ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 411/2015

Asupra conflictului de competență constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 12 decembrie 2011, reclamantul S.C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.R. SA, constatarea nulității absolute a deciziei de concediere nr. 22324 din 18 noiembrie 2011, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, și repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei a cărei anulare a solicitat-o.

Prin Sentința civilă nr. 6996 din 13 iunie 2014 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență teritorială și a dispus declinarea competenței de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, argumentând că deși, prin textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, se stabilește o competență teritorială alternativă, acest fapt doar dă posibilitatea reclamantului alegerii dintre două instanțe deopotrivă competente. Totodată, din dispozițiile art. 269 din Legea nr. Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care reglementează o competență teritorială exclusivă, reiese că în materia conflictelor de muncă, competența de soluționare aparține instanțelor din circumscripția în care reclamantul își are domiciliul.

Întrucât din contractual individual de muncă reiese că domiciliul contestatorului este în Tulcea, localitatea locului de muncă nefiind precizată, rezultă că Tribunalul Tulcea este competent. Prin Sentința civilă nr. 1945 din 27 octombrie 2014, Tribunalul Tulcea, secția civilă de contencios administrativ și fiscal, a declinat la rândul lui competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, reclamantul are posibilitatea alegerii competenței teritoriale între instanța de locul domiciliului său și instanța de la locul de muncă. Or, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată acesta avea domiciliul în București, prin introducerea acțiunii pe rolul Tribunalului București, acesta instanță a devenit competentă în soluționarea cauzei.

Ivindu-se conflictul negativ de competență, în raport de dispozițiile art. 21 și 22 C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție. Asupra conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 5 din C. proc. civ., competența teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 22324 din 18 noiembrie 2011, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, și repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei a cărei anulare a solicitat-o.

Potrivit art. 1 pct. 1 lit. p) pct. iii teza a 2-a din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: "De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: (iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora". Întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în principal, constatarea nulității unei decizii de concediere, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Ca dispoziție specială, art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează în alin. (1) că: "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii" iar alin. (2) prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința". Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Articolul 216 din același act normativ stipulează că: " Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc.

civ.". Astfel, potrivit art. 12 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente". Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauza de față, se constată că domiciliul reclamantului la momentul sesizării instanței era în București, așa cum rezultă din copia certificată conform cu originalul a cărții de identitate, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla tot în București, așa cum rezultă din Contractul individual de muncă nr. 2154 din 18 aprilie 2006, pct. D, aflat la fila 80 a dosarului Tribunalului București. Reiese deci că, Tribunalul București, era singura instanță competentă în soluționarea cauzei. Reclamantul prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, a învestit în mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul București nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care se desfășurau raporturile de muncă, fie pe cea de la domiciliul existent la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, în speță, acestea fiind aceleași, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate, aceasta putând fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat. Împrejurarea că la data încheierii contractului individual de muncă, domiciliul reclamantului era în Tulcea, nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la domiciliul acestuia, așa cum în mod greșit a reținut Tribunalul București, atâta vreme cât, la data sesizării instanței, reclamantul își schimbase adresa de domiciliu în București.

Aceasta întrucât dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care, rațiunea legiuitorului în edictarea normelor de competență a fost aceea a stabilirii competenței teritoriale a instanțelor în funcție de domiciliul reclamantului la data înregistrării cererii de chemare în judecată, din perspectiva accesului cât mai facil la justiție. Față de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 22 C. proc. civ., stabilește că, în cauză, competența de soluționare revine Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2015. Procesat de GGC - GV