ÎCCJ, Decizia nr. 344/2021

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea de ședință din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva tuturor membrilor Completului de judecată nr. 10 recurs, învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2019, ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat că motivarea de către judecătorii recuzați a soluției adoptate asupra cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, nu este aptă să înfrângă garanția echității procedurii și nu poate conduce la înlăturarea de la judecata cauzei a completului legal învestit cu soluționarea cererii de revizuire.

Instanța a reținut că argumentarea soluției adoptate asupra incidentului procedural nu reflectă nici vreo prejudecată și nici vreun interes al judecătorilor în pronunțarea unei anume soluții, cu alte cuvinte, nu creează aparența de lipsă de imparțialitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că nu sunt incidente cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ., și a respins cererea de recuzare, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, revizuenta A. S.A. a formulat recurs, prin care solicită casarea încheierii atacate, cu consecința admiteri cererii de recuzare a doamnelor judecător B. și C. și a domnului judecător D..

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, s-a susținut că încheierea este nemotivată, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar motivarea nu corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta a reproșat instanței că nu a procedat la analiza criticilor punctuale invocate, rezumându-se la considerente de maximă generalitate ce nu fac decât să confirme inexistenta unei analize aplicate și implicit la inexistența motivării ce a fundamentat respingerea cererii de recuzare

Mai mult, nici chiar o motivare sumară a hotărârii judecătorești nu corespunde exigențelor textului art. 425 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că lipsa de consistență a acesteia poate face imposibilă realizarea controlului judiciar; totodată, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.

În condițiile în care din cuprinsul considerentelor hotărârii atacate reiese că instanța de fond nu a analizat, în concret, niciunul dintre motivele referitoare la suspiciunile recurentei privind imparțialitatea completului recuzat în raport de indiciile unei antepronunțări, prezentate explicit în cuprinsul cererii de recuzare, recurenta susține că hotărârea nu este motivată.

O altă critică a recurentei s-a referit la împrejurarea că încheierea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din aspectele reținute de către instanță, ca reprezentând concluzii și nu elemente de argumentare a soluției pronunțate, reiese interpretarea greșită a art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 din C. proc. civ. și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, analizând cu atenție considerentele pe care se bazează încheierea, recurenta apreciază că acestea prefigurează soluția de respingere ca inadmisibilă a contestației formulate, ceea ce înseamnă că nu există dubiu cât privește exprimarea de către membrii completului de judecată a opiniei cu privire la soluția asupra admisibilității cererii de contestație în anulare întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. coroborate cu art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contestația în anulare formulată de contestatoare prezintă un raționament complex, care nu se rezumă la interpretarea strict literală a temeiului de drept invocat, iar una dintre problemele pe care instanța trebuia să o soluționeze era compatibilitatea art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și modalitatea în care prevederile Convenției ar putea fi aplicate, astfel încât instanța supremă să asigure respectarea drepturilor garantate de CEDO în situația dată.

În acest context, A. S.A. a considerat necesară inclusiv utilizarea interpretării sistematice și a interpretării logico-teleologice. pentru a concluziona în sensul admisibilității contestației în anulare.

Or, în contextul respingerii solicitării recurentei, cu argumente în sensul că "dispozițiile legale vizate sunt clare", interpretarea și aplicare acestora "nu comportă o reală dificultate", susținerile recurentei "nu privesc în esență o problemă de drept dificilă" și că "nu suntem în prezența unei reale probleme de drept", contrar celor reținute prin Încheierea recurată, recurenta apreciază că este dovedită împrejurarea că membrii completului de judecată au îmbrățișat teoria susținută de Curtea de Conturi, în sensul că singura interpretare aplicabilă și posibilă ar fi interpretarea literală.

Refuzul suspendării judecării contestației în anulare până la soluționarea excepției de neconstituționalitate formulată în acest sens de către A. S.A. confirmă prefigurarea convingerii instanței de judecată cât privește chestiunea procedurală în discuție, de a cărei interpretare depinde caracterul admisibil al căii extraordinare de atac.

Or, judecătorul devine incompatibil și poate fi recuzat dacă și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare

Recurenta solicită ca instanța să constate inexistența motivării privind neincidența și netemeinicia înlăturării cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 42 alin, (1) pct. 13 C. proc. civ., vizat astfel de legiuitor, invocat de către A. S.A. prin cererea de recuzare.

A subliniat faptul că A. S.A. nu pune niciun moment la îndoială profesionalismul și probitatea subiectivă a membrilor completului de judecată, ci invocă motivul de recuzare legat de insuficiența garanțiilor obiective pe care trebuie să le asigure instanța de judecată.

Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți

Asupra cererii de suspendare a cauzei formulată de recurenta A. S.A., până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți."

Înalta Curte reține că acest caz de suspendare facultativă lasă la aprecierea judecătorului suspendarea cauzei și implică analiza îndeplinirii în mod cumulativ a două condiții, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și procesul în care urmează să se stabilească existența sau inexistența unui drept să fie în curs de judecată, să nu fi fost el însuși suspendat.

În speță, cerințele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

Prima cerință presupune ca problema de a cărei dezlegare depinde soluția din proces să facă obiectul unei alte judecăți, care să fie în curs de derulare și ca judecata acelui litigiu să se desfășoare pe rolul unei instanțe judecătorești sau a unui organ de jurisdicție.

În cauza dedusă judecății, recurenta a solicitat suspendarea judecării procesului având ca obiect recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 alin. (1) teza a II-a și alin. (3) din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Or, se constată că respectiva cerere de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existența unei cauze pe rolul unei alte instanțe judecătorești, de a cărei dezlegare să depindă soluția în litigiul pendinte, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale fiind promovată în acest litigiu, prin urmare nu se poate reține că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Din perspectiva incidenței cazului de suspendare invocat, se consideră necesar ca dreptul subiectiv la care se referă această judecată să fie cercetat de o instanță judecătorească sau de un organ cu activitate jurisdicțională.

Art. 26 alin. (1) din Constituția României stipulează că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare și judecătorii.

În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, la Secțiunea a II-a sunt prevăzute atribuțiile de jurisdicție ale Curții Constituționale, respectiv: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României, constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, exercitarea atribuțiilor privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului și la confirmarea rezultatelor acestuia și verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

În raport de textele legale anterior enunțate, se constată că instanța de contencios constituțional nu este o instanță de judecată, întrucât nu face parte din aria instanțelor judecătorești enumerate în textele anterior citate și nu desfășoară activități jurisdicționale în privința judecății vreunui drept astfel cum este cerința instituită prin dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Or, prin faptul nereglementării unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și prin abrogarea textului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății pricinii în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, se deduce intenția legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Având în vedere aceste considerente, instanța urmează să respingă cererea de suspendare a cauzei.

Analizând excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 53 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În raport cu dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii, instanța fiind obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

În cauză, recursul a fost declarat împotriva încheierii prin care o secție non-penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins o cerere de recuzare, fiind incidente, în privința căilor de atac, dispozițiile art. 53 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Conform art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Completurile de 5 judecători în alte materii decât cea penală sunt formațiuni de judecată cu o competență specifică, nefiind o instanță ierarhic superioară secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul art. 53 alin. (1) din C. proc. civ.

Un argument în acest sens îl reprezintă și faptul că, atunci când a reglementat competența Completului de 5 Judecători în materie civilă în soluționarea anumitor căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, legiuitorul a făcut-o în mod expres și limitativ (spre exemplu, prin art. 136 alin. (3), art. 410, art. 421 alin. (2), art. 513 alin. (6) C. proc. civ.), ipoteza dedusă judecății nefiind însă reglementată.

La pronunțarea prezentei decizii, este avută în vedere jurisprudența constantă a Completului de 5 judecători cu privire la inadmisibilitatea recursului exercitat împotriva încheierii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care este respinsă cererea de recuzare, jurisprudență reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 8/2019, nr. 23/2019, nr. 83/2019, nr. 94/2019, nr. 132/2019, nr. 150/2019, nr. 236/2020, nr. 72/2021, nr. 73/2021 și nr. 104/2021.

În considerarea argumentelor expuse, potrivit cărora partea nu are deschisă calea de atac exercitată, este întemeiată excepția peremptorie a inadmisibilității recursului, ce primează, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., în raport cu celelalte apărări, care nu se mai impun a fi analizate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 53 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 24 din Legea nr. 304/2004, urmează a fi respins, ca inadmisibil, recursul ce formează obiectul prezentei cauze.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a cauzei, formulată de recurenta A. S.A.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2021.