ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1449/2017

Decizia nr. 1449/2017

Asupra

conflictului de competență de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Tulcea la data de 20 decembrie 2016, reclamantul A. a chemat

în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata

despăgubirilor bănești în total de 22.710 euro, cu titlu de

diurnă în euro, diferențele de diurnă reținute abuziv, pe lunile

lucrate, după cum urmează: aprilie 2016 - 825 euro, martie 2016 - 650

euro, februarie 2016 - 25 euro, octombrie 2015 - 100 euro, august 2015 - 285

euro, decembrie 2014 - 1650 euro, ianuarie 2014 - 300 euro, decembrie 2013 -

400 euro, octombrie 2013 - 300 euro, septembrie 2013 - 460 euro, însumând un

total de 4.995 euro, plus dobânda B.N.R. aferentă, până la data

restituirii efective; plata drepturilor salariale reprezentând diurne pentru 94

zile lucrate în sărbătorile legale și în zilele

nelucrătoare de sâmbătă însumând 10.340 euro pentru perioada

septembrie 2013 - aprilie 2016. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata

sporurilor de noapte, însumând 1.375 euro, pentru nopțile lucrate în

perioada septembrie 2013 - aprilie 2016 în Monaco, Nisa, Antibes, Poșta

Franceză, a sporurilor pentru transport substanțe periculoase pentru

cursele efectuate din Italia în Franța în perioada septembrie 2013 -

aprilie 2016, în cuantum total de 6.000 euro, cât și obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC B.

SRL a formulat întâmpinare și a solicitat trimiterea cauzei spre

competentă soluționare la Tribunalul Iași.

Prin

Sentința nr. 279 din 23 februarie 2017, Tribunalul Tulcea, secția

civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția

necompetentei teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Iași

competenta de soluționare a cauzei.

În motivarea

hotărârii s-a reținut, în esență, că domiciliul

reclamantului este în județul Iași, oraș Hârlău, ceea ce,

raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, atrage

competența de soluționare a cauzei de către Tribunalul

Iași.

Instanța

a mai reținut că faptul că reclamantul a depus la dosar dovada

împrejurării că începând cu 19 decembrie 2016, respectiv cu o zi

înainte de a depune cererea de chemare în judecată, și-a stabilit

reședința în Tulcea, respectiv la sediul avocatului care îl

reprezintă în cauză, nu poate arăta decât că acesta a

procedat cu rea-credință, urmărind tocmai stabilirea

competenței teritoriale în soluționarea cauzei în favoarea

Tribunalului Tulcea.

Prin

Sentința nr. 1460 din 9 august 2017, Tribunalul Iași, secția I

civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a

instanței și, în consecință, a declinat în favoarea

Tribunalului Tulcea competența de soluționare a acțiunii formulate

de reclamantul A. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a

suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul către Înalta Curte de

Casație și Justiție în vederea soluționării acestui

conflict.

În

considerentele sentinței s-au reținut următoarele:

Conform

Contractului individual de muncă nr. 87 din 25 august 2011, reclamantul A.

a fost salariatul pârâtei SC B. SRL Timișoara, în funcția de

șofer autocamion.

Potrivit

dispozițiilor art. 269 C. muncii, judecarea conflictelor de muncă

este de competența instanțelor stabilite conform Codului de

procedură civilă, cererile adresându-se instanței competente în

a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau

reședința ori, după caz, sediul.

Art. 95 pct.

1 C. proc. civ. stipulează că tribunalul judecă în primă

instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în

competența altor instanțe.

Cererea de

chemare în judecată formulată de către reclamant se

încadrează în materia conflictelor de muncă, competența

materială revenind în primă instanță tribunalului.

Potrivit

dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la

soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează

tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau

locul de muncă reclamantul.

Aceste dispoziții

legale constituie o derogare de la regula generală prevăzuta de Codul

de procedură civilă, creându-i-se salariatului o facilitate, întrucât

de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul. Conform

literaturii de specialitate, din interpretarea dispozițiilor art. 269 C.

muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, intenția legiuitorului

în determinarea instanței competente a fost accesul facil al reclamantului

la desfășurarea procesului.

Instanța

a reținut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că

reclamantul și-a stabilit domiciliul în municipiul Iași, începând cu

data de 6 iulie 2015, și reședința în Municipiul Tulcea,

începând cu data de 19 decembrie 2016.

Raportat la

considerentele expuse, văzând că, la data sesizării instanței,

reclamantul avea stabilită reședința în municipiul Tulcea,

instanța, în temeiul dispozițiilor art. 132 din C. proc. civ., a

admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat în

favoarea Tribunalului Tulcea competența de soluționare a cererii formulate

de reclamantul A.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a

fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele

aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o

acțiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere

cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă

faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii

speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269

alin. (1) C. muncii, stipulează faptul că ”judecarea conflictelor de

muncă este de competența instanțelor judecătorești

stabilite potrivit legii”, iar alin. (2) prevede că “cererile referitoare

la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței

competente în a cărei circumscripție reclamantul își are

domiciliul sau reședința”.

Pe de

altă parte, în stabilirea instanței competente teritorial să

soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și

dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social,

potrivit cărora „cererile referitoare la soluționarea conflictelor

individuale de muncă se adresează instanței

judecătorești competente în a cărei circumscripție își

are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Articolul 216

din același act normativ stipulează că: ”dispozițiile

prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor

individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele

C. proc. civ.”.

Astfel,

potrivit art. 116 C. proc. civ., “reclamantul are alegerea între mai multe

instanțe deopotrivă competente”.

Se

reține, așadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din

Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ.,

cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă

că s-a instituit o competență alternativă care dă

posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța

competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de

muncă.

Or, în

speță, prin acțiunea înregistrată la data de 20 decembrie

2016, reclamantul A., care are domiciliul în municipiul Iași, începând cu

data de 6 iulie 2015, și reședința în Municipiul Tulcea,

începând cu data de 19 decembrie 2016, a învestit Tribunalul Tulcea, respectiv

instanța judecătorească competentă de la

reședința sa, cu soluționarea acțiunii.

Prin

depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Tulcea, reclamantul

a învestit legal această instanță, fixând în mod definitiv

competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Tulcea nu mai

poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre

părți, declinarea competenței, declarându-se necompetentă,

prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței,

care nu este de ordine publică.

Opțiunea

reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care își are

domiciliul, fie pe cea de la locul în care își are stabilită

reședința la momentul introducerii cererii de chemare în

judecată, este în deplină concordanță cu dispozițiile

legale mai sus evocate.

Împrejurarea

că, la data introducerii acțiunii, reclamantul avea domiciliul în

județul Iași, nu poate avea drept consecință atragerea

competenței instanței de la domiciliul acestuia, așa cum a

reținut Tribunalul Tulcea, atâta vreme cât dispozițiile art. 269

alin. (1) C. muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011

trebuie interpretate în sensul în care rațiunea legiuitorului, în

edictarea normelor de competență, a fost aceea a asigurării unui

acces facil al reclamantului la desfășurarea procesului, legea

lăsându-i posibilitatea de a-și alege instanța competentă

teritorial, respectiv cea în a cărei circumscripție își are

domiciliul sau reședința.

În

considerarea celor ce preced, având în vedere că reclamantul A. avea, la

data formulării cererii de chemare în judecată, reședința

în Municipiul Tulcea, competența soluționării acțiunii

revine Tribunalului Tulcea.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2017.

Procesat de

GGC - LM