ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3317/2014

Asupra recursului constată următoarele: Urmare declinării competenței materiale de soluționare a cauzei prin Sentința nr. 8127 din 19 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului 5 București, secția a II-a civilă, prin Sentința nr. 4959 din 14 iunie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta SC A.G. SRL prin administrator judiciar AS S.I. IPURL, în contradictoriu cu pârâtul P.D.G., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin contractul de închiriere încheiat între SC A.G. SRL, în calitate de proprietar și pârât, în calitate de chiriaș, la data de 18 octombrie 2008, a fost cedată folosința imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 224 mp și construcția edificată pe acesta, compusă din subsol, parter, etaj și mansardă.

Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 6 ani, chiria și modalitățile de plată ale acesteia fiind stabilite în art. 4 din contract. În art. 4.3 din contract, părțile au stabilit că pentru contravaloarea chiriei pe primii cinci ani, în cuantum de 90.000 euro, chiriașul va renova în primii doi ani întreg imobilul la standarde de calitate. Cum la data de 15 februarie 2011 a fost deschisă procedura falimentului asupra reclamantei SC A.G. SRL, lichidatorul judiciar desemnat de instanță a procedat la denunțarea contractului de închiriere încheiat între părțile litigante, prin notificarea adresată la data de 4 iulie 2011 și ulterior la 27 iulie 2011, solicitându-i-se predarea imobilului proprietatea debitoarei.

De asemenea, prin sentința civilă pronunțată în Dosarul nr. 4965/3/2012 al Tribunalului București la data de 6 martie 2012 a fost admisă cererea promovată de lichidatorul judiciar AS S.I. IPURL al debitoarei SC A.G. SRL, dispunându-se, pe calea ordonanței președințiale, evacuarea pârâtului P.G. din imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere. Imobilul a fost predat lichidatorului judiciar al SC A.G. SRL la data de 16 martie 2012, ocazie cu care s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire nr. x/2012 în prezența apărătorului pârâtului, practicianului de insolvență și a doi martori.

Cererea de obligare a pârâtului la plata chiriei pentru perioada noiembrie 2008 - martie 2012, în cuantum de 29.800 euro a fost constatată, de către tribunal, ca fiind neîntemeiată, reținându-se că prin convenția părților, s-a stabilit ca în schimbul chiriei pe primii cinci ani, chiriașul să efectueze în primii doi ani lucrări de renovare a locuinței închiriate, urmând ca doar în al șaselea an să plătească suma de 1.500 euro lunar cu titlu de chirie pentru spațiul preluat în folosință. Reclamanta nu a contestat în mod direct efectuarea acestor lucrări de renovare a imobilului închiriat ci a solicitat instanței să țină cont de faptul că autorii societății cumpărătoare - T.L.C. și A.L. - au executat în anul 2003 lucrări de consolidare, reamenajări interioare și de mansardare a imobilului existent.

S-a constatat că într-adevăr imobilul în discuție a fost reamenajat în baza autorizației de construire nr. x/2003 emisă de Primăria sector 5 București, iar lucrările prezentate în această autorizație au fost recepționate la data de 28 noiembrie 2003, așa cum a rezultat din procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor întocmit de Direcția de Urbanism - Serviciul Autorizații de Construire din cadrul Primăriei sector 5. Cu toate acestea, stabilirea faptului că în anul 2003 au fost efectuate lucrări de consolidare, transformare și reamenajări interioare la imobilul închiriat nu a condus la concluzia că lucrările de renovare avute în vedere ca preț al dreptului de folosință nu au fost efectuate de către pârât.

Dacă asemenea lucrări nu ar fi fost necesare, locatorul nu ar fi stabilit în convenția încheiată cu pârâtul o asemenea modalitate de plată a chiriei. Din moment ce însăși locatorul, prin reprezentanții săi legali a recunoscut că este necesară efectuarea de reparații importante pentru folosința normală a spațiului închiriat, a fost găsită vădit lipsită de temei solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata chiriei în cuantum de 29.800 euro începând din momentul predării bunului, cu atât mai mult cu cât această plată trebuia efectuată în forma solicitată de reclamantă de abia începând cu cel de-al șaselea an de ocupare a imobilului. Nici capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii calculatoarelor și a mobilierului de birou enumerat la dosar, bunuri ce nu le-ar fi regăsit la data predării spațiului închiriat, nu a fost găsit întemeiat, în baza probelor administrate.

În aceste condiții, cum predarea bunurilor solicitate către pârât la data închirierii imobilului nu a fost probată de către reclamantă, instanța nu a putut dispune obligarea pârâtului la restituirea acestora. Printr-o coroborare cu restul probelor administrate în cauză s-a reținut de către instanță ca o prezumție simplă și faptul că dată fiind starea avansată de degradare a imobilului la data predării acestuia către pârât este puțin probabil ca aceste bunuri solicitate de reclamantă să se fi regăsit într-o clădire improprie folosinței. De asemenea, instanța nu a putut socoti neprezentarea pârâtului la interogatoriu ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul reclamantei având în vedere că aplicarea art. 225 C. proc.

civ. este limitată de principiul rolului activ al judecătorului, conform căruia judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și a cunoaște fără greșeală faptele. Cum în cauza dedusă judecății a fost posibilă o verificare a stării de fapt pe baza altor probe propuse de reclamantă sau ordonate de instanță, prezumția simplă de recunoaștere tacită în favoarea reclamantei nu a putut opera. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia nr. 204 din 27 martie 2014, prin care s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat. Anterior pronunțării deciziei, la termenul de judecată din 20 martie 2014, curtea de apel a calificat calea de atac ca fiind apel și nu recurs, având în vedere cuantumul pretențiilor (mai mare de 100.000 lei), constatând incidența dispozițiilor art. 282 alin. (1) C. proc.

civ. (și nu pe cele ale art. 2821 alin. (1) din cod). S-a reținut, contrar susținerilor apelantei, că neprezentarea pârâtului la judecată și neprezentarea de probe de către acesta nu sunt în măsură, în sine, că influențeze asupra aprecierii temeiniciei acțiunii reclamantei. Dimpotrivă, astfel cum a rezultă din prevederile art. 1169 C. civ., reclamantei îi incumbă obligația de a-și dovedi pretențiile. În raport cu acestea și având în vedere că la judecata în primă instanță tribunalul s-a limitat la aplicarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. referitoare la rolul activ al instanței, susținerea apelantei în sensul că aceasta din urmă s-ar fi "transformat în avocatul pârâtului" a fost găsită nesusținută sub aspect probatoriu.

Pretinsa prejudiciere a apelantei din cauza tergiversării demersurilor de valorificare a imobilului în procedura insolvenței deschisă față de SC A.G. SRL, invocată în motivarea apelului, nu a putut fi reținută de instanță în sensul că ar avea vreo legătură cu pretențiile concrete solicitate prin cererea de chemare în judecată, mai ales că apelanta nu a concretizat un prejudiciu anume, fiind contrară prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Susținerile apelantei nu au fost constatate a fi suficiente nici pentru reținerea relei credințe a pârâtului, în lipsa unor probe concludente, în condițiile în care buna-credință se prezumă, iar reaua credință se impune a fi probată.

Contractul de închiriere cu pârâtul a fost încheiat de reclamantă printr-un mandatar persoană fizică, dar în condițiile în care apelanta nu a probat aceeași calitate pentru persoana respectivă și în ce privește achiziționarea mobilierului și calculatoarelor, susținerile referitoare la aceasta au fost găsite ca fiind lipsite de relevanță în cauză. S-a constatat că bilanțurile contabile ale societății apelante nu sunt în măsură să facă dovada concludentă în sensul că bunurile pretinse a fi fost sustrase de pârât din imobil s-ar fi aflat în patrimoniul apelantei, deoarece menționarea în bilanțuri a unor valori la rubricile "active circulante" și "imobilizări corporale" sunt de ordin general, neindicând în concret bunurile respective.

În mod firesc, pentru a-și dovedi, în condițiile art. 1169 C. civ. susținerea în sensul că pârâtul i-a sustras bunurile, apelanta trebuia să probeze nu numai că bunurile sunt proprietatea sa ci și că le-a predat pârâtului, sub inventar, pentru a înlătura regula potrivit căreia posesia bunurilor mobile valorează, până la proba contrară, coproprietatea asupra acestora. În condițiile în care apelanta nu a făcut dovada în sensul arătat, lipsa susținerilor pârâtului nu a prezentat relevanță.

S-a constatat că nu s-a probat de către apelantă că tribunalul nu ar fi dispus consemnarea întocmai a celor declarate de martorul propus de reclamantă, iar tribunalul nici nu a reținut că martorul ar fi declarat expres că pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația de a face reparații, pentru că imobilul să devină locuibil, ci a menționat că reține acest aspect din declarația martorului, evident pe cale de interpretare logică, având în vedere că martorul a arătat că imobilul era locuibil la acea dată. Apelanta a interpretat greșit și considerentele reținute de tribunal referitor la declarația de creanță formulată de pârât în procedura insolvenței deschisă față de societatea apelantă, prin care prima instanță a arătat că este neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că pârâtul ar fi recunoscut în dosarul de insolvență că nu a plătit niciodată chirie.

Tribunalul nu a concluzionat în acest context că pârâtul ar fi efectuat lucrări la imobil. În procedura insolvenței SC A.G. SRL lichidatorul a notificat pârâtul că i-a respins declarația de creanță ca tardivă, adăugând că pe fond cererea de creanță este neîntemeiată ținând seama că nu s-a făcut dovada pretinselor investiții. Or, aprecierea lichidatorului sub aspectul menționat și notificarea emisă se includ în procedura de verificare a creanțelor de către acesta, fără a avea valoarea unei hotărâri judecătorești și, prin urmare, neputând fi opuse sentinței atacate în cauză, sub aspectul puterii sau autorității de lucru judecat. Oricum, din cuprinsul notificării adresate pârâtului nu a rezultat, cum a susținut apelanta, că lichidatorul ar fi reținut că imobilul era deja consolidat și renovat anterior închirierii.

Conform înscrisurilor la dosar s-au efectuat lucrări la imobil dar cu circa 5 ani mai înainte de închiriere, iar în contractul de închiriere s-a menționat expres că la acel moment imobilul reclamă lucrări pentru a deveni locuibil. În raport cu art. 1169 C. civ. reclamanta trebuia, în mod prioritar, să-și probeze susținerile, în lipsa probelor, eventuala necontestare din partea pârâtului neavând relevanță și nevalorând recunoașterea pretențiilor reclamantei. Tribunalul nu a ignorat nicidecum interogatoriul propus a fi luat pârâtului ci dimpotrivă a menționat în considerentele reținute în mod expres și temeinic de ce nu se poate reține neprezentarea pârâtului pentru a răspunde la interogatoriu drept o mărturisire deplină din partea acestuia.

S-a constatat că susținerile apelantei nu au fost probate și nu au oferit nici măcar indicii suficiente în raport cu care instanța să recurgă la prezumții. Împotriva acestei ultime decizii, anterior comunicării, a declarat recurs reclamanta SC A.G. SRL prin lichidator judiciar AS S.I. IPURL, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A arătat că întrucât pârâtul a refuzat să predea imobilul a fost nevoită să promoveze acțiunea în evacuare, atât pe ordonanță președințială cât și pe dreptul comun, procedura insolvenței fiind tergiversată peste 2 ani de zile. A mai precizat că au fost sustrase mobilierul și calculatoarele și că pârâtul a refuzat să plătească chiria pentru perioada cât a folosit imobilul proprietatea debitoarei.

A menționat totodată că deși pârâtul nu s-a prezentat în instanță, nu a formulat cerere reconvențională și nici cerere de probe, recunoscând implicit pretențiile reclamantei, "a câștigat" procesul, motiv pentru care va formula plângere la DNA pentru abuz în serviciu împotriva magistraților care au soluționat dosarul. A solicitat și suspendarea executării deciziei recurate, motivat de faptul că o dată făcută plata din patrimoniul debitoarei, aceasta nu mai poate fi recuperată având în vedere atitudinea pârâtului și față de împrejurarea că se află în procedura falimentului, urmând a se definitiva tabelul de creanțe după soluționarea definitivă a litigiului. A mai arătat că va motiva recursul după primirea deciziei.

Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurenta, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu a formulat nicio critică care să permită încadrarea în motivele prevăzute de textul de lege menționat, nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. Nemulțumirile recurentei, atât în raport de conduita intimatului-pârât, care nu a înțeles să se apere în proces, cât și față de soluția pronunțată nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 304 C. proc.

civ., reprezentând simple reiterări a unor situații de fapt. De altfel, se observă că în finalul declarației de recurs, chiar recurenta a precizat că va motiva recursul după primirea deciziei atacate, fapt care nu s-a întâmplat până în prezent. Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a combătut în vreun fel argumentele instanței de apel și nu a formulat critici susceptibile de cenzură în recurs. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei atacate, se reține că aceasta nu poate fi primită, în contextul în care hotărârea recurată, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, menținându-se soluția tribunalului de respingere a acțiunii, nu este susceptibilă de executare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta SC A.G. SRL prin lichidator judiciar AS S.I. IPURL împotriva Deciziei nr. 204 din 27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2014. Procesat de GGC - CL