ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 411/2015

Asupra conflictului

de competență constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale, la data de 12 decembrie 2011, reclamantul S.C.I. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta SC R.R. SA, constatarea nulității absolute a deciziei

de concediere nr. 22324 din 18 noiembrie 2011, obligarea pârâtei la plata unei

despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, și

repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei a cărei anulare a

solicitat-o.

Prin Sentința civilă

nr. 6996 din 13 iunie 2014 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență teritorială și a

dispus declinarea competenței de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului

Tulcea, argumentând că deși, prin textul art. 210 din Legea dialogului social

nr. 62/2011, se stabilește o competență teritorială alternativă, acest fapt

doar dă posibilitatea reclamantului alegerii dintre două instanțe deopotrivă

competente. Totodată, din dispozițiile art. 269 din Legea nr. Legea nr. 53/2003

privind Codul muncii, care reglementează o competență teritorială exclusivă,

reiese că în materia conflictelor de muncă, competența de soluționare aparține

instanțelor din circumscripția în care reclamantul își are domiciliul. Întrucât

din contractual individual de muncă reiese că domiciliul contestatorului este

în Tulcea, localitatea locului de muncă nefiind precizată, rezultă că

Tribunalul Tulcea este competent.

Prin Sentința civilă

nr. 1945 din 27 octombrie 2014, Tribunalul Tulcea, secția civilă de contencios

administrativ și fiscal, a declinat la rândul lui competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că potrivit art. 210 din Legea dialogului

social nr. 62/2011, reclamantul are posibilitatea alegerii competenței

teritoriale între instanța de locul domiciliului său și instanța de la locul de

muncă. Or, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în

judecată acesta avea domiciliul în București, prin introducerea acțiunii pe

rolul Tribunalului București, acesta instanță a devenit competentă în

soluționarea cauzei.

Ivindu-se conflictul

negativ de competență, în raport de dispozițiile art. 21 și 22 C. proc. civ. a

fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție.

Asupra conflictului

negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 din C. proc. civ., competența teritorială pentru judecarea

cererilor de chemare în judecată aparține instanței în a cărei circumscripție

domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Din înscrisurile

aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanțele aflate în conflict negativ de

competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect anularea deciziei de

concediere nr. 22324 din 18 noiembrie 2011, obligarea pârâtei la plata unei

despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, și

repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei a cărei anulare a

solicitat-o.

Potrivit art. 1 pct.

1 lit. p) pct. iii teza a 2-a din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social:

"De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele:

(iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu

ori a unor clauze ale acestora".

Întrucât prin cererea

de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în principal, constatarea

nulității unei decizii de concediere, rezultă că prezentului litigiu i se

aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Ca dispoziție

specială, art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează în alin. (1) că:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor

judecătorești stabilite potrivit legii" iar alin. (2) prevede că

"Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează

instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul

sau reședința".

Pe de altă parte,

art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la

soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a

cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din același act normativ stipulează că: " Dispozițiile

prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale

de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.".

Astfel, potrivit art.

12 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe

deopotrivă competente".

Din interpretarea

sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul

social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216

din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată

având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă,

(fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul

de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe

instanțe deopotrivă competente.

În cauza de față, se

constată că domiciliul reclamantului la momentul sesizării instanței era în

București, așa cum rezultă din copia certificată conform cu originalul a cărții

de identitate, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla tot în

București, așa cum rezultă din Contractul individual de muncă nr. 2154 din 18

aprilie 2006, pct. D, aflat la fila 80 a dosarului Tribunalului București.

Reiese deci că, Tribunalul București, era singura instanță competentă în

soluționarea cauzei.

Reclamantul prin

depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, a învestit în

mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea

acesteia. Prin urmare, Tribunalul București nu mai poate să dispună, din

oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se

necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al

competenței, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a

arătat, opțiunea reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care se

desfășurau raporturile de muncă, fie pe cea de la domiciliul existent la

momentul introducerii cererii de chemare în judecată, în speță, acestea fiind

aceleași, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate,

aceasta putând fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea

ce, în speță, s-a și întâmplat.

Împrejurarea că la

data încheierii contractului individual de muncă, domiciliul reclamantului era

în Tulcea, nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la

domiciliul acestuia, așa cum în mod greșit a reținut Tribunalul București,

atâta vreme cât, la data sesizării instanței, reclamantul își schimbase adresa

de domiciliu în București. Aceasta întrucât dispozițiile art. 216 din Legea nr.

62/2011 trebuie interpretate în sensul în care, rațiunea legiuitorului în

edictarea normelor de competență a fost aceea a stabilirii competenței

teritoriale a instanțelor în funcție de domiciliul reclamantului la data

înregistrării cererii de chemare în judecată, din perspectiva accesului cât mai

facil la justiție.

Față de cele anterior

arătate, Înalta Curte, în baza art. 22 C. proc. civ., stabilește că, în cauză,

competența de soluționare revine Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2015.

Procesat

de GGC - GV