ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1449/2017

Decizia nr. 1449/2017 Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 20 decembrie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor bănești în total de 22.710 euro, cu titlu de diurnă în euro, diferențele de diurnă reținute abuziv, pe lunile lucrate, după cum urmează: aprilie 2016 - 825 euro, martie 2016 - 650 euro, februarie 2016 - 25 euro, octombrie 2015 - 100 euro, august 2015 - 285 euro, decembrie 2014 - 1650 euro, ianuarie 2014 - 300 euro, decembrie 2013 - 400 euro, octombrie 2013 - 300 euro, septembrie 2013 - 460 euro, însumând un total de 4.995 euro, plus dobânda B.N.R.

aferentă, până la data restituirii efective; plata drepturilor salariale reprezentând diurne pentru 94 zile lucrate în sărbătorile legale și în zilele nelucrătoare de sâmbătă însumând 10.340 euro pentru perioada septembrie 2013 - aprilie 2016. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata sporurilor de noapte, însumând 1.375 euro, pentru nopțile lucrate în perioada septembrie 2013 - aprilie 2016 în Monaco, Nisa, Antibes, Poșta Franceză, a sporurilor pentru transport substanțe periculoase pentru cursele efectuate din Italia în Franța în perioada septembrie 2013 - aprilie 2016, în cuantum total de 6.000 euro, cât și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta SC B. SRL a formulat întâmpinare și a solicitat trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul Iași.

Prin Sentința nr. 279 din 23 februarie 2017, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Iași competenta de soluționare a cauzei. În motivarea hotărârii s-a reținut, în esență, că domiciliul reclamantului este în județul Iași, oraș Hârlău, ceea ce, raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, atrage competența de soluționare a cauzei de către Tribunalul Iași. Instanța a mai reținut că faptul că reclamantul a depus la dosar dovada împrejurării că începând cu 19 decembrie 2016, respectiv cu o zi înainte de a depune cererea de chemare în judecată, și-a stabilit reședința în Tulcea, respectiv la sediul avocatului care îl reprezintă în cauză, nu poate arăta decât că acesta a procedat cu rea-credință, urmărind tocmai stabilirea competenței teritoriale în soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Prin Sentința nr. 1460 din 9 august 2017, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și, în consecință, a declinat în favoarea Tribunalului Tulcea competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestui conflict. În considerentele sentinței s-au reținut următoarele: Conform Contractului individual de muncă nr. 87 din 25 august 2011, reclamantul A. a fost salariatul pârâtei SC B. SRL Timișoara, în funcția de șofer autocamion. Potrivit dispozițiilor art. 269 C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă, cererile adresându-se instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Art. 95 pct. 1 C. proc. civ. stipulează că tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind în primă instanță tribunalului. Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Aceste dispoziții legale constituie o derogare de la regula generală prevăzuta de Codul de procedură civilă, creându-i-se salariatului o facilitate, întrucât de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul.

Conform literaturii de specialitate, din interpretarea dispozițiilor art. 269 C. muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, intenția legiuitorului în determinarea instanței competente a fost accesul facil al reclamantului la desfășurarea procesului. Instanța a reținut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul și-a stabilit domiciliul în municipiul Iași, începând cu data de 6 iulie 2015, și reședința în Municipiul Tulcea, începând cu data de 19 decembrie 2016. Raportat la considerentele expuse, văzând că, la data sesizării instanței, reclamantul avea stabilită reședința în municipiul Tulcea, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 132 din C. proc.

civ., a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Tulcea competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează faptul că ”judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii”, iar alin. (2) prevede că “cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința”. Pe de altă parte, în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Articolul 216 din același act normativ stipulează că: ”dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.”. Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., “reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”. Se reține, așadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă.

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată la data de 20 decembrie 2016, reclamantul A., care are domiciliul în municipiul Iași, începând cu data de 6 iulie 2015, și reședința în Municipiul Tulcea, începând cu data de 19 decembrie 2016, a învestit Tribunalul Tulcea, respectiv instanța judecătorească competentă de la reședința sa, cu soluționarea acțiunii. Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Tulcea, reclamantul a învestit legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Tulcea nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Opțiunea reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care își are domiciliul, fie pe cea de la locul în care își are stabilită reședința la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate. Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamantul avea domiciliul în județul Iași, nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la domiciliul acestuia, așa cum a reținut Tribunalul Tulcea, atâta vreme cât dispozițiile art. 269 alin. (1) C. muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul în care rațiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competență, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfășurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-și alege instanța competentă teritorial, respectiv cea în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința.

În considerarea celor ce preced, având în vedere că reclamantul A. avea, la data formulării cererii de chemare în judecată, reședința în Municipiul Tulcea, competența soluționării acțiunii revine Tribunalului Tulcea.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2017. Procesat de GGC - LM