ÎCCJ, Decizia nr. 326/2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 239 din 4 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul A. și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva hotărârilor nr. 6J din 30 ianuarie 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2018 și nr. 8J din 6 martie 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, recurentul A. a formulat cerere de revizuire.

Intimata nu a depus întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând excepția nulității cererii de revizuire pentru lipsa semnăturii, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 148 din C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă (…) semnătura", iar conform art. 194 din același cod, "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) f) semnătura".

Înalta Curte reține că semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul actului procedural de învestire a instanței, pe care l-a semnat, iar sancțiunea prevăzută pentru lipsa semnăturii, care este un element esențial al cererii, este nulitatea, conform art. 196 alin. (1) din C. proc. civ.

Legiuitorul a reglementat, însă, și obligația instanței de a pune în vedere părții că are posibilitatea, într-un anumit termen, de a îndrepta neregularitățile actului de procedură. În acest sens, art. 177 din C. proc. civ. prevede că ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură.

Astfel, deși lipsa semnăturii este sancționată cu nulitatea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta poate fi acoperită în condițiile alin. (2) al aceluiași articol, în tot cursul judecății în fața primei instanțe.

Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor la care este legal citat, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este prezent la termen, acesta va semna cererea chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea.

În cauză, revizuentului i s-a pus în vedere să semneze cererea de revizuire sub sancțiunea anulării, în conformitate cu dispozițiile legale citate anterior, fiind înștiințat în acest sens potrivit dovezilor de înmânare aflate la filele x și 46.

De asemenea, la termenul de judecată acordat în cauză la 20 septembrie 2021, instanța a dispus amânarea judecății, pentru semnarea cererii de revizuire.

Întrucât nu s-a conformat obligației legale de a depune la dosar un exemplar semnat al cererii și nici nu s-a prezentat, personal, pentru a semna cererea, Înalta Curte constată că cererea de revizuire nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea nulității.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție; s-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că partea reclamantă a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepția nulității cererii pentru lipsa semnăturii este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea cererii de revizuire formulată de revizuentul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, pentru lipsa semnăturii, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 239 din 4 noiembrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2021.