ÎCCJ, Decizia nr. 260/2020

Asupra contestației în anulare;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 teza întâi din C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei, având ca obiect "apelul" declarat de A. împotriva deciziei nr. 2170 din 29 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018.1.

Împotriva încheierii menționate la pct. 1, A. a formulat contestație în anulare.

În temeiul art. 248 alin. (1) și art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepția nulității căii de atac formulate, pentru lipsa semnăturii.

Potrivit art. 148 din C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă (…) semnătura", iar conform art. 194 din același cod, "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) f) semnătura".

Semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul actului procedural de învestire a instanței, pe care l-a semnat.

Sancțiunea prevăzută pentru lipsa semnăturii, care este un element esențial al cererii, este, conform art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea.

Legiuitorul a reglementat, însă, și obligația instanței de a pune în vedere părții că are posibilitatea, într-un anumit termen, de a îndrepta neregularitățile actului de procedură. În acest sens, art. 177 din C. proc. civ. prevede că, ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură.

Astfel, deși lipsa semnăturii este sancționată cu nulitatea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta poate fi acoperită în condițiile alin. (2) al aceluiași articol, în tot cursul judecății în fața primei instanțe.

Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor la care este legal citat, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este în instanță, acesta va semna cererea chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea.

Pentru acoperirea lipsei semnăturii, în conformitate cu dispozițiile legale citate, contestatorului i s-a pus în vedere, fiind citat în acest sens, să semneze cererea, sub sancțiunea anulării.

Întrucât nu s-a conformat obligației legale de depunere la dosar a unui exemplar semnat al cererii și nici nu s-a prezentat personal pentru a semna cererea, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea nulității.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepția nulității este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula contestația în anulare formulată de A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează contestația în anulare formulată de A. împotriva încheierii din 5 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 14 decembrie 2020.