ÎCCJ, Decizia nr. 306/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea de ședință din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva tuturor membrilor Completului de judecată nr. 10 recurs, învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2019, ca neîntemeiată.

S-a reținut, în esență, că motivarea, de către judecătorii recuzați, a soluției adoptate asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, nu este aptă să înfrângă garanția echității procedurii și nu poate conduce la înlăturarea, de la judecata cauzei, a completului legal învestit cu soluționarea cererii de revizuire.

S-a apreciat, de asemenea, că argumentarea soluției adoptate asupra incidentului procedural nu reflectă nicio vreo prejudecată și nici vreun interes al judecătorilor în pronunțarea unei anume soluții, cu alte cuvinte, nu creează aparența de lipsă de imparțialitate.

Împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, a formulat recurs revizuenta A. S.A., prin care solicită admiterea recursului și casarea încheierii atacate, cu consecința admiteri cererii de recuzare a doamnelor judecător B. și C. și a domnului judecător D..

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs formulat în cauză, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta formulează criticile redate în cele de mai jos.

Instanța s-a limitat la a enunța o concluzie, reprezentând o simplă negare a poziției băncii exprimate prin cererea de recuzare, fără să redea motivele pentru care a înlăturat argumentele A. S.A.

Analiza instanței trebuia să se limiteze la condițiile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În schimb, completul și-a direcționat analiza asupra unor chestiuni nerelevante din perspectiva Curții de Justiție a Uniunii Europene, însă relevante sub aspectul revizuirii.

Astfel, completul: a ales să se refere la cazurile în care particularii nu pot invoca, în sprijinul poziției lor, principiul încrederii legitime, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene; s-a raportat la una dintre granițele aplicării principiului încrederii legitime, adică la ipoteza în care autoritatea de la care emană asigurarea dată particularului are o conduită nelegală.

Instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare nu a analizat deloc argumentele băncii. O analiză efectivă presupunea ca instanța să explice de ce membrii completului de judecată au fost preocupați, cu ocazia soluționării unei cereri de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, de granița principiului încrederii legitime și de cazurile de neaplicare a acestuia.

În al doilea rând, recurenta susține că instanța s-a raportat la două elemente care nu au fost invocate de A. S.A., prin cererea de recuzare, respectiv: 1) instanța a reținut, ca temei al cererii de recuzare, și dispozițiile punctului 13 al alin. (1) al art. 42 C. proc. civ. 2) instanța a apreciat că "argumentarea soluției adoptate asupra incidentului procedural nu reflectă […] vreun interes al judecătorilor în pronunțarea unei anume soluții" - acest motiv de recuzare nu a fost invocat de bancă, existența unui interes reprezentând un motiv distinct de recuzare, consacrat de art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Deopotrivă, motivarea încheierii atacate cu recurs nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta susține că încheierea din 11 februarie 2021, atacată prin recursul ce formează obiectul prezentei cauze, a fost pronunțată cu încălcarea normelor în materia recuzării, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analiza instanței trebuia să se limteze la condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv: (i) dacă se pune problema interpretării unui principiu de drept european - ceea ce presupune a verifica dacă principiul încrederii legitime face parte din dreptul european; (ii) dacă aplicarea corectă a principiului este atât de evidentă, încât nu lasă loc pentru nicio îndoială rezonabilă (ceea ce implică a verifica dacă principiul era clar sau formase deja obiectul unei interpretări a Curții de Justiție a Uniunii Europene); (iii) dacă întrebările propuse erau relevante - ceea ce atrăgea necesitatea verificării dacă există jurisprudență privind intepretarea principiului protecției încrederii legitime, atunci când eligibilitatea/condițiile de acordare a primei, dar și obligațiile băncii, în ipoteza restituirii sumei către stat, sunt clarificate post factum, cu efect retroactiv, de către un organism de stat, ce adoptă o intepretare opusă celor trei autorități ce verificaseră banca timp de 8 ani.

În schimb, completul de judecată s-a referit la particularul care nu poate să invoce pricipiul încrederii legitime și la ipoteza autorității ce a acționat nelegal, drept graniță a acestui principiu, redând decizii de speță ale Curții de Justiție a Uniunii Europene care vizau neaplicarea principiului încrederii legitime.

Or, acest mod de interpretare echivalează cu antepronunțarea în legătură cu modul de interpretare și aplicare a principiului în discuție.

Considerentele instanței indică faptul că aceasta nu a avut o abordare neutră și imparțială, din moment ce s-a referit la neaplicarea principiului (iar nu la analiza aplicării sau a neaplicării acestuia) și la neîndeplinirea unei condiții (iar nu la condițiile generale reținute în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a se analiza aplicarea sau neaplicarea principiului), fiind evident că respectivul complet și-a format deja o opinie în legătură cu soluția pe care o va pronunța asupra cererii de revizuire.

Simpla reținere că nu este aplicabil principiul încrederii legitime și că, în speță, ar fi relevantă granița sa, constând în conduita nelegală a autorității, este incompatibilă cu admiterea cererii de revizuire.

În acest context, erau îndeplinite cerințele textului de lege ce impunea admiterea recuzării, având în vedere elementele ce denotă lipsa de imparțialitate a completului.

Jurisprundența Curții Europene e Drepturilor Omului reține că, pentru asigurarea neutralității judiciare trebuie analizată imparțialitatea instanței. Potrivit Curții, analiza imparțialității trebuie abordată și in concreto: vor fi analizate atât gândirea, cât și conduita judecătorului vizat, pentru a verifica dacă, anterior pronunțării hotărârii, acesta și-a format o opinie în legătură cu modul de desfășurare și soluționare a cazului.

Simpla existență a unor aparențe de lipsă de imparțialitate este suficientă pentru a genera o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a argumentat, în acest sens, că instanțele trebuie să confere încredere justițiabililor (în fiecare caz concret), iar înfăptuirea justiției într-un climat de insecuritate este incompatibilă cu obiectivele dreptului fundamental la un proces echitabil.

În susținerea celor mai sus-menționate, recurenta invocă Hotărârea Castillo Algar împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (1998), 30 EHRR 827, paragraf 45; Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32; Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30; Hotărârea din 24 mai 1989 pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52.

În concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aparența lipsei imparțialității instanței reprezintă un motiv de neîncredere a părților în actul de justiție. Orice judecător în legătură cu care poate exista o temere legitimă privind lipsa de imparțialitate trebuie, așadar, recuzat. Astfel, testul imparțialității nu se bazează pe dovada, în concret, a imparțialității instanței, ci pe aparența acesteia de imparțialitate, aspect ce era suficient pentru admiterea cererii de recuzare.

Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți

La termenul de judecată de astăzi, 4 octombrie 2021, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 53 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., excepția inadmisibilității căii de atac formulate în cauză, excepție de procedură care face inutilă, în tot, cercetarea în fond a cauzei.

În raport cu dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii, instanța fiind obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

În cauză, recursul a fost declarat împotriva încheierii prin care o secție non-penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins o cerere de recuzare, fiind incidente, în privința căilor de atac, dispozițiile art. 53 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Conform art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Completurile de 5 judecători în alte materii decât cea penală sunt formațiuni de judecată cu o competență specifică, nefiind o instanță ierarhic superioară secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul art. 53 alin. (1) din C. proc. civ.

Un argument în acest sens, îl reprezintă și faptul că, atunci când a reglementat competența Completului de 5 Judecători în materie civilă în soluționarea anumitor căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, legiuitorul a făcut-o în mod expres și limitativ (spre exemplu, prin art. 136 alin. (3), art. 410, art. 421 alin. (2), art. 513 alin. (6) C. proc. civ.), ipoteza dedusă judecății nefiind însă reglementată.

La pronunțarea prezentei decizii, este avută în vedere jurisprudența constantă a Completului de 5 judecători cu privire la inadmisibilitatea recursului exercitat împotriva încheierii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care este respinsă cererea de recuzare, jurisprudență reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 8/2019, nr. 23/2019, nr. 83/2019, nr. 94/2019, nr. 132/2019, nr. 150/2019, nr. 236/2020, nr. 72/2021, nr. 73/2021 și nr. 104/2021.

În considerarea argumentelor expuse, potrivit cărora partea nu are deschisă calea de atac exercitată, este întemeiată excepția peremptorie a inadmisibilității recursului, ce primează, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., în raport cu celelalte apărări, care nu se mai impun a fi analizate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 53 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 24 din Legea nr. 304/2004, urmează a fi respins, ca inadmisibil, recursul ce formează obiectul prezentei cauze.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2021.