efectuarea de reparații importante pentru folosința normală a spațiului

închiriat, a fost găsită vădit lipsită de temei solicitarea reclamantei de

obligare a pârâtului la plata chiriei în cuantum de 29.800 euro începând din

momentul predării bunului, cu atât mai mult cu cât această plată trebuia

efectuată în forma solicitată de reclamantă de abia începând cu cel de-al

șaselea an de ocupare a imobilului.

Nici capătul de

cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii

calculatoarelor și a mobilierului de birou enumerat la dosar, bunuri ce nu

le-ar fi regăsit la data predării spațiului închiriat, nu a fost găsit

întemeiat, în baza probelor administrate.

În aceste condiții,

cum predarea bunurilor solicitate către pârât la data închirierii imobilului nu

a fost probată de către reclamantă, instanța nu a putut dispune obligarea

pârâtului la restituirea acestora.

Printr-o coroborare

cu restul probelor administrate în cauză s-a reținut de către instanță ca o

prezumție simplă și faptul că dată fiind starea avansată de degradare a

imobilului la data predării acestuia către pârât este puțin probabil ca aceste

bunuri solicitate de reclamantă să se fi regăsit într-o clădire improprie

folosinței.

De asemenea, instanța

nu a putut socoti neprezentarea pârâtului la interogatoriu ca o mărturisire

deplină sau ca un început de dovadă în folosul reclamantei având în vedere că

aplicarea art. 225 C. proc. civ. este limitată de principiul rolului activ al

judecătorului, conform căruia judecătorii sunt datori să stăruie prin toate

mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și a cunoaște fără greșeală

faptele.

Cum în cauza dedusă

judecății a fost posibilă o verificare a stării de fapt pe baza altor probe

propuse de reclamantă sau ordonate de instanță, prezumția simplă de recunoaștere

tacită în favoarea reclamantei nu a putut opera.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

prin Decizia nr. 204 din 27 martie 2014, prin care s-a respins apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat.

Anterior pronunțării

deciziei, la termenul de judecată din 20 martie 2014, curtea de apel a

calificat calea de atac ca fiind apel și nu recurs, având în vedere cuantumul

pretențiilor (mai mare de 100.000 lei), constatând incidența dispozițiilor art.

282 alin. (1) C. proc. civ. (și nu pe cele ale art. 2821 alin. (1) din cod).

S-a reținut, contrar

susținerilor apelantei, că neprezentarea pârâtului la judecată și neprezentarea

de probe de către acesta nu sunt în măsură, în sine, că influențeze asupra

aprecierii temeiniciei acțiunii reclamantei. Dimpotrivă, astfel cum a rezultă

din prevederile art. 1169 C. civ., reclamantei îi incumbă obligația de a-și

dovedi pretențiile. În raport cu acestea și având în vedere că la judecata în primă

instanță tribunalul s-a limitat la aplicarea dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ. referitoare la rolul activ al instanței, susținerea apelantei în sensul că

aceasta din urmă s-ar fi "transformat în avocatul pârâtului" a fost

găsită nesusținută sub aspect probatoriu.

Pretinsa prejudiciere

a apelantei din cauza tergiversării demersurilor de valorificare a imobilului

în procedura insolvenței deschisă față de SC A.G. SRL, invocată în motivarea

apelului, nu a putut fi reținută de instanță în sensul că ar avea vreo legătură

cu pretențiile concrete solicitate prin cererea de chemare în judecată, mai

ales că apelanta nu a concretizat un prejudiciu anume, fiind contrară

prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile apelantei

nu au fost constatate a fi suficiente nici pentru reținerea relei credințe a

pârâtului, în lipsa unor probe concludente, în condițiile în care buna-credință

se prezumă, iar reaua credință se impune a fi probată.

Contractul de

închiriere cu pârâtul a fost încheiat de reclamantă printr-un mandatar persoană

fizică, dar în condițiile în care apelanta nu a probat aceeași calitate pentru

persoana respectivă și în ce privește achiziționarea mobilierului și

calculatoarelor, susținerile referitoare la aceasta au fost găsite ca fiind

lipsite de relevanță în cauză.

S-a constatat că

bilanțurile contabile ale societății apelante nu sunt în măsură să facă dovada

concludentă în sensul că bunurile pretinse a fi fost sustrase de pârât din

imobil s-ar fi aflat în patrimoniul apelantei, deoarece menționarea în

bilanțuri a unor valori la rubricile "active circulante" și

"imobilizări corporale" sunt de ordin general, neindicând în concret

bunurile respective.

În mod firesc, pentru

a-și dovedi, în condițiile art. 1169 C. civ. susținerea în sensul că pârâtul

i-a sustras bunurile, apelanta trebuia să probeze nu numai că bunurile sunt

proprietatea sa ci și că le-a predat pârâtului, sub inventar, pentru a înlătura

regula potrivit căreia posesia bunurilor mobile valorează, până la proba

contrară, coproprietatea asupra acestora. În condițiile în care apelanta nu a

făcut dovada în sensul arătat, lipsa susținerilor pârâtului nu a prezentat

relevanță.

S-a constatat că nu

s-a probat de către apelantă că tribunalul nu ar fi dispus consemnarea întocmai

a celor declarate de martorul propus de reclamantă, iar tribunalul nici nu a

reținut că martorul ar fi declarat expres că pârâtul și-ar fi îndeplinit

obligația de a face reparații, pentru că imobilul să devină locuibil, ci a

menționat că reține acest aspect din declarația martorului, evident pe cale de

interpretare logică, având în vedere că martorul a arătat că imobilul era

locuibil la acea dată.

Apelanta a

interpretat greșit și considerentele reținute de tribunal referitor la

declarația de creanță formulată de pârât în procedura insolvenței deschisă față

de societatea apelantă, prin care prima instanță a arătat că este neîntemeiată

susținerea reclamantei în sensul că pârâtul ar fi recunoscut în dosarul de

insolvență că nu a plătit niciodată chirie. Tribunalul nu a concluzionat în

acest context că pârâtul ar fi efectuat lucrări la imobil.

În procedura

insolvenței SC A.G. SRL lichidatorul a notificat pârâtul că i-a respins

declarația de creanță ca tardivă, adăugând că pe fond cererea de creanță este

neîntemeiată ținând seama că nu s-a făcut dovada pretinselor investiții. Or,

aprecierea lichidatorului sub aspectul menționat și notificarea emisă se includ

în procedura de verificare a creanțelor de către acesta, fără a avea valoarea

unei hotărâri judecătorești și, prin urmare, neputând fi opuse sentinței

atacate în cauză, sub aspectul puterii sau autorității de lucru judecat.

Oricum, din cuprinsul notificării adresate pârâtului nu a rezultat, cum a

susținut apelanta, că lichidatorul ar fi reținut că imobilul era deja

consolidat și renovat anterior închirierii. Conform înscrisurilor la dosar s-au

efectuat lucrări la imobil dar cu circa 5 ani mai înainte de închiriere, iar în

contractul de închiriere s-a menționat expres că la acel moment imobilul

reclamă lucrări pentru a deveni locuibil.

În raport cu art.

1169 C. civ. reclamanta trebuia, în mod prioritar, să-și probeze susținerile,

în lipsa probelor, eventuala necontestare din partea pârâtului neavând

relevanță și nevalorând recunoașterea pretențiilor reclamantei.

Tribunalul nu a ignorat

nicidecum interogatoriul propus a fi luat pârâtului ci dimpotrivă a menționat

în considerentele reținute în mod expres și temeinic de ce nu se poate reține

neprezentarea pârâtului pentru a răspunde la interogatoriu drept o mărturisire

deplină din partea acestuia.

S-a constatat că

susținerile apelantei nu au fost probate și nu au oferit nici măcar indicii

suficiente în raport cu care instanța să recurgă la prezumții.

Împotriva acestei

ultime decizii, anterior comunicării, a declarat recurs reclamanta SC A.G. SRL

prin lichidator judiciar AS S.I. IPURL, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

A arătat că întrucât

pârâtul a refuzat să predea imobilul a fost nevoită să promoveze acțiunea în

evacuare, atât pe ordonanță președințială cât și pe dreptul comun, procedura

insolvenței fiind tergiversată peste 2 ani de zile.

A mai precizat că au

fost sustrase mobilierul și calculatoarele și că pârâtul a refuzat să plătească

chiria pentru perioada cât a folosit imobilul proprietatea debitoarei.

A menționat totodată că

deși pârâtul nu s-a prezentat în instanță, nu a formulat cerere reconvențională

și nici cerere de probe, recunoscând implicit pretențiile reclamantei, "a

câștigat" procesul, motiv pentru care va formula plângere la DNA pentru

abuz în serviciu împotriva magistraților care au soluționat dosarul.

A solicitat și

suspendarea executării deciziei recurate, motivat de faptul că o dată făcută

plata din patrimoniul debitoarei, aceasta nu mai poate fi recuperată având în

vedere atitudinea pârâtului și față de împrejurarea că se află în procedura

falimentului, urmând a se definitiva tabelul de creanțe după soluționarea

definitivă a litigiului.

A mai arătat că va

motiva recursul după primirea deciziei.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță, recurenta,

deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., nu a formulat nicio critică care să permită încadrarea în

motivele prevăzute de textul de lege menționat, nesusținând în vreun fel

nelegalitatea soluției din apel.

Nemulțumirile

recurentei, atât în raport de conduita intimatului-pârât, care nu a înțeles să

se apere în proces, cât și față de soluția pronunțată nu reprezintă critici de

nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 304 C. proc. civ., reprezentând

simple reiterări a unor situații de fapt.

De altfel, se observă

că în finalul declarației de recurs, chiar recurenta a precizat că va motiva

recursul după primirea deciziei atacate, fapt care nu s-a întâmplat până în

prezent.

Prin urmare, ignorând

faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a

fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a

combătut în vreun fel argumentele instanței de apel și nu a formulat critici

susceptibile de cenzură în recurs.

Văzând dispozițiile

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale

art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata

nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu

este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a executării deciziei atacate, se reține că aceasta nu

poate fi primită, în contextul în care hotărârea recurată, prin care s-a

respins, ca nefondat, apelul reclamantei, menținându-se soluția tribunalului de

respingere a acțiunii, nu este susceptibilă de executare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta SC A.G. SRL prin lichidator judiciar AS S.I. IPURL

împotriva Deciziei nr. 204 din 27 martie 2014 a Curții de Apel București,

secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - CL