ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanței la data de 12 ianuarie 2004, reclamantul V.A. a solicitat, în condițiile Legii nr. 10/2001, anularea deciziei nr. 26 din 8 decembrie 2003 emisă de către SC A. SA Ostrov, prin lichidator judiciar V.V., prin care s-a respins notificarea din 13 iulie 2001 privind restituirea în natură a imobilului (construcție cu teren aferent) care a aparținut autoarei sale, D.G. Prin sentința civilă nr. 2250 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului Constanța a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea reclamantului, instanța de fond apreciind că în mod corect a fost respinsă notificarea înregistrată din 13 iulie 2001 la BEJ P.M., privind restituirea în natură a imobilului - teren și construcție - situat în comuna Ostrov și cunoscut sub denumirea „Filiala V.”.

Prima instanță a reținut că, pentru terenul în suprafață de 4,3 ha, ce a aparținut autoarei reclamantului, s-a reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Societatea notificată nu are calitatea de unitate deținătoare pentru restul de 4,02 ha, construcția fiind la rândul ei înstrăinată de către fostul proprietar în cursul anului 1965, către CAP Ostrov, primind prețul vânzării de 10.000 RON. La data înstrăinării, dreptul de proprietate asupra imobilelor se putea transmite valabil prin înscris sub semnătură privată, în acord cu dispozițiile art. 1295 C. civ. 1864, nefiind necesară forma autentică a contractului.

În raport cu aceste constatări, prima instanță a concluzionat că, atât pentru terenul aferent acestei construcții, cât și pentru edificiul însuși (asupra cărora reclamantul s-a legitimat ca titular al unui drept la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, în temeiul contractului autentificat din 29 august 1930), cel care a depus notificarea nu mai putea pretinde restituirea lor. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, reclamantul V.A., care a susținut că în mod greșit prima instanță a validat prezumata înstrăinare benevolă și legală a construcției de către fostul proprietar D.D.C., în baza chitanței din 02 iunie 1965, când în realitate bunul fusese preluat abuziv de către autoritățile comuniste încă din anul 1958, așa cum reiese din adresa din 04 iunie 1992 a Consiliului Local Ostrov.

Întrucât construcția fusese luată de GAC Ostrov în martie 1958, pretinsa înstrăinare din 1965 nu mai putea fi calificată ca un act valabil de vânzare, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii așa-zisei vânzări, erau în vigoare dispozițiile C. fam., înstrăinarea urmând așadar să se producă în patrimoniul ambilor soți cu privire la acest bun. Prin urmare, înscrisul evocat în judecata de fond nu poate fundamenta o translație legală a dreptului de proprietate, operată în patrimoniul autorului reclamantului apelant. Cu privire la terenul loc de vie de 4.000 m.p. cumpărat conform actului de vânzare din 25 august 1930 de către D.D.C. (și pe care a fost edificată ulterior construcția), s-a mai arătat de apelant că nu au fost avute în vedere concluziile expertizei topografice efectuate de către expert M.I.

și care atestă că această suprafață nu este inclusă în titlul de proprietate emis pe numele defunctei D.G., din 19 ianuarie 1996. Cu privire la terenul de 2380,75 m.p. asupra căruia intimata A. SA Ostrov a pretins că este titulara dreptului de proprietate conform titlului din 11 martie 1996, apelantul a susținut că instanța de fond și-a întemeiat soluția pe răspunsul incomplet al expertului topograf, nesusținut prin probe, privind includerea lui în titlul emis în favoarea autoarei D.G. În realitate, a apreciat apelantul reclamant, suprafața de 2.390 m.p. ce include și construcția tip conac edificată de soții D.D.C. și D.G., face parte dintr-o suprafață de 4,3 ha pentru care a fost reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991 și pentru care a fost emis titlul de proprietate din 19 ianuarie 1996, care însă nu a fost niciodată măsurată și bornată, aspect care este speculat în favoarea sa de către intimata pârâtă.

Prin concluziile scrise depuse pentru termenul de pronunțare, apelantul reclamant a arătat că solicită, în principal, restituirea în natură a imobilului construcție și teren aferent de 2.380 m.p., iar în subsidiar, măsuri reparatorii prin echivalent conform Legii nr. 165/2013. Prin întâmpinare, SC A. SA Ostrov, prin lichidator V.V., a solicitat respingerea căii de atac, susținând că, atât terenul de 4,3 ha, cât și construcția au fost bunuri exclusive ale lui D.D.C., lucru recunoscut și de către D.G. la momentul solicitării reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului, că edificiul a fost înstrăinat în timpul vieții soțului pentru o sumă de 10.000 RON și că, în condițiile Legii nr. 10/2001, nu se mai poate proceda la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul restituit în condițiile Legii nr. 18/1991 și pentru locuința ieșită legal din patrimoniul autorului reclamantului.

Prin încheierea din 25 mai 2009, instanța de apel a dispus sesizarea instanței de contencios administrativ în vederea soluționării excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 11 martie 1996, emis în favoarea societății intimate de Ministerul Agriculturii și Alimentației. Totodată, s-a suspendat judecata până la soluționarea excepției de nelegalitate.

Prin sentința civilă nr. 53/CA din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 960/36/2009, a fost respinsă excepția de nelegalitate a titlului intimatei pârâte, invocată de către reclamantul V.A.; soluția a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 3160 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a arătat că nu sunt întemeiate susținerile autorului excepției potrivit cărora nu există niciun suport faptic real al atestării - în favoarea SC A. SA Ostrov - a deținerii cu titlu valabil a imobilului ce face obiectul acestui certificat, în conformitate cu H.G.

nr. 834/1991. Judecata apelului a mai fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului civil nr. 1626/118/2011 al Judecătoriei Medgidia, vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 noiembrie 2003 pentru construcția în litigiu. Prin sentința civilă nr. 3637 din 31 octombrie 2012 a Judecătoriei Medgidia, pronunțată în Dosarul nr. 1626/118/2011, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul V.A. împotriva pârâților SC A. SA Ostrov, prin lichidator judiciar, SC L.H. SRL, prin lichidator judiciar, D.C. și D.M., privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 noiembrie 2003 la BNP B.C.

cu privire la imobilul - teren de 2380,82 m.p. și construcția C1, cu nr. cadastral CC și înscris în CF a comunei Ostrov, jud. Constanța, cu nr. xx. Hotărârea a rămas irevocabilă, însă, prin respingerea recursului reclamantului și admiterea recursului pârâților, cu modificarea hotărârii fondului și respingerea acțiunii (decizia civilă nr. 902 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului Constanța). Prin decizia nr. 8C din 17 februarie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de reclamant și s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis contestația, s-a anulat decizia nr. 26 din 8 decembrie 2003 emisă de intimata pârâtă, aceasta din urmă fiind obligată să propună măsuri compensatorii sub formă de puncte în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru terenul în suprafață de 2380,82 m.p.

și construcția indicată în chitanța din 2 iunie 1969 încheiată între CAP Ostrov și D.C.C. Prin aceeași decizie, intimata a fost obligată la plata sumei de 1300 RON reprezentând cheltuieli de judecată către apelantul reclamant. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Unitatea deținătoare nu a contestat calitatea de moștenitor legal a notificatorului față de numita D.G. (calitate certificată în 1999 de notariatul public E.C. din București), ci doar dreptul la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul notificat, devreme ce autoarei reclamantului i se reconstituise dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru suprafața de 4,3 ha, iar construcția nu a fost (în opinia societății) preluată abuziv.

Prin urmare, chestiunea dreptului reclamantului și a calității lui de succesor al autoarei D.G. și, deopotrivă, de persoană care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, nu mai face obiectul judecății. Însă, din cuprinsul actului de vânzare datat 25 august 1930, încheiat între vânzătorul D.D. și cumpărătorul C.D.D. reiese că terenul achiziționat, în suprafață de 4.000 m.p., se afla situat în raza orașului Ostrov, fiind așadar intravilan; pe acest teren C.D. a edificat în anul 1937 o locuință cu cinci camere și balcon pe beci, înscrisă în vederea impozitării în registrul agricol (particulari) pe anii 1956 - 1958, așa cum se atestă de către Consiliul Local Ostrov prin adresa din 04 iunie 1992. Bunul supus prezentei proceduri nu intra, așadar, în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, iar expertiza efectuată cu ocazia apelului de către expert ing.

topograf C.V. confirmă existența unui regim juridic aparte al terenului de 2.380,82 m.p. aferent acestei construcții - adiționarea celor trei parcele ce au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate conform legii fondului funciar (P 1607/1 de 13.400 m.p.; P 1589/1/1 de 22.400 m.p. și P 1562/12 de 7.200 m.p.) - probând că această suprafață nu face parte din cea de 43.000 m.p. indicată în titlul de proprietate din 19 ianuarie 1996 eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța. În concluzie, nu se putea stabili, pentru terenul aferent construcției, că regimul său juridic îl supune dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, așa cum a procedat prima instanță.

Cât privește modalitatea de preluare a bunului de către stat și aplicarea art. 2 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat ca fiind greșită argumentația tribunalului, conform căreia la data încheierii actului translativ de drepturi asupra construcției - 2 iunie 1965 - transmiterea valabilă a dreptului de proprietate se putea realiza și printr-un înscris sub semnătură privată (chitanță), așa cum a procedat autorul reclamantului apelant. În realitate, dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile era supus în caz de translație prin acte între vii formei autentice și în anul 1965, conform art. 3 din Legea nr. 358/1944.

Pe de altă parte, autoritățile locale confirmă faptul că această construcție fusese preluată faptic de către GAC Dunărea Ostrov în anul 1958 (adeverința din 04 iunie 1992), astfel că întocmirea „chitanței” vizând înstrăinarea casei în 1965, când ea se afla deja în posesia și folosința statului, așa cum de altfel se afla și terenul aferent locuinței și cel arabil de 4,3 ha, pentru care s-a dispus aplicarea Legii nr. 18/1991, plasează înscrisul în afara actelor valabile, confirmative ale înstrăinării benevole a bunului de către fostul proprietar. De altfel, martora M.C. a relevat faptul că a locuit în comună la momentul părăsirii de către familia D. a acestei locuințe, arătând că plecarea nu a fost benevolă, ci forțată.

Inserarea unei mențiuni vizând plata unei sume drept preț, împreună cu dispoziția de plată, nu creează premisa înstrăinării valabile a bunului, cum a apreciat tribunalul, ci a unei deposedări în condițiile art. 2 lit. h) teza a doua din Legea nr. 10/2001, actul nefiind încheiat în formă autentică și nici supus procedurilor de înscriere pentru opozabilitate. Chestiunea aplicării, la momentul întocmirii acestei „chitanțe”, a reglementărilor introduse prin art. 4 din Decretul nr. 32/1954, care a stabilit regimul juridic al bunurilor dobândite de soți anterior intrării în vigoare a C. fam., nu a fost însă probată prin depunerea actelor care să confirme data căsătoriei soților D. față de cea a achiziționării terenului în 1930 și, respectiv, cea a edificării ulterioare a construcției; în măsura în care edificiul a fost ridicat în timpul căsătoriei părților, în mod evident înstrăinarea bunului urma regula consimțământului ambilor soți, cu autentificarea actului de vânzare.

Instanța de apel a reținut, așadar, că imobilul ce a făcut obiectul notificării - construcția tip vilă edificată în 1937, din beton și cărămidă, învelită cu țiglă, având 5 camere, balcon și beci, intra în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, tribunalul dispunând sub acest aspect o soluție greșită în raport cu situația de fapt. În legătură cu acest edificiu, instanța de apel a reținut că declarațiile martorilor audiați în proces relevă faptul că, după preluarea locuinței fostului proprietar, autoritățile statului i-au dat destinația de atelier pentru repararea tractoarelor, fiind demolată vechea construcție până la nivelul beciului, încă dinainte de anul 1970; că în anii 80 s-a încercat refacerea ei cu materiale de construcție din fosta clădire, rămânându-i însă utilizarea ca zonă de parcare pentru utilaje agricole.

Terenul aferent, astfel cum a fost identificat prin expertiza topografică efectuată de ing. C., reprezintă fosta incintă a obiectivului Filiala V., fiind acoperit cu platformă pentru utilaje agricole, rampă și alee betonată, astfel cum atestă documentația cadastrală. Având în vedere dispozițiile art. 7 din lege, cât și cele ale art. 10 referitoare la modalitatea acordării măsurilor reparatorii pentru bunurile imobile preluate abuziv de stat, probatoriile au fost administrate în vedere evaluării regimului juridic actual al bunului, iar conform înscrisurilor depuse, terenul face parte din suprafața pentru care SC A. Ostrov SA a primit certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 11 martie 1996 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației.

Întrucât s-a respins, în mod irevocabil, atât excepția de nelegalitate vizând certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cât și acțiunea reclamantului privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 noiembrie 2003 la BNP B.C. cu privire la imobil, nefiind anulate actele în temeiul cărora actualii titulari ai dreptului de proprietate dețin terenul de 2.380,82 m.p. și construcția nouă, refăcută după demolarea celei vechi, măsurile reparatorii la care este îndreptățit apelantul reclamant nu sunt decât cele prin echivalent, în condițiile legii speciale. Prin urmare, nu este îndreptățit apelantul la restituirea în natură a bunului, pentru că, într-un asemenea caz, s-ar încălca dreptul de proprietate recunoscut și consolidat prin hotărâri judecătorești fostei SC A. SA, care a înstrăinat către terți imobilul, cât și terților actuali proprietari, deținători ai bunului în temeiul unui act juridic valid.

Instanța de apel a mai reținut că prevederile art. 10 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 impun acordarea către apelantul reclamant a măsurii restituirii bunului în echivalent, în modalitatea prevăzută în prezent de art. 1 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 165/2013. Împotriva deciziei nr. 8C din 17 februarie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a declarat recurs pârâta SC A. Ostrov SA, prin lichidator judiciar V.V. IPURL, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, pârâta a susținut următoarele: Atât prin notificarea din 13 iulie 2001, depusă la BEJ P.M., cât și prin cerere, reclamantul a solicitat doar restituirea în natură a imobilului și niciodată nu s-a pus în discuție vreo forma de despăgubire, cu aplicarea Legii nr. 165/2013, de care nu s-a discutat în contradictoriu cu recurenta.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 10/2001 deoarece, din întregul material probator și din sentințele definitive și irevocabile anexate dosarului rezultă fără putință de tăgadă că reclamantul V.A. a primit, în temeiul Legii nr. 18/1991, întreaga suprafață moștenită de 4,30 ha și nu exista nicio altă suprafață în patrimoniul defunctului D.D.C. (cum greșit a reținut instanța). Construcția a fost înstrăinată cu chitanța din 2 iunie 1965 de către D.D.C. și nu a fost niciodată în patrimoniul soției sale și, cu atât mai puțin, în patrimoniul moștenitorului V.A.; SC A. SA Ostrov, societate în faliment, era exceptată de la aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru orice imobil aflat în proprietatea sa, așa cum s-a stabilit și în decizia civilă a Tribunalului Constanța, irevocabilă (în Dosarulnr.

1626/118/2011). Cu privire la aplicarea Legii nr. 165/2013, deși recurenta recunoaște că nu are nimic împotrivă să facă propunerile cerute de instanță, în conformitate cu cerințele legale, menționează totuși că această soluție prevăzută de lege nu a fost discutată de părți și modul cum a fost solicitată "în subsidiar " prin concluziile depuse la dosar de către reclamant excede cererii introductive și este peste ceea ce a solicitat reclamantul în notificare din 13 iulie 2001. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică, referitoare la faptul că instanța s-ar fi pronunțat asupra unei solicitări care nu a fost formulată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., este nefondată. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin notificare, persoana îndreptățită solicită cu prioritate, restituirea în natură a imobilului, în acord cu prevederile art. 7 alin. (1) și alin. (3) din aceeași lege, care instituie principiul restituirii în natură, atunci când acesta este posibilă. În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată).

Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită (art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată).

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că, în ipoteza în care se constată că restituirea în natură nu este posibilă, dar petentul face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu poate respinge notificarea pe motiv că petentul nu a solicitat în mod alternativ acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, ci este ”obligată”, potrivit exprimării imperative a textului legal, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori, după caz, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca atare, nu constituie o cauză de respingere a notificării împrejurarea că persoana îndreptățită la măsuri reparatorii nu a formulat, prin notificare, o cerere subsidiară de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru situația în care s-ar constata că restituirea în natură nu este posibilă, în acest caz legiuitorul prevăzând obligația de a se examina posibilitatea acordării celorlalte forme de reparație prevăzute de lege, în scopul asigurării celerității procedurii și atingerii scopului reparator al legii speciale. Aceleași principii sunt aplicabile și în faza judiciară a procedurii de soluționare a notificării, în sensul că instanța de judecată analizează cu prioritate posibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, iar în cazul în care se constată că această formă de reparație nu este posibilă, dispune, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Obligația entității învestite cu soluționarea notificării de a emite decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent (în situația în care constată că restituirea în natură nu este posibilă) subzistă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care nu a modificat Legea nr. 10/2001 sub aspectul analizat, ci a prevăzut o nouă procedură de stabilire în concret a măsurilor compensatorii, procedură care este în competența unui organ administrativ.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, î n vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. Secretariatul Comisiei Naționale, conform art. 21 menționat, procedează la evaluare potrivit unei grile notariale, convertind valoarea astfel stabilită în puncte.

Rezultă că, la fel ca și în ipoteza Legii nr. 247/2005 - care scindase în două procedura restituirii: una judiciară, în cadrul căreia se stabileau calitatea de persoană îndreptățită și modalitatea restituirii, în natură sau prin echivalent și una administrativă, în fața Comisiei Centrale, vizând stabilirea în concret a despăgubirilor - noua reglementare păstrează această distincție, în condițiile în care întreaga procedură pentru determinarea punctelor se desfășoară în fața Secretariatului Comisiei Naționale.

Ca atare, nu se poate susține nelegalitatea deciziei din apel sub motiv că reclamantul nu a solicitat prin acțiune acordarea de măsuri compensatorii în temeiul Legii nr. 165/2013 (lege care a intrat în vigoare pe parcursul derulării prezentei proceduri judiciare, dar care este aplicabilă și în litigiile aflate în curs de judecată, conform art. 4 din această lege), sau că această solicitare nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, cât timp procedura referitoare la stabilirea măsurii compensatorii prin puncte se desfășoară în fața unui alt organ administrativ, ulterior îndeplinirii de către recurentă a obligației de a emite decizie cuprinzând propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

Ceea ce este esențial pentru procedura jurisdicțională desfășurată este stabilirea imposibilității restituirii în natură a imobilului și recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, urmând ca modalitatea de determinare concretă a măsurilor compensatorii să se facă ulterior, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013. Se mai susține de către recurentă că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 10/2001 deoarece, din întregul material probator și din sentințele definitive și irevocabile anexate dosarului rezultă fără putință de tăgadă că reclamantul V.A. a primit, în temeiul Legii nr. 18/1991, întreaga suprafață moștenită de 4,30 ha și nu exista nicio altă suprafață în patrimoniul defunctului D.D.C.

(cum greșit a reținut instanța). Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit situația de fapt pe baza probelor administrate, reținând că terenul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001 nu face parte din cel reconstituit prin titlul de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991. S-a mai reținut că această suprafață de teren face parte din terenul intravilan de 4000 mp achiziționat de C.D.D. prin actul de vânzare-cumpărare din data de 25 august 1930, teren pe care cumpărătorul a edificat o locuință înscrisă în vederea impozitării în registrul agricol. Față de caracteristicile imobilului, relevate de probele administrate, instanța de apel a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul că acest imobil nu este exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001.

Prin critica formulată, recurenta nu susține că situația de fapt nu ar fi fost pe deplin lămurită, în sensul art. 314 C. proc. civ., ci că situația de fapt a fost greșit stabilită, solicitând instanței de recurs să procedeze la o reevaluare a probatoriului, pentru a se ajunge astfel la o situație de fapt diferită, chiar contrară celei reținute de instanța de apel. Or, față de actuala structură a recursului, care permite exclusiv valorificarea unor critici de nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., solicitarea recurentei nu poate fi primită. Cu privire la construcție, se susține de către recurentă că aceasta a fost înstrăinată cu chitanța din 2 iunie 1965 de către D.D.C.

și nu a fost niciodată în patrimoniul soției sale și, cu atât mai puțin, în patrimoniul moștenitorului V.A. Înalta Curte constată că această susținere nu constituie o veritabilă critică la adresa deciziei din apel, deoarece recurenta se rezumă să reafirme faptul pretinsei înstrăinări a construcției, făcând abstracție de împrejurarea că instanța de apel a înlăturat această susținere cu argumente juridice pe care recurenta nu a înțeles să le combată. Astfel, instanța de apel a reținut că înscrisul intitulat chitanță din data de 2 iunie 1965 nu a avut consecințe sub aspectul transferului dreptului de proprietate, deoarece nu a fost încheiat în formă autentică, iar preluarea bunului s-a făcut în mod abuziv, anterior datei menționate în înscris, fiind incidente prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției referitoare la construcția demolată, recurenta nu a criticat însă hotărârea sub acest aspect. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la nevalabilitatea actului de înstrăinare a construcției și încadrarea acesteia în categoria imobilelor preluate de stat în mod abuziv. În ceea ce privește susținerea recurentei, în sensul că, fiind societate în faliment, era exceptată de la aplicarea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că legea specială de reparație nu conține nicio derogare în ceea ce privește soluționarea notificărilor de către unitățile deținătoare aflate în procedura de insolvență.

Considerentele deciziei civile nr. 902 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului Constanța, pronunțată în Dosarul nr. 1626/118/2011, au vizat obiectul respectivului litigiu (nulitatea actului de înstrăinare solicitată pe temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), nefiind relevante cu privire la dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă a fost respins, ca nefondat. Având în vedere soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta a fost obligată la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) în favoarea intimatului reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. Ostrov SA prin lichidator judiciar V.V. IPURL împotriva deciziei nr. 8C din 17 februarie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă pe recurenta pârâtă la plata sumei de 1000 RON către intimatul reclamant V.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2014.