ÎCCJ, decizie (scj.ro #133051)

Cerere de recurs. Invocarea prevederilor art. 312 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: recurs

revizuire

motiv de casare

C. proc. civ. din 1865, art. 312 alin. (3), art. 322 pct. 4 teza a II-a,

art. 326 alin. (3), art. 327 alin. (1)

Potrivit prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

„modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care (…) modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”.

Acest text legal nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanța de recurs va proceda totuși la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură să pronunțe modificarea hotărârii atacate în lipsa unor probe noi, care nu pot fi administrate în această etapă a procesului.

Însă, exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă pentru a atrage casarea unei hotărâri judecătorești, deoarece autorul căii de atac a recursului ar trebui ca mai întâi să probeze incidența unui motiv întemeiat de modificare, dar care să nu poată determina o altă soluție decât casarea în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, în aceste condiții, cererea recurentei de casare a deciziei atacate întemeiată exclusiv pe temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi primită.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 744 din 12 aprilie 2016

Judecata în fața primei instanțe. Obiectul cererii, susținerile părților și hotărârea Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă

La 05.08.2014, SC A. SA a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă o cerere de revizuire a sentinței civile nr. 2525/17.10.2000 pronunțată de același tribunal, întemeiată în drept pe prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., prin care a solicitat schimbarea sa, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de către SC B. SRL.

Revizuenta a precizat că a încheiat cu intimata un contract de asociere în participațiune în vederea exploatării în comun a activului „X”, situat în Costinești, județul Constanța, în temeiul art. 18 al hotărârii din data de 27.06.1999, prin care Adunarea Generală a Acționarilor săi a aprobat încheierea mai multor asemenea contracte, printre care și cel care poartă asupra imobilului în dispută, iar ulterior, prin hotărârea a cărei revizuire o solicită, a fost obligată să îi vândă intimatei activul respectiv.

În motivarea cererii de revizuire, autoarea căii extraordinare de atac a arătat că prin sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, s-a constatat caracterul fals și s-a dispus anularea atât a art. 18 din hotărârea Adunării Generale a Acționarilor A. SA din data de 27.06.1999, cât și a contractului de asociere încheiat cu intimata.

În aceste condiții, revizuenta a subliniat că admiterea acțiunii în obligarea sa la a vinde intimatei imobilul presupunea, cu necesitate, existența în prealabil a unui contract de asociere în participațiune între părți, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999, așa încât a apreciat că, dacă instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire ar fi cunoscut caracterul fals al înscrisurilor menționate, ar fi respins cererea promovată de SC B. SRL.

De aceea, considerând îndeplinite cerințele art. 322 pct. 4 C. proc. civ., a solicitat admiterea cererii de revizuire.

La data de 14.11.2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, atât pe cale de excepție - context în care a invocat tardivitatea acesteia -, cât și ca nefondată.

La 17.11.2014, revizuenta a solicitat ca, în măsura în care se va aprecia că instanța penală nu a constatat și caracterul fals al contractului de asociere în participațiune, acest aspect să fie examinat pe cale incidentală.

La 21.11.2014, intimata a solicitat să se constate că cererea modificatoare din 17.11.2014 este tardiv formulată.

Prin încheierea de la 18.12.2014, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă a respins excepția tardivității formulării cererii de revizuire și a completării cererii, acordând un nou termen în vederea continuării judecății.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a citat dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. și a constatat că termenul de revizuire curge de la data comunicării către revizuentă a dispozitivului deciziei penale nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, respectiv de la 03.07.2014, pentru că aceea este data când partea a luat cunoștință de măsurile dispuse de instanța de control judiciar cu privire la sentința penală nr. 2076/09.10.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.

În acest context, tribunalul a înlăturat susținerile intimatei, potrivit cărora termenul ar fi început să curgă de la data pronunțării sentinței penale, 09.10.2006, notând că aceasta a fost apelată, că au fost parcurse mai multe cicluri procesuale și, potrivit art. 416 C. proc. pen., apelul este suspensiv de executare atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel.

De asemenea, a înlăturat și susținerea potrivit căreia termenul ar fi început să curgă cel mai târziu de la 27.06.2014 când Tribunalul București, Secția I penală a pronunțat decizia penală nr. 180, subliniind că art. 424 alin. (5) C. proc. pen. impune obligația comunicării deciziei instanței de apel.

Pe de altă parte, în ceea ce privește completarea cererii, prima instanță a respins excepția tardivității, notând că ea nu cuprinde un nou motiv de revizuire, ci conține doar modalitatea în care autoarea căii de atac pretinde a fi constatat falsul.

Prin sentința civilă nr. 180 din 26.01.2015, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă a admis cererea de revizuire și a schimbat în tot sentința civilă nr. 2525/17.10.2000 pronunțată de același tribunal, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de către SC B. SRL.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 2076/09.10.2006, Judecătoria Sectorului 1 București a anulat contractul de asociere în participațiune încheiat între părți și că, deși hotărârea atacată pe calea revizuirii nu cuprinde considerente, instanța care a pronunțat-o a apreciat, de vreme ce a admis acțiunea, că SC B. SRL se încadrează în categoria prevăzută de art. 4 din Legea nr. 133/1999, fapt care presupunea ca între părți să fi existat anterior un asemenea contract.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei potrivit căreia înscrisul nu a fost declarat fals în urma judecății penale, luând act că instanța penală l-a condamnat definitiv pe inculpatul C. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, fals și uz de fals, activitatea sa infracțională extinzându-se și asupra înscrisurilor care au fost determinante la pronunțarea sentinței atacate cu revizuire, care acte au fost anulate tocmai pentru că fuseseră obținute ca urmare a infracțiunilor comise și falsificate prin diverse mijloace.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe și încheierilor premergătoare, SC B. SRL a declarat apel, solicitând în principal anularea sentinței și trimiterea cauzei la prima instanță, spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea sa, în sensul respingerii cererii de revizuire fie ca tardivă, fie ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 275 din 18.05.2015, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a înlăturat critica privind necitarea presupusului autor al falsului, reținând că dispoziția cuprinsă în art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. protejează persoana care trebuie astfel citată, nu însă și pe terți (situație în care se află apelanta), care nu pot invoca, pe acest temei, nulitatea hotărârii.

A mai reținut că din practicaua hotărârii atacate nu rezultă că părțile ar fi pus concluzii numai asupra admisibilității cererii de revizuire, așa încât nu este reală nici critica privind încălcarea principiului contradictorialității ori al oralității.

În al treilea rând, curtea de apel a apreciat că în mod corect a fost respinsă excepția tardivității cererii de revizuire, întrucât momentul de la care a început să curgă termenul de revizuire este cel la care autoarei căii extraordinare de atac i-a fost comunicat dispozitivul deciziei penale nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, respectiv 03.07.2014, pentru că aceea este data când partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul; totodată, a mai notat că hotărârile instanțelor penale nu devin executorii decât la data când rămân definitive. Curtea a înlăturat susținerea apelantei, potrivit căreia termenul de revizuire ar fi început să curgă de la data când Tribunalul București, Secția I penală a pronunțat decizia penală nr. 180/27.06.2014, constatând că intimata nu a fost prezentă la pronunțare.

Și în ceea ce privește completarea cererii, instanța de prim control judiciar a apreciat că în mod legal a fost respinsă excepția tardivității, întrucât ea nu cuprinde un nou motiv de revizuire, ci conține doar modalitatea în care autoarea căii de atac a pretins să fie constatat falsul.

În continuare, curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii, contractul de asociere în participațiune încheiat între părți fiind declarat nul de către instanța penală, pentru că a fost încheiat ca urmare a activității infracționale săvârșite de directorul general al intimatei, C.

În considerarea tuturor acestor argumente, apelul a fost respins ca nefondat.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC B. SRL a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel sau modificarea sa, în sensul respingerii cererii de revizuire, fie ca tardivă, fie ca nefondată.

Recurenta a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare, dar și considerentele deciziei atacate și, motivându-și cererea de casare a ambelor hotărâri pronunțate în cauză, a arătat că această măsură se impune, în vederea administrării de probe noi.

În acest context, a citat dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și a apreciat că, deși controversată doctrinar, revizuirea ar fi trebuit soluționată în două etape, dintre care prima ar fi presupus pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a căii de atac, urmată apoi de o hotărâre, în urma administrării probatoriului, prin care revizuirea urma a fi respinsă sau admisă, după caz.

Or, în speță, tribunalul a pronunțat o singură hotărâre, prin care a soluționat atât cererea de revizuire, cât și fondul litigiului, încălcându-i astfel dreptul la apărare, prin privarea recurentei de dreptul de a propune și administra probe.

La rândul său, instanța de apel a înlăturat această critică, făcând o confuzie între concluziile pe cererea de revizuire și cele pe fond. De altfel, recurenta a arătat că examinarea practicalei sentinței primei instanțe relevă că părțile au pus concluzii doar pe admisibilitatea cererii de revizuire, nu și pe fondul litigiului, tribunalul însuși rămânând în pronunțare doar asupra cererii de revizuire, nu și a fondului.

În plus, a apreciat că, atât timp cât instanța penală nu a constatat caracterul fals al contractului de asociere în participațiune, instanțele devolutive ar fi trebuit să administreze probe pentru constatarea falsului.

În altă ordine de idei, recurenta a arătat că nici în fond, nici în apel nu a fost respectat cadrul procesual impus de lege.

Astfel, reiterând susținerea anterioară, potrivit căreia instanța penală nu a constatat caracterul fals al contractului de asociere în participațiune, a apreciat că, în conformitate cu art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., instanța civilă ar fi trebuit să se pronunțe, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate, dar această analiză nu se putea face decât cu citarea celui învinuit de săvârșirea infracțiunii, respectiv a numitului C.

În speță, acesta nu a fost citat.

O altă critică, pe care recurenta a circumscris-o ipotezei reglementate de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează semnarea deciziei atacate de către vicepreședintele Curții de Apel Constanța, în locul judecătorului D., respectiv de către grefierul-șef în locul grefierului E.

Recurenta a citat dispozițiile art. 261 alin. (2) C. proc. civ. și a arătat, pe de o parte, că nu vicepreședintele Curții de Apel Constanța ar fi trebuit să semneze hotărârea, în cazul în care judecătorul din complet s-ar fi aflat în imposibilitate de a semna, ci președintele Curții, iar, pe de altă parte, că nici în cazul judecătorului, nici în cel al grefierului nu s-a făcut mențiune despre cauzele care i-au împiedicat pe aceștia să semneze decizia.

În considerarea acestor argumente, autoarea căii de atac a arătat că hotărârea recurată este lovită de nulitate, așa încât a solicitat casarea sa și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre rejudecare.

În altă ordine de idei, recurenta a apreciat că soluția dată excepției tardivității este nelegală, deoarece dispozițiile art. 324 pct. 3 C. proc. civ. nu fac trimitere la data rămânerii definitive a hotărârii penale, iar în speță titularul cererii de revizuire a luat cunoștință despre declararea ca falsă a hotărârii A.G.A. încă de la momentul pronunțării sentinței penale de către prima instanță, respectiv 09.10.2006, dincolo de faptul că ea fusese reprezentată pe parcursul judecății apelului, aspect de natură a crea o prezumție simplă în sensul că luase cunoștință de hotărârea din 27.06.2014 a instanței penale. Totodată, recurenta a susținut că și în ceea ce privește cererea incidentală de constatare a falsului, excepția tardivității ar fi trebuit admisă, pentru că ea se constituia într-un nou motiv de revizuire, care trebuia invocat în termenul prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ.; oricum, o asemenea cerere nu ar fi putut fi formulată mai târziu de 3 ani de la data producerii falsului, potrivit art. 322 pct. 4 teza finală C. proc. civ.

Pe fond, recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., deoarece contractul de asociere în participațiune nu a fost declarat fals, pe de o parte, iar înscrisul declarat fals nu a stat la baza pronunțării hotărârii, pe de altă parte.

Dezvoltând aceste critici, a precizat că instanțele penale nu au declarat fals contractul de asociere în participațiune, ci doar art. 18 și art. 19 din Hotărârea A.G.A. a intimatei din data de 27.06.1999, ulterioară datei la care fusese încheiat contractul, 14.06.1999. În aceste condiții, recurenta a afirmat că declararea parțial falsă a unei hotărâri A.G.A. nu poate invalida sau afecta un act juridic anterior și nici nu putea fi rezultat al falsificării hotărârii A.G.A., de vreme ce îi preceda.

Așa fiind, a apreciat că, deși contractul de asociere în participațiune a fost anulat, o atare ipoteză nu se circumscrie dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., de strictă interpretare.

De asemenea, a mai arătat că, atât timp cât sentința atacată cu revizuire nu fusese motivată, nu se poate aprecia că aceasta ar fi fost pronunțată în temeiul înscrisului declarat fals de către instanțele penale, ci se poate trage concluzia că revizuirea este inadmisibilă, deoarece hotărârea atacată nu evoca fondul; oricum, recurenta a subliniat că niciuna dintre părți nu a susținut că hotărârea A.G.A. declarată falsă s-ar fi aflat la temeiul pronunțării sentinței revizuite.

La 06.04.2016, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prima critică a recurentei se îndreaptă împotriva modalității în care prima instanță, al cărei raționament a fost confirmat în apel, a soluționat cererea de revizuire: în opinia autoarei căii de atac, aceasta ar fi trebuit judecată în două etape, dintre care prima ar fi presupus pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu, urmată apoi de o hotărâre, în urma administrării probatoriului, prin care revizuirea urma să fie respinsă sau admisă, după caz.

O asemenea susținere, chiar dacă formează obiect al unei controverse de natură doctrinară, nu poate fi primită, întrucât nu este fondată pe argumente legale.

Potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care instanța încuviințează cererea de revizuire, ea poate

schimba

, în tot sau în parte, hotărârea atacată, sub rezerva ipotezei reglementate de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., când anulează cea din urmă hotărâre.

Această reglementare legală a soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuție, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârșite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată.

În esență, revizuenta a susținut că atât timp cât tribunalul a pronunțat o singură hotărâre, prin care a soluționat atât cererea de revizuire, cât și fondul litigiului, i s-a încălcat dreptul la apărare, prin privarea sa de dreptul de a propune și administra probe, iar curtea de apel a făcut o confuzie între concluziile pe cererea de revizuire și cele pe fond, practicaua sentinței primei instanțe relevând că părțile au pus concluzii doar pe admisibilitatea cererii de revizuire, nu și pe fondul litigiului.

Nici această susținere nu are aptitudinea de a justifica admiterea recursului.

În conformitate cu art. 326 alin. (3) C.proc.civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

De principiu, este dreptul părții să-și limiteze concluziile orale în fața unei instanțe; în speță, însă, nu tribunalul a limitat acest drept părților reprezentate de avocați, cum rezultă din încheierea de amânare a pronunțării sentinței de fond.

În acest context, Înalta Curte notează că recurenta a solicitat casarea deciziei atacate exclusiv pe temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., însă o asemenea cerere nu poate fi primită, deoarece potrivit acestui text legal, „

modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care (…) modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi

”.

Așadar, textul avut în vedere de către recurentă nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanța de recurs va proceda totuși la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură să pronunțe modificarea hotărârii atacate în lipsa unor probe noi, care nu pot fi administrate în această etapă a procesului.

Însă, exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă pentru a atrage casarea unei hotărâri judecătorești, deoarece autorul căii de atac a recursului ar trebui ca mai întâi să probeze incidența unui motiv întemeiat de modificare, dar care să nu poată determina o altă soluție decât casarea în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., evocat mai sus.

Recurenta a invocat pretinsa nerespectare a cadrului procesual impus de lege, în fond și în apel, motivat de faptul că, în conformitate cu art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., instanța civilă ar fi trebuit să se pronunțe, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate, cu citarea celui învinuit de săvârșirea infracțiunii, respectiv a numitului C., care, în speță, nu a fost citat.

Această critică este nefondată, deoarece citarea celui învinuit de săvârșirea infracțiunii trebuie îndeplinită numai atunci când instanța se pronunță, pe cale incidentală, asupra falsului, în condițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

În speță, instanța de revizuire nu a cercetat falsul pe cale incidentală.

Circumscris ipotezei reglementate de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat semnarea deciziei atacate de către vicepreședintele Curții de Apel Constanța, în locul judecătorului D., respectiv de către grefierul-șef în locul grefierului E.

Recurenta a arătat că nu vicepreședintele, ci președintele Curții ar fi trebuit să semneze hotărârea, în cazul în care judecătorul din complet s-ar fi aflat în imposibilitate de a semna, dar și că nici în cazul judecătorului, nici în cel al grefierului nu s-a făcut mențiune despre cauzele care i-au împiedicat pe aceștia să semneze decizia.

În considerarea acestor argumente, autoarea căii de atac a arătat că hotărârea recurată este lovită de nulitate, așa încât a solicitat casarea sa și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre rejudecare.

Potrivit art. 261 alin. (2) C. proc. civ., „

în cazul în care, după pronunțare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, președintele instanței o va semna în locul său, iar dacă cel în imposibilitate să semneze este grefierul, hotărârea va fi semnată de grefierul șef, făcându-se mențiune despre cauza care a împiedicat pe judecător sau pe grefier să semneze hotărârea

”.

Decizia recurată a fost pronunțată de un complet constituit din judecătorii D. și F. și grefierul E. și a fost semnată, în locul judecătorului D., de vicepreședintele Curții de Apel Constanța, iar în locul grefierului, de către grefierul șef.

Semnarea deciziei de către vicepreședintele Curții nu este o măsură luată în afara legii, atât timp cât în recurs a fost depusă decizia nr. 20/23.01.2015 emisă de președintele Curții de Apel Constanța, în care s-a dispus ca în lipsa acestuia, atribuțiile specifice funcției să fie preluate de vicepreședintele Curții.

Pe de altă parte, corespunde realității faptul că în decizie nu s-a făcut nicio mențiune despre cauza care a împiedicat pe unul dintre judecători și pe grefier să semneze hotărârea.

Dincolo de faptul că decizia recurată a fost redactată la 24.07.2015, în timpul vacanței judecătorești - ceea ce poate naște posibilitatea ca judecătorul și grefierul să se fi aflat în concediu de odihnă -, se cuvine subliniat că în conformitate cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., „

actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale (...) se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie

”.

Cum dispozițiile cuprinse în art. 261 alin. (2) C. proc. civ. nu prevăd sancțiunea nulității, recurenta ar fi trebuit să dovedească vătămarea pe care a suferit-o, ca urmare a neindicării cauzei pentru care unul dintre judecători și grefierul nu au semnat hotărârea.

Titularul căii de atac nu a probat (de altfel, nici nu a invocat) vreo vătămare, fiind util să se sublinieze și că pierderea procesului nu constituie vătămare, în accepțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta a apreciat că soluția dată excepției tardivității este nelegală, deoarece dispozițiile art. 324 pct. 3 C. proc. civ. nu fac trimitere la data rămânerii definitive a hotărârii penale.

Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., „

termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoștință de (...) hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de trei ani de la data producerii acestora

”.

Cererea de revizuire a fost fondată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., invocându-se împrejurarea că prin sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, s-a constatat caracterul fals și s-a dispus anularea atât a art. 18 din hotărârea Adunării Generale a Acționarilor A. SA din data de 27.06.1999, cât și a contractului de asociere încheiat cu intimata.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., citate mai sus, leagă momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire nu de data pronunțării hotărârii care a declarat fals înscrisul, ci de cel în care partea a luat cunoștință de o astfel de hotărâre.

Hotărârea care a declarat fals înscrisul trebuie însă să aibă aptitudinea de a produce efecte juridice și, în speță, atât sub imperiul Codului de procedură penală de la 1968 (art. 370 și 415), cât și al celui actual [art. 550 alin. (1) și art. 552 alin. (1)], hotărârile instanțelor penale nu devin executorii decât când rămân definitive, apelul fiind suspensiv de executare în ce privește și latura penală, și latura civilă.

De aceea, efectul declarării falsului nu s-a produs la momentul pronunțării sentinței penale de către prima instanță, respectiv 09.10.2006, ci la 27.06.2014, când a fost soluționat apelul, iar în lipsa altor dovezi contrarii, titularul cererii de revizuire a luat cunoștință de hotărârea definitivă a instanței penale atunci când i-a fost comunicat dispozitivul acesteia, respectiv de la 03.07.2014.

De la această dată a început să curgă termenul de o lună, care, calculat potrivit art. 101 alin. (3) C. proc. civ., s-a împlinit în ziua lunii corespunzătoare zilei de plecare; cum 03.08.2014 a fost o zi nelucrătoare (duminică), termenul s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, în conformitate cu art. 101 alin. (5) C. proc. civ., iar la 04.08.2014 cererea de revizuire a fost expediată prin poștă, fiind astfel formulată în termen, în condițiile art. 104 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că și în ce privește cererea incidentală de constatare a falsului, excepția tardivității ar fi trebuit admisă, pentru că ea se constituia într-un nou motiv de revizuire, care trebuia invocat în termenul prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ., dar și că o asemenea cerere nu ar fi putut fi formulată mai târziu de 3 ani de la data producerii falsului, potrivit art. 322 pct. 4 teza finală C. proc. civ.

Dincolo de faptul că termenul de trei ani, la care face referire art. 322 alin. (1) pct. 3 (în realitate, iar nu pct. 4) teza finală C. proc. civ. nu începe să curgă, așa cum susține recurenta, de la data producerii falsului, ci de la momentul când s-au produs împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, Înalta Curte apreciază că examinarea acestei critici nu este utilă, atât timp cât instanța de revizuire nu a constatat, pe cale incidentală, falsul.

Pe fond, recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., deoarece contractul de asociere în participațiune nu a fost declarat fals, pe de o parte, iar înscrisul declarat fals nu a stat la baza pronunțării hotărârii, pe de altă parte.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Analiza sentinței penale nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București relevă că inculpatul C. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, în formă continuată, de fals intelectual, în formă continuată și de uz de fals, în formă continuată. De asemenea, prin aceeași hotărâre, s-a dispus anularea, între altele, a art. 18 și 19 din Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor A. SA din data de 27.06.1999, cât și a contractului de asociere încheiat între părțile litigante.

Judecând apelurile promovate împotriva acestei sentințe penale și menținând dispozițiile pe latură civilă adoptate, Tribunalul București, Secția I penală a reținut că în mod corect prima instanță a anulat, în condițiile art. 348 C. proc. pen., art. 18 și 19 din Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor A. SA din data de 27.06.1999, constatând, în considerente, că aceste acte au fost falsificate; în ceea ce privește contractul de asociere în participațiune al părților, instanța de apel a notat nu doar că ar fi fost încheiat cu încălcarea principiului specialității de folosință, așa cum susține recurenta, ci și că acesta este consecința directă a activității infracționale a inculpatului, fiind una din modalitățile în care aceasta s-a realizat.

De aceea, Înalta Curte impune părților concluzia că falsul reținut de către instanțele penale nu se limitează numai la clauzele cuprinse în art. 18 și 19 din Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor A. SA din data de 27.06.1999, prin care s-a aprobat încheierea contractelor de asociere, ci și asupra contractului însuși.

În acest context, afirmațiile recurentei legate de data la care a fost încheiat contractul, aspect față de care declararea ca falsă a hotărârii A.G.A. ar trebui să nu producă efecte, sunt contrazise de dispozitivul hotărârilor judecătorești penale, în care nu numai hotărârea A.G.A. a fost anulată, în parte, ci și contractul dintre părți.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, fiind pe deplin întrunite dispozițiile cuprinse în art. 322 pct. 4 C. proc. civ., iar criticile expuse nu justifică nici casarea, nici modificarea sa, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Stabilind astfel culpa procesuală a recurentei în promovarea prezentei căi de atac, aceasta urmează a fi obligată, în aplicarea art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată.

Intimata a pretins cu acest titlu suma totală de 19.549,48 lei, plătită cu titlu de onorariu în perioada 01.11.2014 - 30.11.2015.

Cum însă recursul a fost promovat în luna august 2015, doar factura nr. 1322 din 09.12.2015 și ordinul de plată aferent atestă efectuarea de către intimată a unor cheltuieli, în cuantum de 241,80 de lei, care pot fi puse în legătură cu recursul și la plata cărora recurenta va fi obligată.