ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 371/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Fondul și hotărârea instanței de fond: Prin Sentința civilă nr. 1706/2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă s-a admis acțiunea reclamanților W.S.C. și W.I. și cererea de intervenție formulată de intervenienții W.E., W.A.G. și W.M., în contradictoriu cu pârâții T.C., T.I. și D.A. și s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților și intervenienților, imobilul situat în București. S-a dispus și evacuarea pârâților din imobil.

S-a reținut că, deși în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 care impun alte proceduri de valorificare a drepturilor foștilor proprietari asupra imobilelor preluate de Statul Român în perioada 1945 - 1989, având în vedere Sentința civilă nr. 6851/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București precum și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, Weigel vs. Bică ce viza un litigiu identic celui de față, acțiunea se impune a fi admisă, iar imobilul restituit în natură către reclamanți în baza art. 480 și urm. C. civ. Apelul și hotărârea instanței de apel: Împotriva sentinței au declarat apel pârâții arătând că, de fapt, reclamanții și intervenienții nu au dreptul decât la un număr de 2 apartamente din imobilul situat în B-dul C., doar acestea fiind naționalizate de la autorul lor, că în speță prevalează aplicarea legii speciale conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 88A din 3 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă s-a admis apelul declarat de apelanții pârâți, s-a schimbat în tot sentința în sensul că s-au respins acțiunea principală și cererea de intervenție, ca neîntemeiate. Instanța de apel a reținut că, prin acțiunea de față, reclamanții au revendicat, pe calea dreptului comun, de la pârâți, imobilul apartament nr. 2 situat în București. Au intervenit în cauză, invocând dreptul de coproprietate asupra imobilului în litigiu, intervenienții W.E., W.A.G. și W.M. Reclamanții și intervenienții au arătat că drepturile lor derivă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1925 prin care autorul lor W.C.

a devenit proprietar al întregului imobil de la adresa menționată, imobil compus dintr-un număr de 10 apartamente. Din cele 10 apartamente ce compun imobilul, doar două au fost naționalizate de la autorul reclamanților și intervenienților, prin Decretul nr. 92/1950, conform anexei la acesta. Reclamanții au promovat, pentru valorificarea drepturilor lor, o acțiune în revendicare, admisă prin Sentința civilă nr. 6851/1999, nemotivată, prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului București să lase în proprietate și posesie reclamanților întregul imobil de la adresa B-dul C., fără a distinge în funcție de apartamentele componente. La data pronunțării sentinței de mai sus însă, Consiliul General al Municipiului București nu mai era proprietar al imobilului pentru că apartamentele componente, inclusiv cel din litigiul de față, fuseseră înstrăinate către persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995.

Printr-un astfel de contract încheiat sub nr. 451/1996, pârâții din prezenta cauză au devenit proprietari ai apartamentului revendicat. Este necontestat că reclamanții au formulat, tot în considerația valorificării drepturilor lor, notificare în baza Legii nr. 10/2001 în legătură cu același imobil. La fel de necontestat este faptul că, pe calea dreptului comun, reclamanții au obținut restituirea în natură a unora dintre cele 10 apartamente ale imobilului, tot așa cum pentru altele dintre acestea, demersul lor pe aceeași cale a dreptului comun a fost respins.

Pentru unul dintre apartamente, cel cu nr. 3, reclamanții au beneficiat și de o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, în sensul că, deși recunoaște existența unei legi speciale de despăgubire, Curtea constată că modalitatea de despăgubire este ineficientă și nefuncțională prin Fondul Proprietatea și că acest fapt îi prejudiciază pe reclamanți. În acest context faptic și juridic a fost promovată și însușită acțiunea de față de către reclamanți, respectiv intervenienți. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în anul 1996, în baza Legii nr. 112/1995 este valid și produce efecte, urmând a fi comparat cu titlul reclamanților și intervenienților, ce emană de la fostul proprietar.

Judecătorul fondului a apreciat că, deși preeminentă, legea specială de reparație - Legea nr. 10/2001, nu poate prevala totuși, ca modalitate de despăgubire, față de prezenta acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, motivat de efectele hotărârii judecătorești din anul 1999 și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a apreciat că raționamentul instanței de fond, deși bazat pe unele elemente justificate logic, este concluziv eronat.

Este adevărat că prin Sentința civilă nr. 685/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului București să lase reclamanților în proprietate și posesie întregul imobil din B-dul C., inclusiv apartamentul în litigiu, fapt care aparent dă dreptul reclamanților să beneficieze de prevederile Hotărârii Atanasiu vs. România pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pct. 140, în sensul de a i se recunoaște existența "bunului" și a ingerinței în dreptul de proprietate asupra bunului. În speța de față, acest beneficiu nu poate fi reținut în favoarea reclamanților, pentru că noțiunile corelative de "bun" și "ingerință" sunt condiționate în recunoașterea lor de două condiții: primo, existența unei hotărâri judecătorești prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire, și secund, refuzul autorității de a restitui.

În cauză, prima condiție este îndeplinită, nu și cea de-a doua pentru că autoritatea nu avea cum să refuze restituirea în condițiile în care nu mai era titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, nici cel puțin la data pronunțării hotărârii naționale de obligare la restituire, în anul 1999, bunul ieșind din patrimoniul autorității în condițiile Legii nr. 112/1995 încă din anul 1996. Hotărârea națională de restituire nu poate și nu putea constitui "titlu executoriu" în înțelesul pct. 143 din Hotărârea Atanasiu a Curții Europene iar modalitatea de reparație prin care reclamanții pot să transforme într-o "valoare patrimonială" dreptul lor, este cea prevăzută de "legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi" conform pct. 142 din aceeași Hotărâre pilot Atanasiu.

De altfel, acest mod de soluționare se impune, cu atât mai mult cu cât reclamanții au înțeles să apeleze la procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin depunerea notificării, cale specială pe care au obligația să o "epuizeze" atât în faza administrativă, cât și în cea judecătorească. În aceste condiții, compararea titlurilor deținute de părți va da câștig de cauză pârâților, prin contractul de vânzare-cumpărare legal încheiat în baza Legii nr. 112/1995 raportat la un titlu al reclamanților a cărui eficiență nu poate fi valorificată și invocată în calea dreptului comun, ci, astfel cum au ales chiar reclamanții, pe calea specială a Legii nr. 10/2001 până la "epuizarea" acesteia.

Instanța de apel a respins apărările reclamanților referitoare la predictibilitatea procesului prin raportare la alte hotărâri judecătorești prin care au recuperat pe calea dreptului comun un număr de apartamente aflate în situație identică celui de față, cu motivarea că, în egală măsură, astfel de demersuri le-au fost respinse. S-au înlăturat și criticile apelanților pârâți privind calitatea de proprietari a reclamanților doar pentru două apartamente care le-au fost deja restituite, cu motivarea că în cauză reclamanții au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul tuturor apartamentelor din imobil și că ei, reclamanții și intervenienții sunt moștenitorii acestuia.

Faptul că doar două apartamente din imobil au fost naționalizate nu ar prezenta relevanță probatorie decât, eventual, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, acolo unde restituirea solicitată poate fi probată prin mijloace specifice, inclusiv prin mențiunile din decretele de naționalizare, expropriere, etc. Împotriva Deciziei nr. 88A din 3 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții W.S.C., W.I. și intervenienții W.A.G., W.E. și W.M. Recurenții W.I. și W.S.C. au invocat ca motiv de nelegalitate interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecații, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Susțin că titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub din 19 decembrie 1925, provine de la autorul lor, W.C. care, după achiziția terenului, a construit un imobil format din parter și patru etaje, că în anul 1950 imobilul a fost preluat fără titlu de către stat, în integralitate, cu toate că în decretul de naționalizare au fost menționate a fi preluate doar 2 apartamente. În baza Sentinței civile nr. 6851/1999 s-a dispus restituirea imobilului cuprinzând 12 apartamente, către autorul lor, reclamantul W.P.C. având drept debitor Municipiul București, reprezentantul statului român.

Susțin că începând cu anul 2002 (și nu după apariția Legii nr. 10/2001 cum greșit reține judecătorul apelului) au formulat aceste acțiuni în revendicare și că pentru una dintre acțiuni, respinse irevocabil de instanțele naționale, s-au adresat Curții Europene de Justiție, Curtea dând câștig de cauza autorului lor în cauza "Weigel împotriva României" la nivelul anului 2007. Curtea a reținut faptul că există o încălcare a dreptului de proprietate, aceasta realizându-se prin faptul că, până la clarificarea situației acțiunii în revendicare introdusă în anul 1997, Municipiul București a înstrăinat bunul către chiriași.

De asemenea, Curtea a reținut că exista un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. O prima critică a reclamanților vizează împrejurarea că instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare pe fondul ei, fără a proceda la analiza cauzei conform învestirii, acțiune în revendicare prin comparare de titluri ci, în baza unei excepții procesuale - a inadmisibilității acțiunii - care a fost respinsă și pentru care apelanții nu au declarat apel. Aceasta întrucât, deși dispozitivul nu corespunde unei veritabile excepții, instanța de apel arată că: "compararea titlurilor deținute de părți va da câștig de cauza titlului pârâților", raportat la un titlu al reclamanților a cărui eficiență nu poate fi valorificată și invocată în calea dreptului comun, ci, astfel cum au ales, pe calea specială a Legii nr. 10/2001.

Astfel, rezultă cu certitudine că, deși nu a analizat acțiunea de plano, instanța respinge acțiunea fără a efectua operațiunea juridică cu care a fost învestită. O a doua critică are în vedere împrejurarea că hotărârea pronunțată încalcă principiul caracterului devolutiv al apelului. În motivele de apel nu se regăsesc nici una din ipotezele avute în vedere de instanța de apel în considerente. Mai mult, instanța de apel a respins în mod expres critica din apel, centrală de altfel, referitoare la împrejurarea că, "s-au naționalizat doar 2 apartamente care au fost și restituite" și că "nu am făcut dovada că am deținut la naționalizare un număr mai mare de apartamente". Astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc.

civ. și ale art. 6 din Convenție, întrucât nu s-a pus în discuția părților nici un moment, nici prin motivele de apel și nici din oficiu, particularizarea cauzei în strictă raportare la hotărârea pilot. Pe de altă parte, instanța de apel nu a ținut cont de împrejurarea că, în speță, "raportarea" trebuia să se facă la dreptul intern, iar în particular la cauza Weigel împotriva României și nu la altă cauză. Hotărârea Pilot este adresată autorităților statului, Guvernului, și nu instanțelor de judecată (pct. 241 din hotărâre) astfel că, abordarea cauzei de maniera "aparent dă dreptul reclamanților să beneficieze de prevederile hotărârii Atanasiu vs România.", nu face decât să reprezinte o motivare eminamente eronată.

Pe de altă parte, instanța de apel nu motivează în niciun fel necesitatea aplicării în speță a prevederilor Hotărârii Atanasiu vs. România sau motivele de drept pentru care instanța apreciază necesar a raporta situația din speță la situația din cauza Atanasiu contra României. Susțin că instanța nu face aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ci o reinventează și, pe de altă parte, abandonează dispozițiile legii interne referitoare la revendicare, cu care a fost investită. Recurenții reclamanți susțin că o încălcare a legii săvârșește instanța și atunci când face trimiteri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar o folosește trunchiat, în contra literei și spiritului ei, încălcând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Susține că toate trimiterile la cauza Atanasiu împotriva României sunt scoase din context întrucât această hotărâre nu face decât să respecte jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului anterioară și să o confirme, în sensul că, odată ce o instanță națională a obligat statul la restituire, datorită nelegalității actului de deposedare, urmează ca statul să ia toate măsurile care se impun pentru aducerea la îndeplinire a acestei dispoziții. În măsura în care nu se atinge finalitatea hotărârii de restituire, are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, iar în măsura în care nu se obțin nici despăgubiri, într-un termen rezonabil, are loc o încălcare a aceluiași articol.

Astfel, în mod constant, Curtea a sugerat instanțelor naționale ca tratarea cauzelor să se facă "de la caz la caz", ținând cont de specificul fiecărei situații în parte și nu în mod global. De asemenea, dreptul intern a oscilat mult între "dreptul comun - legea specială", soluțiile fiind dintre cele mai diferite. În schimb, instanța de apel, face o interpretare proprie și o aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu vs România, apreciind că în speță nu vorbim de existența unei ingerințe în ceea ce privește dreptul reclamanților, întrucât nu există refuzul autorității de a restitui imobilul, împrejurare față de care nu mai este recunoscută existența "dreptului" în sensul Convenției ci, avem un drept la o "valoare patrimonială", ce poate fi obținută pe calea legilor speciale de reparație.

Or, ca efect al Sentinței civile nr. 6851 din 14 mai 1999, susțin că dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu doar o speranță legitimă la un bun. Mai mult acest lucru a fost constatat și în cauza Weigel împotriva României, încât au și confirmarea Curții Europene a drepturilor omului cu privire la privarea de un "bun". În aceste condiții și în lumina dispozițiilor Convenției, motivarea dată de instanța de apel este lipsită de orice fundament legal. Recurenții-reclamanți invocă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. învederând faptul că instanța a interpretat eronat și a lipsit de efectele juridice specifice o serie de înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare din 1925, autorizația de construire din 1932, hotărârea judecătorească de restituire a imobilului din 1998, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimații pârâți în baza Legii nr. 112/1996.

Astfel, pe de o parte, deși instanța de apel a apreciat că reclamanții se prevalează de un titlu ce provine de la autorul lor, l-a lipsit de eficiență și l-a transformat într-o "valoare patrimonială" apreciind că singura modalitate ce poate fi urmată pentru valorificarea dreptului este cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, a dat eficiență "titlului" pârâților care provine de la un neproprietar. În speță, hotărârea pronunțată în anul 1999 nu este dată în baza vreunei legi speciale, ci este anterioară acestora, și este o hotărâre întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).

În baza acestei hotărâri, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat și cu efect retroactiv, faptul că statul nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun, dându-se eficiență contractului din 1925. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât deja, în ceea ce îi privește, că dețin un bun în sensul Convenției, și că," vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun - paragraf 32 din cauza Weigel împotriva României. De asemenea, în paragraful 34 din Hotărârea din 8 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că "în prezenta cauză", niște terți au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului să fi făcut obiectul unei confirmări definitive.

Ca și în cauza Străin contra României, reclamantul în speță a fost recunoscut drept proprietar legitim, instanțele considerând incontestabil titlul său de proprietate, pe baza caracterului abuziv al naționalizării". În ceea ce privește titlul pârâților, instanța a apreciat că acesta este unul valid ce poate fi comparat cu titlul reclamanților și mai mult decât atât, a ales să dea preferabilitate acestui titlu fără a-l supune operațiunii juridice a comparației. Or, este de observat că prin efectul hotărârii din 1999, vânzătorul pârâților a fost obligat să le recunoască dreptul de proprietate. Deci, cu ocazia acelei hotărâri, s-a statuat asupra împrejurării că vânzătorul pârâților nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun.

Așadar, cu privire la titlul de proprietate al pârâților instanța l-a interpretat în mod eronat, acesta fiind un titlu nul sau anulabil, susceptibil de a reprezenta titlu doar în condițiile uzucapiunii de scurtă durată. Astfel, instanța de apel a interpretat eronat și a lipsit de eficiență juridică cauza Weigel împotriva României, unde s-a stabilit în concret că, autorul lor deține un "bun" în sensul Convenției și că, modalitatea descrisă în prezenta cauză reprezintă o ingerință atât în dreptul lor de proprietate, cât și în dreptul la un proces echitabil. În același sens, instanța de apel a interpretat și aplicat eronat recomandările din cauza Atanasiu contra României. Față de considerentele expuse, recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului.

Recurenții intervenienți W.E., W.A.G. și W.M. susțin că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului, a Legii nr. 10/2001, a art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 și a art. 480 C. civ. Considerentele uzitate de către instanța de apel nu constituie decât o denaturare a literei și spiritului Convenției și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a statuat că noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate" iar "Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului". Sentința civilă nr. 6851 din 14 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care a fost obligat Consiliul General al Municipiului București să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din Mun.

București, are întocmai caracteristicile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea sa. Câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat câștig de cauza reclamantelor (Cauza Atanasiu), deși acestea nu beneficiau de o hotărâre judecătorească a instanțelor interne de restituire a bunului, este nelegal să nu se dea eficiență hotărârii invocate în prezentul proces, hotărâre prin care s-a dispus în mod explicit că pârâta să lase în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București. Susțin că în mod eronat a apreciat instanța de apel că hotărârea judecătorească de restituire ar fi trebuit să fi fost anterioară vânzării imobilului în litigiu către foștii chiriași, atâta vreme cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a instituit o atare cerință, legând noțiunea de "bun actual" doar de condiția ca în dispozitivul hotărârii judecătorești interne să se fi dispus restituirea bunului.

Mai mult, prin Hotărârea pronunțată la data de 8 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluționând cererea nr. 35303/03 Cauza Weigel împotriva României și raportându-se la aceeași Sentință nr. 6851 din 14 mai 1999, amintește că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia și că terții erau de bună credință, reprezintă o privare de "bun". Raportat la această soluție, în cadrul căreia s-a statuat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța de apel a aplicat greșit o serie de considerente preluate din Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, fără incidență asupra cauzei de față.

Referitor la presupusa obligație de a "epuiza" atât faza administrativă, cât și faza judecătorească a Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit ca, "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului aceasta din urmă are prioritate". În realitate însă, susțin recurenții, niciuna dintre aceste două chestiuni, anume anterioritatea contractului de vânzare-cumpărare ce ne este opus de intimații-pârâți în raport cu Sentința nr. 6851 din 14 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București și obligativitatea parcurgerii etapelor prescrise de Legea nr. 10/2001, nu a constituit motiv de apel, prin urmare nici nu a făcut obiect de dezbateri în respectiva fază de judecată.

Or, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță", în timp ce exclusiv "motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu". Analizarea temeiniciei și legalității hotărârii primei instanțe se face în limitele criticilor formulate prin motivele de apel.

În consecință, instanța de apel avea îndatorirea de a soluționa cererea de apel doar în raport de motivele invocate în cadrul acesteia - respectiv că soluția primei instanțe s-ar fi raportat la o situație de fapt greșit reținută, dat fiind că Sentința civilă nr. 6851 din 14 mai 1999 nu este opozabilă pârâților iar reclamanții au obținut deja mai multe apartamente decât au fost naționalizate și că hotărârea primei instanțe ar fi fost contradictorie, întrucât, deși s-ar fi recunoscut prevalența legii speciale și preferabilitatea titlului pârâților, totuși a fost admisă acțiunea iar astfel s-ar fi încălcat principiul preeminentei dreptului - motive față de care au fost formulate apărări.

În acest sens, trebuie observat că, prin intermediul celor două întâmpinări și concluziilor scrise depuse în faza de judecată a apelului, s-au formulat apărări exclusiv "raportat la motivele expuse prin cererea de apel" iar, sprijinindu-se în parte chiar pe argumentele expuse în întâmpinare, instanța de apel a apreciat ca nefondate toate motivele cererii de apel, pronunțând o soluție defavorabilă subsemnaților numai în raport de considerente străine apelului, ce nu constituie aspecte de ordine publică. Recursurile sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare: Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenții W.I. și W.S.C., va fi respins ca nefondat.

Instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare pe fondul ei, comparând titlul reclamanților (sentința de restituire a bunului, nr. 685/1999, judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București) cu titlul pârâților (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995). Argumentele sunt expuse pe larg la paginile 3 și 4 din hotărâre, instanța de apel arătând detaliat de ce dă preferință titlului pârâților. Instanța nu a soluționat cauza în baza excepției inadmisibilității acțiunii, atât instanța de fond cât și cea de apel soluționând fondul cauzei prin compararea titlurilor invocate de părți. Nici cea de-a doua critică a recurenților reclamanți nu poate fi primită.

Hotărârea pronunțată nu încalcă principiul caracterului devolutiv al apelului care presupune că instanța de apel verifică stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță în limitele motivelor invocate în apel și eventual a motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu, potrivit art. 295 C. proc. civ. De fapt, recurenții invocă depășirea limitelor caracterului devolutiv al apelului prin prisma a ceea se s-a criticat prin motivele de apel și ceea ce s-a invocat din oficiu. În speță, instanța, neinvocând motive de ordine publică, analizează temeinicia și legalitatea hotărârii în limitele motivelor de apel invocate de pârâți. Faptul că instanța de apel a respins critica referitoare la numărul apartamentelor naționalizate nu înseamnă o depășire a caracterului devolutiv al apelului ci tocmai faptul că a răspuns argumentat tuturor criticilor.

În motivele de apel, la pagina 6, apelanții invocă Hotărârea pilot din 2010 care a schimbat practica instanței europene susținând că prin raportare la noua jurisprudență, Hotărârea Weigel nu mai poate fi reținută. Intimații reclamanți au avut posibilitatea să se apere față de aceste argumente, fiindu-le comunicate motivele de apel. Dreptul lor de a răspunde la un motiv sau argument este un drept și nu o obligație, rămânând la latitudinea părții de a-și formula sau nu apărări față de toate aspectele invocate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că principiul contradictorialității este respectat dacă părții adverse i s-a comunicat punctul de vedere al celeilalte părți și i s-a oferit posibilitatea de a depune la dosar o replică la "memoriul" respectiv sau măcar a fost informat pentru a decide dacă trebuia sau nu să răspundă (cauza Asnar c. Franței).

Părțile litigiului trebuie să aibă posibilitatea de a estima dacă un act al dosarului merită anumite comentarii din partea lor. (cauza Spang c. Elveția). Cum în cauză, intimaților (recurenților în această cale de atac) li s-au comunicat motivele de apel nu se poate reține o încălcare a dreptului lor de a-și exprima opinia cu privire la aplicarea sau nu a hotărârii pilot Maria Athanasiu și în consecință nici o încălcare a limitelor în care se poate cenzura hotărârea în calea de atac a apelului. Oricum instanța era obligată să țină seama și să aplice jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca izvor de drept, chiar dacă părțile nu ar fi invocat-o. Nici argumentul recurenților reclamanți că instanța de apel nu s-a raportat la dreptul intern și la cauza Weigel împotriva României și că s-a raportat eronat la o cauză adresată autorităților nu poate fi primit.

Instanța s-a raportat la dreptul intern (art. 480 C. civ.) atunci când a făcut compararea titlurilor, neputând face abstracție de toată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de restituire de proprietăți, inclusiv la hotărârea Pilot Maria Athanasiu. Sentința de restituire a bunului, nr. 685/1999, este opozabilă numai autorității - Consiliul General al Municipiului București nu și pârâților (persoane individuale) care au cumpărat legal apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 în anul 1996, mai înainte de restituire. Corect instanța de apel a caracterizat titlurile părților.

Pe cel al reclamanților prin prisma întregii jurisprudențe Curții Europene a Drepturilor Omului și pe cel al pârâților prin prisma legalității dobândirii, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1996. De asemenea, compararea s-a făcut corect și din punctul de vedere al succesiunii titlurilor în timp, fiind un criteriu pertinent și esențial ce contribuie la caracterizarea titlurilor. Soluția Curții din cauza Weigel cu privire la un alt apartament din același imobil are relevanță în raport cu autoritatea statală, care, așa cum corect a reținut instanța de apel, în imposibilitatea punerii în executare a hotărârii de restituire trebuie să transforme bunul într-o valoare patrimonială în cadrul procedurilor specifice.

Chiar în cauza Weigel din 2007 (parag. 32), raportându-se și la cele statuate în cauza Străin, Curtea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia și că terții erau de bună credință, reprezintă o privare de bun.

Dar, o asemenea privare doar combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, în aceeași cauză Weigel, atât prin Hotărârea de fond din 2007. În speță, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este admisibilă și ar putea permite o despăgubire), cât și prin hotărârea din 14 octombrie 2008 (satisfacție echitabilă) Curtea a prefigurat eventuala imposibilitate a statului de restituire în condițiile în care bunul a fost vândut anterior restituirii, unor terți de bună credință, stabilind în sarcina statului o satisfacție echitabilă reprezentând valoarea de înlocuire a bunului. Cu alte cuvinte, chiar Curtea rămâne fidelă jurisprudenței sale constante în a da eficiență și celorlalte principii consacrate de ea și anume principiul stabilității raporturilor juridice și principiul neaducerii vreunei atingeri unui alt drept de proprietate, care trebuie recunoscut.

Cu privire la prevalența titlurilor, cel invocat de vechiul proprietar deposedat care are o hotărâre de restituire, și care prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului "are un bun", în raport cu cumpărătorul legal, de bună credință, așa cum a reținut și Instanța Supremă în Recursul în interesul legii - Decizia nr. 33/2008, Curtea a subliniat că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate.

Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două titluri definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25). În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (parag.

37). Instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. În cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești egale cu valoarea de piață a bunului.

În condițiile recunoașterii unui "bun" în sensul convenției, instanțele sunt obligate să procedeze la compararea titlurilor, putând să dea preferință titlului mai vechi, dacă acesta este suficient caracterizat și sub alte aspecte. În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că: Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (..); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat și în Cauza Raicu contra României). De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra României, parag.

61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, nu este exclus ca într-o acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia, în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția are efectul privării uneia dintre părți de un "bun" ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Dar, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese ca, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, statul trebuie să compenseze bunul printr-un echivalent bănesc.

Revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă numai atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă statului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Deși nu foarte explicit, instanța de fond face aplicarea corectă a întregii jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cea statuată în cauza Athanasiu contra României, aplicând această jurisprudență în caracterizarea titlurilor, fără a nega că reclamanții au un bun și că există o ingerință, dar constatând că nu există o posibilitate a statului de a restitui efectiv deoarece la data hotărârii de revendicare statul nu mai era proprietar, și stabilind care dintre titluri este mai bine caracterizat, cu respectarea tuturor principiilor ce rezultă din blocul de convenționalitate, a acordat prevalență titlului pârâților. Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. potrivit căruia instanța a interpretat eronat și a lipsit de efectele juridice specifice o serie de înscrisuri nu poate fi primit. Instanța de apel a reținut că reclamanții dețin un bun, că fac dovada proprietății lor dar a dat prevalență titlului pârâților, fără a lipsi de eficiență titlul reclamanților. Faptul că în operațiunea de comparare nu a dat prevalență titlului reclamanților nu înseamnă că l-a lipsit de eficiență, în raport cu statul care a naționalizat, urmând să se reglementeze situația conform legilor speciale de retrocedare. Nu se poate reține nulitatea sau anulabilitatea titlului pârâților câtă vreme nu s-a solicitat să se constate aceasta. Față de aceste considerente, recursul reclamanților va fi respins ca nefondat.

Recursul recurenților intervenienți este, de asemenea, nefondat. Asupra motivelor referitoare la faptul că instanța de apel și-a bazat soluția pe denaturarea literei și spiritului Convenției și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, considerentele expuse anterior sunt pe deplin valabile, ambele recursuri conținând aceleași argumente de nelegalitate sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Curtea constată că instanța de apel a aplicat corect și dispozițiile obligatorii statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin Decizia nr. 33/2008. Acțiunea în revendicare nu a fost respinsă pe excepție, ci pe fond, ca urmare a comparării titlurilor.

Nici din punctul de vedere al aspectelor invocate de recurenții intervenienți instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Pârâții au invocat în motivele de apel titlul lor și anume contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1996, anterior hotărârii de revendicare obținută de reclamanți și deci asupra acestui aspect părțile și-au putut formula apărările, făcând obiectul dezbaterilor în toate etapele judecății. În ce privește referirea instanței de apel la faptul că reclamanții, al căror titlu nu poate fi preferat pentru argumentele expuse, pot să-și transforme dreptul lor la un bun într-o valoare patrimonială în cadrul procedurilor speciale de retrocedare, la care de-altfel au și apelat, acestea sunt argumente ale soluției care nu puteau fi puse în discuția părților fără ca instanța să fi fost culpabilă de antepronunțare.

Aspectele legate de faptul că reclamanții au și apelat la procedura Legii nr. 10/2001 au făcut obiectul dezbaterilor. De altfel, instanța este obligată ca în hotărâre să răspundă la toate motivele de apel și la observațiile părților, iar nu în mod fragmentat la toate argumentele. Dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a fi ascultate și de a-și prezenta observațiile pe care le consideră pertinente. Convenția are drept scop garantarea unor drepturi efective și concrete, nu teoretice sau iluzorii, și acest drept nu poate fi efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate. Obligația pe care art. 6 o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument.

Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Cauza Albina împotriva României). Întinderea obligației poate varia în raport de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei. Obligația de motivare nu a fost respectată dacă instanța nu a răspuns argumentelor principale, deși a răspuns unor argumente (Cauza Buzescu împotriva României). A contrario, faptul că instanța își motivează soluția pe anumite argumente, ce nu au fost discutate punctual în cadrul dezbaterilor, deși părțile și-au formulat sau și-au putut formula apărările asupra lor, nu înseamnă o depășire a limitelor investirii în cadrul căii de atac a apelului.

Față de considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondate ambele recursuri, hotărârea instanței de apel fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții W.S.C. și W.I. și de intervenienții W.A.G., W.E. și W.M. împotriva Deciziei nr. 88A din 3 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2015. Procesat de GGC - CL