ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 371/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 371/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Fondul și hotărârea

instanței de fond:

Prin

Sentința civilă nr. 1706/2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă

s-a admis acțiunea reclamanților W.S.C. și W.I. și cererea de intervenție

formulată de intervenienții W.E., W.A.G. și W.M., în contradictoriu cu pârâții

T.C., T.I. și D.A. și s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie reclamanților și intervenienților, imobilul

situat în București. S-a dispus și evacuarea pârâților din imobil.

S-a reținut că, deși

în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 care impun alte proceduri

de valorificare a drepturilor foștilor proprietari asupra imobilelor preluate

de Statul Român în perioada 1945 - 1989, având în vedere Sentința civilă nr.

6851/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București precum și Hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului, Weigel vs. Bică ce viza un litigiu identic celui de față,

acțiunea se impune a fi admisă, iar imobilul restituit în natură către

reclamanți în baza art. 480 și urm. C. civ.

Apelul și hotărârea

instanței de apel:

Împotriva sentinței

au declarat apel pârâții arătând că, de fapt, reclamanții și intervenienții nu

au dreptul decât la un număr de 2 apartamente din imobilul situat în B-dul C.,

doar acestea fiind naționalizate de la autorul lor, că în speță prevalează

aplicarea legii speciale conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Prin Decizia nr. 88A

din 3 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă s-a admis

apelul declarat de apelanții pârâți, s-a schimbat în tot sentința în sensul că

s-au respins acțiunea principală și cererea de intervenție, ca neîntemeiate.

Instanța de apel a

reținut că, prin acțiunea de față, reclamanții au revendicat, pe calea

dreptului comun, de la pârâți, imobilul apartament nr. 2 situat în București.

Au intervenit în cauză, invocând dreptul de coproprietate asupra imobilului în

litigiu, intervenienții W.E., W.A.G. și W.M.

Reclamanții și

intervenienții au arătat că drepturile lor derivă din contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1925 prin care autorul lor W.C. a

devenit proprietar al întregului imobil de la adresa menționată, imobil compus

dintr-un număr de 10 apartamente. Din cele 10 apartamente ce compun imobilul,

doar două au fost naționalizate de la autorul reclamanților și

intervenienților, prin Decretul nr. 92/1950, conform anexei la acesta.

Reclamanții au

promovat, pentru valorificarea drepturilor lor, o acțiune în revendicare,

admisă prin Sentința civilă nr. 6851/1999, nemotivată, prin care s-a dispus

obligarea Consiliului General al Municipiului București să lase în proprietate

și posesie reclamanților întregul imobil de la adresa B-dul C., fără a distinge

în funcție de apartamentele componente.

La data pronunțării

sentinței de mai sus însă, Consiliul General al Municipiului București nu mai

era proprietar al imobilului pentru că apartamentele componente, inclusiv cel

din litigiul de față, fuseseră înstrăinate către persoane fizice în baza Legii

nr. 112/1995. Printr-un astfel de contract încheiat sub nr. 451/1996, pârâții

din prezenta cauză au devenit proprietari ai apartamentului revendicat.

Este necontestat că

reclamanții au formulat, tot în considerația valorificării drepturilor lor,

notificare în baza Legii nr. 10/2001 în legătură cu același imobil. La fel de

necontestat este faptul că, pe calea dreptului comun, reclamanții au obținut

restituirea în natură a unora dintre cele 10 apartamente ale imobilului, tot

așa cum pentru altele dintre acestea, demersul lor pe aceeași cale a dreptului

comun a fost respins.

Pentru unul dintre

apartamente, cel cu nr. 3, reclamanții au beneficiat și de o hotărâre a Curții

Europene a Drepturilor Omului în care s-a constatat încălcarea art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, în sensul că, deși recunoaște

existența unei legi speciale de despăgubire, Curtea constată că modalitatea de

despăgubire este ineficientă și nefuncțională prin Fondul Proprietatea și că

acest fapt îi prejudiciază pe reclamanți.

În acest context

faptic și juridic a fost promovată și însușită acțiunea de față de către

reclamanți, respectiv intervenienți.

Contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în anul 1996, în baza Legii nr. 112/1995

este valid și produce efecte, urmând a fi comparat cu titlul reclamanților și

intervenienților, ce emană de la fostul proprietar. Judecătorul fondului a

apreciat că, deși preeminentă, legea specială de reparație - Legea nr. 10/2001,

nu poate prevala totuși, ca modalitate de despăgubire, față de prezenta acțiune

în revendicare pe calea dreptului comun, motivat de efectele hotărârii

judecătorești din anul 1999 și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Instanța de apel a

apreciat că raționamentul instanței de fond, deși bazat pe unele elemente

justificate logic, este concluziv eronat.

Este adevărat că prin

Sentința civilă nr. 685/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București s-a dispus

obligarea Consiliului General al Municipiului București să lase reclamanților

în proprietate și posesie întregul imobil din B-dul C., inclusiv apartamentul

în litigiu, fapt care aparent dă dreptul reclamanților să beneficieze de

prevederile Hotărârii Atanasiu vs. România pronunțată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului pct. 140, în sensul de a i se recunoaște existența

"bunului" și a ingerinței în dreptul de proprietate asupra bunului.

În speța de față,

acest beneficiu nu poate fi reținut în favoarea reclamanților, pentru că

noțiunile corelative de "bun" și "ingerință" sunt

condiționate în recunoașterea lor de două condiții: primo, existența unei

hotărâri judecătorești prin care autoritatea statală să fie obligată la

restituire, și secund, refuzul autorității de a restitui.

În cauză, prima

condiție este îndeplinită, nu și cea de-a doua pentru că autoritatea nu avea

cum să refuze restituirea în condițiile în care nu mai era titular al dreptului

de proprietate asupra imobilului, nici cel puțin la data pronunțării hotărârii

naționale de obligare la restituire, în anul 1999, bunul ieșind din patrimoniul

autorității în condițiile Legii nr. 112/1995 încă din anul 1996.

Hotărârea națională

de restituire nu poate și nu putea constitui "titlu executoriu" în

înțelesul pct. 143 din Hotărârea Atanasiu a Curții Europene iar modalitatea de

reparație prin care reclamanții pot să transforme într-o "valoare

patrimonială" dreptul lor, este cea prevăzută de "legile de reparație

și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi" conform pct. 142

din aceeași Hotărâre pilot Atanasiu.

De altfel, acest mod

de soluționare se impune, cu atât mai mult cu cât reclamanții au înțeles să

apeleze la procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin depunerea

notificării, cale specială pe care au obligația să o "epuizeze" atât

în faza administrativă, cât și în cea judecătorească.

În aceste condiții,

compararea titlurilor deținute de părți va da câștig de cauză pârâților, prin

contractul de vânzare-cumpărare legal încheiat în baza Legii nr. 112/1995

raportat la un titlu al reclamanților a cărui eficiență nu poate fi

valorificată și invocată în calea dreptului comun, ci, astfel cum au ales chiar

reclamanții, pe calea specială a Legii nr. 10/2001 până la

"epuizarea" acesteia.

Instanța de apel a

respins apărările reclamanților referitoare la predictibilitatea procesului

prin raportare la alte hotărâri judecătorești prin care au recuperat pe calea

dreptului comun un număr de apartamente aflate în situație identică celui de

față, cu motivarea că, în egală măsură, astfel de demersuri le-au fost

respinse.

S-au înlăturat și

criticile apelanților pârâți privind calitatea de proprietari a reclamanților

doar pentru două apartamente care le-au fost deja restituite, cu motivarea că

în cauză reclamanții au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul tuturor

apartamentelor din imobil și că ei, reclamanții și intervenienții sunt

moștenitorii acestuia. Faptul că doar două apartamente din imobil au fost naționalizate

nu ar prezenta relevanță probatorie decât, eventual, în procedura specială a

Legii nr. 10/2001, acolo unde restituirea solicitată poate fi probată prin

mijloace specifice, inclusiv prin mențiunile din decretele de naționalizare,

expropriere, etc.

Împotriva Deciziei

nr. 88A din 3 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au

declarat recurs reclamanții W.S.C., W.I. și intervenienții W.A.G., W.E. și W.M.

Recurenții W.I. și

W.S.C. au invocat ca motiv de nelegalitate interpretarea greșită a actelor

juridice deduse judecații, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al

acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Susțin că titlul lor

de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub din

19 decembrie 1925, provine de la autorul lor, W.C. care, după achiziția

terenului, a construit un imobil format din parter și patru etaje, că în anul

1950 imobilul a fost preluat fără titlu de către stat, în integralitate, cu

toate că în decretul de naționalizare au fost menționate a fi preluate doar 2

apartamente. În baza Sentinței civile nr. 6851/1999 s-a dispus restituirea

imobilului cuprinzând 12 apartamente, către autorul lor, reclamantul W.P.C.

având drept debitor Municipiul București, reprezentantul statului român.

Susțin că începând cu

anul 2002 (și nu după apariția Legii nr. 10/2001 cum greșit reține judecătorul

apelului) au formulat aceste acțiuni în revendicare și că pentru una dintre

acțiuni, respinse irevocabil de instanțele naționale, s-au adresat Curții

Europene de Justiție, Curtea dând câștig de cauza autorului lor în cauza

"Weigel împotriva României" la nivelul anului 2007. Curtea a reținut

faptul că există o încălcare a dreptului de proprietate, aceasta realizându-se

prin faptul că, până la clarificarea situației acțiunii în revendicare

introdusă în anul 1997, Municipiul București a înstrăinat bunul către chiriași.

De asemenea, Curtea a reținut că exista un "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1.

O prima critică a

reclamanților vizează împrejurarea că instanța de apel a soluționat acțiunea în

revendicare pe fondul ei, fără a proceda la analiza cauzei conform învestirii,

acțiune în revendicare prin comparare de titluri ci, în baza unei excepții

procesuale - a inadmisibilității acțiunii - care a fost respinsă și pentru care

apelanții nu au declarat apel. Aceasta întrucât, deși dispozitivul nu

corespunde unei veritabile excepții, instanța de apel arată că:

"compararea titlurilor deținute de părți va da câștig de cauza titlului

pârâților", raportat la un titlu al reclamanților a cărui eficiență nu

poate fi valorificată și invocată în calea dreptului comun, ci, astfel cum au

ales, pe calea specială a Legii nr. 10/2001. Astfel, rezultă cu certitudine că,

deși nu a analizat acțiunea de plano, instanța respinge acțiunea fără a efectua

operațiunea juridică cu care a fost învestită.

O a doua critică are

în vedere împrejurarea că hotărârea pronunțată încalcă principiul caracterului

devolutiv al apelului. În motivele de apel nu se regăsesc nici una din

ipotezele avute în vedere de instanța de apel în considerente. Mai mult,

instanța de apel a respins în mod expres critica din apel, centrală de altfel,

referitoare la împrejurarea că, "s-au naționalizat doar 2 apartamente care

au fost și restituite" și că "nu am făcut dovada că am deținut la

naționalizare un număr mai mare de apartamente".

Astfel, instanța a

încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenție,

întrucât nu s-a pus în discuția părților nici un moment, nici prin motivele de

apel și nici din oficiu, particularizarea cauzei în strictă raportare la

hotărârea pilot.

Pe de altă parte,

instanța de apel nu a ținut cont de împrejurarea că, în speță,

"raportarea" trebuia să se facă la dreptul intern, iar în particular

la cauza Weigel împotriva României și nu la altă cauză. Hotărârea Pilot este

adresată autorităților statului, Guvernului, și nu instanțelor de judecată

(pct. 241 din hotărâre) astfel că, abordarea cauzei de maniera "aparent dă

dreptul reclamanților să beneficieze de prevederile hotărârii Atanasiu vs

România.", nu face decât să reprezinte o motivare eminamente eronată. Pe

de altă parte, instanța de apel nu motivează în niciun fel necesitatea

aplicării în speță a prevederilor Hotărârii Atanasiu vs. România sau motivele

de drept pentru care instanța apreciază necesar a raporta situația din speță la

situația din cauza Atanasiu contra României.

Susțin că instanța nu

face aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ci o

reinventează și, pe de altă parte, abandonează dispozițiile legii interne

referitoare la revendicare, cu care a fost investită.

Recurenții reclamanți

susțin că o încălcare a legii săvârșește instanța și atunci când face trimiteri

la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar o folosește

trunchiat, în contra literei și spiritului ei, încălcând astfel dispozițiile

art. 20 din Constituția României. Susține că toate trimiterile la cauza

Atanasiu împotriva României sunt scoase din context întrucât această hotărâre

nu face decât să respecte jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

anterioară și să o confirme, în sensul că, odată ce o instanță națională a

obligat statul la restituire, datorită nelegalității actului de deposedare,

urmează ca statul să ia toate măsurile care se impun pentru aducerea la

îndeplinire a acestei dispoziții. În măsura în care nu se atinge finalitatea

hotărârii de restituire, are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional

1 la Convenție, iar în măsura în care nu se obțin nici despăgubiri, într-un

termen rezonabil, are loc o încălcare a aceluiași articol. Astfel, în mod

constant, Curtea a sugerat instanțelor naționale ca tratarea cauzelor să se

facă "de la caz la caz", ținând cont de specificul fiecărei situații

în parte și nu în mod global.

De asemenea, dreptul

intern a oscilat mult între "dreptul comun - legea specială",

soluțiile fiind dintre cele mai diferite.

În schimb, instanța

de apel, face o interpretare proprie și o aplicare a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu vs România, apreciind că în

speță nu vorbim de existența unei ingerințe în ceea ce privește dreptul

reclamanților, întrucât nu există refuzul autorității de a restitui imobilul,

împrejurare față de care nu mai este recunoscută existența

"dreptului" în sensul Convenției ci, avem un drept la o "valoare

patrimonială", ce poate fi obținută pe calea legilor speciale de

reparație.

Or, ca efect al

Sentinței civile nr. 6851 din 14 mai 1999, susțin că dețin un "bun"

în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și nu doar o speranță legitimă la un bun. Mai mult acest

lucru a fost constatat și în cauza Weigel împotriva României, încât au și

confirmarea Curții Europene a drepturilor omului cu privire la privarea de un

"bun". În aceste condiții și în lumina dispozițiilor Convenției,

motivarea dată de instanța de apel este lipsită de orice fundament legal.

Recurenții-reclamanți

invocă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. învederând

faptul că instanța a interpretat eronat și a lipsit de efectele juridice

specifice o serie de înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare din 1925,

autorizația de construire din 1932, hotărârea judecătorească de restituire a

imobilului din 1998, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimații

pârâți în baza Legii nr. 112/1996.

Astfel, pe de o

parte, deși instanța de apel a apreciat că reclamanții se prevalează de un

titlu ce provine de la autorul lor, l-a lipsit de eficiență și l-a transformat

într-o "valoare patrimonială" apreciind că singura modalitate ce

poate fi urmată pentru valorificarea dreptului este cea prevăzută de Legea nr.

10/2001, iar pe de altă parte, a dat eficiență "titlului" pârâților

care provine de la un neproprietar.

În speță, hotărârea

pronunțată în anul 1999 nu este dată în baza vreunei legi speciale, ci este

anterioară acestora, și este o hotărâre întemeiată pe dreptul comun (art. 480

C. civ.). În baza acestei hotărâri, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat

și cu efect retroactiv, faptul că statul nu a avut niciodată în patrimoniul său

acest bun, dându-se eficiență contractului din 1925.

În plus, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a hotărât deja, în ceea ce îi privește, că dețin

un bun în sensul Convenției, și că," vânzarea de către stat a unui bun al

altuia unor terți, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție,

în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de

bun - paragraf 32 din cauza Weigel împotriva României. De asemenea, în

paragraful 34 din Hotărârea din 8 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului arată că "în prezenta cauză", niște terți au devenit

proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra

bunului să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Ca și în cauza Străin

contra României, reclamantul în speță a fost recunoscut drept proprietar

legitim, instanțele considerând incontestabil titlul său de proprietate, pe

baza caracterului abuziv al naționalizării".

În ceea ce privește

titlul pârâților, instanța a apreciat că acesta este unul valid ce poate fi

comparat cu titlul reclamanților și mai mult decât atât, a ales să dea

preferabilitate acestui titlu fără a-l supune operațiunii juridice a

comparației. Or, este de observat că prin efectul hotărârii din 1999,

vânzătorul pârâților a fost obligat să le recunoască dreptul de proprietate.

Deci, cu ocazia acelei hotărâri, s-a statuat asupra împrejurării că vânzătorul

pârâților nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun. Așadar, cu privire

la titlul de proprietate al pârâților instanța l-a interpretat în mod eronat,

acesta fiind un titlu nul sau anulabil, susceptibil de a reprezenta titlu doar

în condițiile uzucapiunii de scurtă durată.

Astfel, instanța de

apel a interpretat eronat și a lipsit de eficiență juridică cauza Weigel

împotriva României, unde s-a stabilit în concret că, autorul lor deține un

"bun" în sensul Convenției și că, modalitatea descrisă în prezenta

cauză reprezintă o ingerință atât în dreptul lor de proprietate, cât și în

dreptul la un proces echitabil.

În același sens,

instanța de apel a interpretat și aplicat eronat recomandările din cauza

Atanasiu contra României.

Față de

considerentele expuse, recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului

și modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului.

Recurenții

intervenienți W.E., W.A.G. și W.M. susțin că hotărârea pronunțată de instanța

de apel a fost dată cu aplicarea greșită articolului 1 din Protocolul nr. 1 al

Curții Europene a Drepturilor Omului, a Legii nr. 10/2001, a art. 295 alin. (1)

C. proc. civ. de la 1865 și a art. 480 C. civ.

Considerentele

uzitate de către instanța de apel nu constituie decât o denaturare a literei și

spiritului Convenției și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Hotărârea din 12

octombrie 2010 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a statuat că noțiunea de

"bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o

"speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de

proprietate" iar "Curții îi este suficient să constate, ținând cont

de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în

jurisprudența sa, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului".

Sentința civilă nr.

6851 din 14 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care a fost

obligat Consiliul General al Municipiului București să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul din Mun. București, are întocmai

caracteristicile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea

sa.

Câtă vreme Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a dat câștig de cauza reclamantelor (Cauza

Atanasiu), deși acestea nu beneficiau de o hotărâre judecătorească a

instanțelor interne de restituire a bunului, este nelegal să nu se dea

eficiență hotărârii invocate în prezentul proces, hotărâre prin care s-a dispus

în mod explicit că pârâta să lase în deplină proprietate și liniștita posesie

imobilul situat în București.

Susțin că în mod

eronat a apreciat instanța de apel că hotărârea judecătorească de restituire ar

fi trebuit să fi fost anterioară vânzării imobilului în litigiu către foștii

chiriași, atâta vreme cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a instituit

o atare cerință, legând noțiunea de "bun actual" doar de condiția ca

în dispozitivul hotărârii judecătorești interne să se fi dispus restituirea

bunului. Mai mult, prin Hotărârea pronunțată la data de 8 martie 2007, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, soluționând cererea nr. 35303/03 Cauza Weigel

împotriva României și raportându-se la aceeași Sentință nr. 6851 din 14 mai

1999, amintește că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al

altuia unor terți, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiție în

mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia și că terții erau de bună

credință, reprezintă o privare de "bun". Raportat la această soluție,

în cadrul căreia s-a statuat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

instanța de apel a aplicat greșit o serie de considerente preluate din Cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, fără incidență asupra cauzei de

față.

Referitor la

presupusa obligație de a "epuiza" atât faza administrativă, cât și

faza judecătorească a Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a stabilit ca, "în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția europeană a drepturilor omului aceasta din urmă are prioritate".

În realitate însă,

susțin recurenții, niciuna dintre aceste două chestiuni, anume anterioritatea

contractului de vânzare-cumpărare ce ne este opus de intimații-pârâți în raport

cu Sentința nr. 6851 din 14 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București și

obligativitatea parcurgerii etapelor prescrise de Legea nr. 10/2001, nu a

constituit motiv de apel, prin urmare nici nu a făcut obiect de dezbateri în

respectiva fază de judecată. Or, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

"instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță", în timp ce

exclusiv "motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu".

Analizarea temeiniciei și legalității hotărârii primei instanțe se face în

limitele criticilor formulate prin motivele de apel.

În consecință,

instanța de apel avea îndatorirea de a soluționa cererea de apel doar în raport

de motivele invocate în cadrul acesteia - respectiv că soluția primei instanțe

s-ar fi raportat la o situație de fapt greșit reținută, dat fiind că Sentința

civilă nr. 6851 din 14 mai 1999 nu este opozabilă pârâților iar reclamanții au

obținut deja mai multe apartamente decât au fost naționalizate și că hotărârea

primei instanțe ar fi fost contradictorie, întrucât, deși s-ar fi recunoscut

prevalența legii speciale și preferabilitatea titlului pârâților, totuși a fost

admisă acțiunea iar astfel s-ar fi încălcat principiul preeminentei dreptului -

motive față de care au fost formulate apărări.

În acest sens,

trebuie observat că, prin intermediul celor două întâmpinări și concluziilor

scrise depuse în faza de judecată a apelului, s-au formulat apărări exclusiv

"raportat la motivele expuse prin cererea de apel" iar,

sprijinindu-se în parte chiar pe argumentele expuse în întâmpinare, instanța de

apel a apreciat ca nefondate toate motivele cererii de apel, pronunțând o

soluție defavorabilă subsemnaților numai în raport de considerente străine

apelului, ce nu constituie aspecte de ordine publică.

Recursurile sunt

nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenții

W.I. și W.S.C., va fi respins ca nefondat.

Instanța de apel a

soluționat acțiunea în revendicare pe fondul ei, comparând titlul reclamanților

(sentința de restituire a bunului, nr. 685/1999, judecată în contradictoriu cu

Consiliul General al Municipiului București) cu titlul pârâților (contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995).

Argumentele sunt expuse pe larg la paginile 3 și 4 din hotărâre, instanța de

apel arătând detaliat de ce dă preferință titlului pârâților. Instanța nu a

soluționat cauza în baza excepției inadmisibilității acțiunii, atât instanța de

fond cât și cea de apel soluționând fondul cauzei prin compararea titlurilor

invocate de părți.

Nici cea de-a doua

critică a recurenților reclamanți nu poate fi primită. Hotărârea pronunțată nu

încalcă principiul caracterului devolutiv al apelului care presupune că

instanța de apel verifică stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță în limitele motivelor invocate în apel și eventual a

motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu, potrivit art. 295

C. proc. civ. De fapt, recurenții invocă depășirea limitelor caracterului

devolutiv al apelului prin prisma a ceea se s-a criticat prin motivele de apel

și ceea ce s-a invocat din oficiu. În speță, instanța, neinvocând motive de

ordine publică, analizează temeinicia și legalitatea hotărârii în limitele

motivelor de apel invocate de pârâți. Faptul că instanța de apel a respins

critica referitoare la numărul apartamentelor naționalizate nu înseamnă o

depășire a caracterului devolutiv al apelului ci tocmai faptul că a răspuns

argumentat tuturor criticilor. În motivele de apel, la pagina 6, apelanții

invocă Hotărârea pilot din 2010 care a schimbat practica instanței europene

susținând că prin raportare la noua jurisprudență, Hotărârea Weigel nu mai

poate fi reținută. Intimații reclamanți au avut posibilitatea să se apere față

de aceste argumente, fiindu-le comunicate motivele de apel. Dreptul lor de a răspunde

la un motiv sau argument este un drept și nu o obligație, rămânând la

latitudinea părții de a-și formula sau nu apărări față de toate aspectele

invocate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că principiul

contradictorialității este respectat dacă părții adverse i s-a comunicat

punctul de vedere al celeilalte părți și i s-a oferit posibilitatea de a depune

la dosar o replică la "memoriul" respectiv sau măcar a fost informat

pentru a decide dacă trebuia sau nu să răspundă (cauza Asnar c. Franței).

Părțile litigiului trebuie să aibă posibilitatea de a estima dacă un act al

dosarului merită anumite comentarii din partea lor. (cauza Spang c. Elveția).

Cum în cauză, intimaților (recurenților în această cale de atac) li s-au

comunicat motivele de apel nu se poate reține o încălcare a dreptului lor de

a-și exprima opinia cu privire la aplicarea sau nu a hotărârii pilot Maria

Athanasiu și în consecință nici o încălcare a limitelor în care se poate

cenzura hotărârea în calea de atac a apelului. Oricum instanța era obligată să

țină seama și să aplice jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca

izvor de drept, chiar dacă părțile nu ar fi invocat-o.

Nici argumentul

recurenților reclamanți că instanța de apel nu s-a raportat la dreptul intern

și la cauza Weigel împotriva României și că s-a raportat eronat la o cauză

adresată autorităților nu poate fi primit. Instanța s-a raportat la dreptul

intern (art. 480 C. civ.) atunci când a făcut compararea titlurilor, neputând

face abstracție de toată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

materie de restituire de proprietăți, inclusiv la hotărârea Pilot Maria

Athanasiu. Sentința de restituire a bunului, nr. 685/1999, este opozabilă numai

autorității - Consiliul General al Municipiului București nu și pârâților

(persoane individuale) care au cumpărat legal apartamentul în baza Legii nr.

112/1995 în anul 1996, mai înainte de restituire. Corect instanța de apel a

caracterizat titlurile părților. Pe cel al reclamanților prin prisma întregii

jurisprudențe Curții Europene a Drepturilor Omului și pe cel al pârâților prin

prisma legalității dobândirii, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1996. De asemenea,

compararea s-a făcut corect și din punctul de vedere al succesiunii titlurilor

în timp, fiind un criteriu pertinent și esențial ce contribuie la

caracterizarea titlurilor. Soluția Curții din cauza Weigel cu privire la un alt

apartament din același imobil are relevanță în raport cu autoritatea statală,

care, așa cum corect a reținut instanța de apel, în imposibilitatea punerii în

executare a hotărârii de restituire trebuie să transforme bunul într-o valoare

patrimonială în cadrul procedurilor specifice.

Chiar în cauza Weigel

din 2007 (parag. 32), raportându-se și la cele statuate în cauza Străin, Curtea

a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar

atunci când era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului

de proprietate al altuia și că terții erau de bună credință, reprezintă o

privare de bun. Dar, o asemenea privare doar combinată cu lipsa totală a

despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, în

aceeași cauză Weigel, atât prin Hotărârea de fond din 2007. În speță,

presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în baza Legii nr.

10/2001 este admisibilă și ar putea permite o despăgubire), cât și prin

hotărârea din 14 octombrie 2008 (satisfacție echitabilă) Curtea a prefigurat

eventuala imposibilitate a statului de restituire în condițiile în care bunul a

fost vândut anterior restituirii, unor terți de bună credință, stabilind în

sarcina statului o satisfacție echitabilă reprezentând valoarea de înlocuire a

bunului. Cu alte cuvinte, chiar Curtea rămâne fidelă jurisprudenței sale

constante în a da eficiență și celorlalte principii consacrate de ea și anume

principiul stabilității raporturilor juridice și principiul neaducerii vreunei

atingeri unui alt drept de proprietate, care trebuie recunoscut.

Cu privire la

prevalența titlurilor, cel invocat de vechiul proprietar deposedat care are o

hotărâre de restituire, și care prin prisma jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului "are un bun", în raport cu cumpărătorul legal, de

bună credință, așa cum a reținut și Instanța Supremă în Recursul în interesul

legii - Decizia nr. 33/2008, Curtea a subliniat că atenuarea vechilor

neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea

consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată

definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ

și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două titluri

definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra

aceluiași bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).

În aceeași hotărâre

se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi

greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de

circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au

dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea

responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (parag.

37). Instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul

fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare

dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului internațional. În cazul în care nu mai este posibilă restituirea în

natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că,

de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a

stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești

egale cu valoarea de piață a bunului.

În condițiile

recunoașterii unui "bun" în sensul convenției, instanțele sunt

obligate să procedeze la compararea titlurilor, putând să dea preferință

titlului mai vechi, dacă acesta este suficient caracterizat și sub alte

aspecte.

În acest sens este

relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc

contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:

Curtea acceptă că

obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist,

este unul legitim (..); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că

această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri

disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în

considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația

de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru

faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat și în Cauza

Raicu contra României).

De asemenea, nici

consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la

un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care

enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor

contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului

este principiul securității raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra

României, parag. 61).

Din cauza inconsecvenței

și deficiențelor legislative, nu este exclus ca într-o acțiune în revendicare

ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia, în detrimentul

celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității

raporturilor juridice.

În atare situație,

soluția are efectul privării uneia dintre părți de un "bun" ceea ce

va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale

neconforme cu Convenția, ci un particular. Privarea de bun în absența oricărei

despăgubiri constituie, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție. Dar, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese

ca, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, statul

trebuie să compenseze bunul printr-un echivalent bănesc.

Revendicarea este o

acțiune reală, iar acest caracter se conservă numai atât timp cât există și

posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă statului sau a fost transmis de

acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul

revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care

acțiunea devine personală.

Deși nu foarte

explicit, instanța de fond face aplicarea corectă a întregii jurisprudențe a

Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cea statuată în cauza Athanasiu

contra României, aplicând această jurisprudență în caracterizarea titlurilor,

fără a nega că reclamanții au un bun și că există o ingerință, dar constatând

că nu există o posibilitate a statului de a restitui efectiv deoarece la data

hotărârii de revendicare statul nu mai era proprietar, și stabilind care dintre

titluri este mai bine caracterizat, cu respectarea tuturor principiilor ce

rezultă din blocul de convenționalitate, a acordat prevalență titlului

pârâților.

Nici motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia instanța a

interpretat eronat și a lipsit de efectele juridice specifice o serie de

înscrisuri nu poate fi primit.

Instanța de apel a

reținut că reclamanții dețin un bun, că fac dovada proprietății lor dar a dat

prevalență titlului pârâților, fără a lipsi de eficiență titlul reclamanților.

Faptul că în operațiunea de comparare nu a dat prevalență titlului

reclamanților nu înseamnă că l-a lipsit de eficiență, în raport cu statul care

a naționalizat, urmând să se reglementeze situația conform legilor speciale de

retrocedare. Nu se poate reține nulitatea sau anulabilitatea titlului pârâților

câtă vreme nu s-a solicitat să se constate aceasta.

Față de aceste

considerente, recursul reclamanților va fi respins ca nefondat.

Recursul recurenților

intervenienți este, de asemenea, nefondat.

Asupra motivelor

referitoare la faptul că instanța de apel și-a bazat soluția pe denaturarea

literei și spiritului Convenției și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, considerentele expuse anterior sunt pe deplin valabile,

ambele recursuri conținând aceleași argumente de nelegalitate sub aspectul

prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Curtea constată că

instanța de apel a aplicat corect și dispozițiile obligatorii statuate de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin Decizia

nr. 33/2008. Acțiunea în revendicare nu a fost respinsă pe excepție, ci pe

fond, ca urmare a comparării titlurilor.

Nici din punctul de

vedere al aspectelor invocate de recurenții intervenienți instanța de apel nu a

încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Pârâții au invocat în

motivele de apel titlul lor și anume contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în 1996, anterior hotărârii de revendicare obținută de reclamanți și deci

asupra acestui aspect părțile și-au putut formula apărările, făcând obiectul

dezbaterilor în toate etapele judecății. În ce privește referirea instanței de

apel la faptul că reclamanții, al căror titlu nu poate fi preferat pentru

argumentele expuse, pot să-și transforme dreptul lor la un bun într-o valoare

patrimonială în cadrul procedurilor speciale de retrocedare, la care de-altfel

au și apelat, acestea sunt argumente ale soluției care nu puteau fi puse în

discuția părților fără ca instanța să fi fost culpabilă de antepronunțare.

Aspectele legate de faptul că reclamanții au și apelat la procedura Legii nr.

10/2001 au făcut obiectul dezbaterilor.

De altfel, instanța

este obligată ca în hotărâre să răspundă la toate motivele de apel și la

observațiile părților, iar nu în mod fragmentat la toate argumentele. Dreptul

la un proces echitabil include dreptul părților de a fi ascultate și de a-și

prezenta observațiile pe care le consideră pertinente. Convenția are drept scop

garantarea unor drepturi efective și concrete, nu teoretice sau iluzorii, și acest

drept nu poate fi efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real ascultate,

adică în mod corect examinate. Obligația pe care art. 6 o impune instanțelor

naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat

la fiecare argument. Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în

mod real problemele esențiale care i-au fost puse și nu doar să reia pur și

simplu concluziile unei instanțe inferioare (Cauza Albina împotriva României).

Întinderea obligației poate varia în raport de natura hotărârii și trebuie

stabilită în lumina circumstanțelor cauzei. Obligația de motivare nu a fost

respectată dacă instanța nu a răspuns argumentelor principale, deși a răspuns

unor argumente (Cauza Buzescu împotriva României). A contrario, faptul că

instanța își motivează soluția pe anumite argumente, ce nu au fost discutate

punctual în cadrul dezbaterilor, deși părțile și-au formulat sau și-au putut

formula apărările asupra lor, nu înseamnă o depășire a limitelor investirii în

cadrul căii de atac a apelului.

Față de

considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondate ambele recursuri,

hotărârea instanței de apel fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții W.S.C. și W.I. și de

intervenienții W.A.G., W.E. și W.M. împotriva Deciziei nr. 88A din 3 martie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL