SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 15610/03 prezentate de Patrick LEDUC împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 martie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, J.-P. Costa, I. Cabral Barreto, R. Türmen, dl Ugrekhelidze, A. Mularoni, judecători, și dlui Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 mai 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă Reclamantul, dl Patrick Leduc, este cetățean francez, născut în 1949 și rezident în Marcq-en-Baroeul. Este reprezentat în fața Curții de către dl Leduc-Novi, avocat la Lille. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 29 aprilie 1993, președinta Asociației Naționale Enfance și Party, creată în 1974 pentru a ajuta copiii abuzați, a depus o plângere cu constituția părții civile a șefilor de abuz de încredere și escrocherie împotriva reclamantului, trezorier al Comitetului local de la Roubaix d Novi, fostă avocată din domeniul tineretului și Parte și soție a reclamantului, a explicat că, la 6 februarie 1993, o asociație studentă a organizat o recoltă de fonduri în beneficiul întreprinderii și a împărtășit prin vânzarea unui ghid culinar și turistic din regiunea Lilloise, și că aceste fonduri, cu o sumă totală de 319 510 franci (FRF), nu au fost transferați asociației în ciuda cererilor sale, dar au făcut obiectul a două tranșe în conturile altor două asociații, l mai sus Instanța de apărare și protecție a mediului (ISDPE) pentru o sumă de 200 000 FRF, și Enfance și Party Nord, în valoare de 102 758,60 FRF, ambele asociații fiind separate de Comitetul local de creștere și de împărțire și având pe reclamant ca fondator și trezorier. Prin ordonanța din 12 ianuarie 1998, instanța de judecată i-a trimis pe reclamant și pe dl Leduc Novi în fața tribunalului corecțional al șefilor de escrocherie și de recel de escrocherie. Prin hotărârea din 4 iunie 1998, tribunalul corecțional din Lille a recalificat faptele, l-a declarat vinovat pe reclamant vinovat de abuz de încredere și l-a condamnat la opt luni de închisoare cu suspendare și la 40 000 de FRF d Prin hotărârea din 26 mai 1999, tribunalul de apel al lui Douai a infirmat judecata cu privire la recalificarea faptelor, a declarat reclamantul vinovat de înșelătorie, a confirmat pedeapsa pentru el și l-a relaxat pe dl Leduc Novi. Reclamantul a formulat un recurs în casation. Prin hotărârea din 24 mai 2000, Camera Omucideri a Curții de Casație s-a pronunțat asupra hotărârii Tribunalului de Primă Instană din Douai și a trimis părțile în fața Tribunalului de Apel din Amiens. La 28 martie 2002, tribunalul din Amiens a confirmat hotărârea tribunalului corecțional cu privire la calificarea penală a abuzului de încredere, infirma cu privire la pedeapsa aplicată reclamantului, reducerea acesteia la ÖVAG (EUR) d Õ și pronunțat asupra intereselor civile. Jacqueline Leduc-Novi, devenită avocată a reclamantului în fața instanței de apel și care fusese chemată în fața acesteia din greșeală, în acești termeni Doamna Jacqueline LEDUC a fost acuzată alături de soțul ei în această cauză, dar a fost eliberată de instanța de apel a lui Douai, la 26 mai 1999. În absența recursului din partea procurorului public împotriva acestei decizii, aceasta a devenit definitivă și a devenit ca urmare a unei erori extrem de regretabile că doamna LEDUC a fost din nou menționată în fața acestei instanțe care, în ședința din 4 mai 2001, a scos din discuție înainte de a fi retrimisă la o audiere ulterioară cu privire la domnul LEDUC. Nu este necesar să se reexamineze această decizie, eroarea citatului fiind imediat reparată de această instanță printr-o punere în afara justiției. La 5 februarie 2003, consilierul raportor, desemnat la 18 iulie 2002, și-a prezentat raportul la 28 februarie 2003, un aviz către avocat. A fost editat pentru a indica numele consilierului raportor, data depunerii raportului, numele avocatului general, data la care a fost pronunțat recursul, precum și posibilitatea de a consulta nota tehnică sau raportul la grefa infracțională prin Hotărârea din 2 aprilie 2003, camera criminală a Curții de Casație a respins recursul, reținând următoarea motivare: Întrucât, pentru a declara vinovat Patrick LEDUC de abuz de încredere, pentru fapte din 1993, hotărârea atacată prevede că, delegat al Comitetului de la Roubaix d În regiunea Lillois, studenții (...), ale căror audiții au dovedit că au crezut întotdeauna și au dorit să facă afaceri cu Enfance și Party, că din aceste fonduri, o sumă de 102 758,60 franci nu a fost restituită acestei asociații, ci unei alte persoane create la 11 mai 1993, ca urmare a disensiunilor grave care au perturbat organele de conducere ale întreprinderii și de împărțire și a faptului că confidențialitatea acesteia de a abuza de încrederea acesteia este astfel stabilită. Prevăzut că în stadiul acestor motive, instanța de apel, care a caracterizat în toate elementele sale actul constitutiv de abuz de încredere, prevăzut la art. 408 din Codul penal atunci aplicabil, și prejudiciul rezultat pentru asocierea, partea civilă, și-a justificat decizia; (...) REJETĂ recursul; (...) Astfel judecat și pronunțat de Curtea de Casație, camera infracțională, în ședința sa publică (...) La 8 aprilie 2003, reclamantul a adresat o scrisoare avocatului său solicitând să i se comunice raportul consilierului raportor, precum și concluziile avocatului general. În răspunsul său din aceeași zi, avocatul Consiliului a indicat în special reclamantului că Raportul consilierului raportor nu este niciodată comunicat, el face parte din deliberări, (cu excepția în mod rar, în cazul în care există o decizie de publicare în Buletinul de lucru al Curții de Casație). Concluziile avocatului general, care nu a fost prezent în ziua în care a fost ținută în cușcă ținută în formare restrânsă, se limitează la un scurt aviz, în cazul în care în speță, respingerea mai mult, care nu se argumentează altfel decât prin formula generală, judecătorii din fond și-au justificat în mod legal decizia: (...) GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de procedura în fața Curții de Casație, în măsura în care avocatul său în fața Consiliului de Stat și a Curții de Casație nu a avut nici o comunicare cu privire la raportul consilierului raportor înainte de a se pronunța în instanță, în timp ce acest document a fost transmis avocatului general, nici o comunicare a concluziilor scrise ale avocatului general pentru a putea răspunde la aceasta. Comitetul consideră că hotărârea Curții de Casație din 2 aprilie 2003 nu este suficient de motivată, deoarece nu răspunde în mod specific fiecărui mijloc dezvoltat în memoriul amplificativ și se plânge de faptul că cazul său a fost judecat în conferință și nu în ședință publică. Pe același temei, el se plânge de durata procedurii. Reclamantul se plânge în sfârșit de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, considerând că apărătorul său în fața instanței judecătorești dah Amiens, dl Leduc-Novi, a făcut obiectul unei presiuni din cauza citației sale de a se prezenta în fața acestei instanțe. Reclamantul se plânge de faptul că nici el, nici consiliul său nu au primit raportul consilierului raportor, în timp ce acest document fusese comunicat avocatului general și de lipsa de comunicare a concluziilor avocatului general. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) În ceea ce privește comunicarea raportului consilierului raportor, guvernul arată mai întâi că procedura în fața Curții de Casație din Franța a fost modificată, în special pentru a ține seama de concluziile Curții în Hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid din 31 martie 1998. Părțile. Prima, care este comunicată atât părților, cât și procurorului public, include un studiu al cauzei, și anume la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cea de-a doua, care nu este comunicată nici părților, nici avocatului general, este compusă din avizul personal al raportorului, precum și din proiectul de hotărâre. Acesta precizează că, începând cu 5 februarie 2002, avocații din cadrul Consiliului puteau să fi comunicat fișa de orientare sau prima parte a raportului întocmit de consilierul raportor pentru cazurile retrimise în plen, în formare ordinară sau în formare restrânsă. La cererea grefei Curții, guvernul prezintă în anexă o scrisoare de la primul președinte al Curții de Casație adresată la 23 ianuarie 2002, președintelui ordinii avocaților către Consilii, în care anunță introducerea acestor noi dispozitive, care se citește după cum urmează, dnă președinte, (...) Pentru camerele civile Pentru cazurile orientate spre audierile de eligibilitate Avocații la consultanță vor fi informați printr-un aviz privind depunerea unei fișe de eligibilitate și posibilitatea de a consulta această fișă la grefa hotărârilor la prezentarea acestui aviz. Pentru cazurile orientate spre o sesiune plenară de cameră, o formare obișnuită sau o formare limitată După numirea avocatului general însărcinat cu recursul, avocaților li se va transmite un aviz care să le arate că pot consulta la grefa hotărârilor raportul; la fel ca în cazul precedent, avizul va trebui prezentat grefei hotărârilor în timpul consultării. În ceea ce privește cauzele prezentate în fața formării restrânse a camerei pentru care nu a fost întocmit un raport scris, având în vedere posibilitatea deschisă de dispozițiile articolului 1013 din noul Cod de procedură civilă, în momentul trecerii la grefa hotărârilor, avocații la consilii vor avea cunoștință de faptul că nu vor primi un raport prin comunicarea unei fișe întocmite de consilierul raportor. În cazul Camerei Omucideri Avocații la Consiliere vor fi avertizați cu privire la posibilitatea de a consulta raportul sau fișa în momentul în care li se adresează un aviz pentru a-i informa cu privire la data la care a fost înștiințat în instanță; consultarea se poate face la grefa infracțională. (...) În consecință, guvernul susține că, începând cu 5 februarie 2002, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat în cadrul Consiliului, raportul sau fișa de orientare întocmită de consilierul raportor este depus la grefa criminală care editează automat un aviz pentru a informa avocatul cu privire la data depunerii și posibilitatea de a consulta raportul sau fișa de orientare la sediul grefei. Acest aviz, care, din motive practice, nu este păstrat în dosar, este imediat transmis la Acesta explică faptul că, în măsura în care aceste modalități de comunicare a raportului consilierului raportor au fost definite în strânsă colaborare cu Ordinul Avocaților în Consiliu, avocații în cauză nu pot pretinde că ignoră condițiile de comunicare a raportului. Guvernul constată că acest mecanism era în vigoare în momentul introducerii recursului reclamantului. Consilierul raportor desemnat care și-a prezentat raportul la 5 februarie 2003, fie după introducerea sistemului la 5 februarie 2002, consideră că avocatul din Consiliul reclamantului avea într-adevăr posibilitatea de a lua cunoștință de raportul menționat. În opinia sa, nu se poate reproșa autorităților franceze atitudinea avocatului față de Consiliul reclamantului, care nu putea ignora necesitatea de a-și consulta periodic cazierul pentru a se informa cu privire la elementele de procedură referitoare la recursurile a căror apărare le-a desfășurat. În plus, acesta a anexat la observațiile sale o copie a avizului său, data de 28 iulie. În februarie 2003, pe care figurează mențiunile scrise, care atestă, în opinia sa, consultarea raportului de către reprezentantul reclamantului, menționând că această copie a fost transmisă de către avocatul reclamantului la cererea președintelui llui Order de avocați către Consiliu, fapt confirmat de acesta într-o scrisoare din 18 mai 2006. În ceea ce-l privește pe solicitant, reclamantul susține că nici partea de studiu, nici orice aviz de depunere a raportului respectiv nu i-au fost comunicate, nici nu i-au fost transmise avocatului său către Consiliu. În opinia sa, această lipsă de informații cu atât mai regretabilă cu cât în această perioadă acesta din urmă era împiedicat să-și exercite funcțiile din motive de sănătate și, prin urmare, nu a avut cunoștință niciodată de faptul că a depus acest raport. El susține, de asemenea, că posibilitatea de a consulta raportul cu grefa infracțională a Curții de Casație nu poate fi analizată într-o comunicare Acest raport, în sensul jurisprudenței Curții. Curtea amintește că, în repetate rânduri, Curtea a considerat că, având în vedere importanța raportului consilierului raportor, rolul avocatului general și consecințele procedurii pentru cei interesați, dezechilibrul creat, în lipsa unei comunicări identice a raportului către consiliul pârâtului, nu a fost de acord cu cerințele procesului echitabil (a se vedea Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Hotărârea din 31 martie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, § 105; a se vedea, de asemenea, printre altele, Mac Gee c. Franța, nr 46802/99, § 15, 7 ianuarie 2003, și Berger c. Franța, 42221/99, §§ 42 și următoarele., CEDH 2002-X. În cazul de față, guvernul susține că procedura n a se confrunta cu niciun dezechilibru în măsura în care, la momentul în care reclamantul și-a formulat recursul, a fost instituită o nouă practică de către Curtea de Casație în vederea menținerii caracterului contradictoriu al procedurii și al egalității de arme. Aceasta din urmă a arătat că partea reprezentată ca în speță de un avocat în cadrul Consiliului ar putea avea cunoștință, prin intermediul reprezentantului său, de prima parte a raportului consilierului raportor, care a fost informat cu privire la posibilitatea de a consulta acest raport la grefa penală a Curții de Casație, începând cu 5 februarie 2002. Reclamantul contestă faptul că a beneficiat de această practică, precum și conformitatea acesteia cu cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea amintește în această privință că a luat act de modificările efectuate de Înalta Instanță franceză, începând cu 5 februarie 2002, pentru părțile reprezentate de un avocat în cadrul Consiliului și a considerat că această nouă practică soluționa dezechilibrul constatat în cauzele menționate anterior (Tabet c. Franța (dec.), 12922/03, 12 decembrie 2006). De aici rezultă că informarea prin intermediul unui aviz adresat avocatului către Consiliul reclamantului privind posibilitatea de consultare a raportului consilierului raportor pentru grefa penală a Curții de Casație este echivalentă cu o comunicare În sensul jurisprudenței Curții. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul, prin intermediul avocatului său din cadrul Consiliului, ar fi putut avea cunoștință de raportul consilierului raportor, astfel încât nu poate fi constatat niciun dezechilibru în procedura urmată în fața Curții de Casație (a se vedea Tabet, citată anterior). În consecință, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins, prin aplicarea articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește lipsa comunicării concluziilor avocatului general, Curtea reamintește că, în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid (citată la punctul 106), Comisia a arătat că, în fața Camerei Penale a Curții de Casație, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat în cadrul Consiliului, avocatul general îl informează pe acesta, înainte de ziua în care a avut loc ședința, cu privire la sensul propriilor sale concluzii, astfel încât atunci când, la cererea avocatului respectiv, cauza este invocată, avocatul general are posibilitatea de a formula concluzii verbale sau printr-o notă deliberată. Comisia a considerat că această practică era de natură să ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții ′ (ibidem) și, ulterior, a concluzionat în lipsa vădită de temei a obiecțiunilor de această natură (a se vedea, de exemplu, Mac Gee c. Franța (dec.), nr. 46802/99, 10 iulie 2001). În speță, Curtea arată că reclamantul a fost reprezentat în mod corespunzător de un avocat în cadrul Consiliului și că, prin urmare, acesta din urmă a beneficiat de practica considerată suficientă de Curte în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Recurentul se plânge de insuficiența motivării hotărârii Curții de Casație din 2 aprilie 2003 și de faptul că cauza sa a fost pronunțată în discuție, și nu în ședință publică. El invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. În această privință, Curtea amintește că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) din convenție impune instanțelor să își motiveze deciziile, nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument ( Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A n 288, p. 20 § 61 Societatea anonimă Immeuble Group Kosser (dec.), 38748/97, 9 martie 1999). De asemenea, aceasta nu este chemată să verifice dacă argumentele au fost tratate în mod corespunzător. Instanțele trebuie să răspundă mijloacelor de apărare esențiale, știind că amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și, prin urmare, trebuie să analizeze în lumina circumstanțelor speței (a se vedea în special Hiro Balani c. Spania , Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 303-B, p. 29, § 27). În speță, Curtea constată că Curtea de Casație, după ce a vizat memoriile reclamantului și a enumerat diferitele ramuri ale motivului unic de casare prezentat, a răspuns în mod corespunzător. Prin urmare, recurentul nu este întemeiat să susțină faptul că hotărârea Curții de Casație nu a fost suficient motivată. În ceea ce privește cea de-a doua parte a ui, dosarul și, în special, copia hotărârii din 2 aprilie 2003, arată că recursul reclamantului a beneficiat efectiv de o audiere publică în fața Curții de Casație. Prin urmare, nu se poate constata nicio încălcare a principiului publicității dezbaterilor. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Tot pe baza art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Curtea reamintește că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Or, orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare introduse în fața acesteia după 20 septembrie 1999, fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul L. 781-1 (în prezent L. 141- 1) din Codul de organizare judiciară, este, în principiu, inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec.), 57220/00, CEDH 2002-VIII). În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 13 mai 2003, fără a fi exercitat în prealabil această acțiune. În cele din urmă, recurentul se plânge de faptul că avocatul său în fața Tribunalului de apel din Amiens a făcut obiectul unor presiuni, fiind citat ca fiind inculpată în fața acestei instanțe. El invocă din nou art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea amintește că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Această regulă nu impune numai sesizarea instanțelor naționale competente ; de asemenea, aceasta obligă, în principiu, să ridice în fața acestor instanțe, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le propunem ulterior la nivel internațional (a se vedea, printre multe altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], n 29185/95, § 37, CEDO 1999-I. Scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este de a permite autorităților naționale (în special autoritățile judiciare) să examineze Ö cu privire la încălcarea dreptului protejat de Convenție și, dacă este cazul, să soluționeze această încălcare înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI, sau din nou Azinas c. Cipru [GC], n 56679/00, § 38, CEDH 2004-III. Curtea constată că reclamantul nu a invocat, nici în mod expres, nici în esență, această cauză în fața Curții de Casație. Prin urmare, Curtea consideră că aceasta trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Tulkens Modulul Președinte
de la requête n
o
15610/03
présentée par Patrick LEDUC
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 mars 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
J.-P. Costa,
M
me
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 mai 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Patrick Leduc, est un ressortissant français, né en 1949 et résidant à Marcq-en-Baroeul. Il est représenté devant la Cour par M
e
J.
Leduc-Novi, avocat à Lille. Le gouvernement français («
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 29 avril 1993, la présidente de l’association nationale Enfance et Partage, créée en 1974 afin de venir en aide aux enfants maltraités, déposa plainte avec constitution de partie civile des chefs d’abus de confiance et escroquerie contre le requérant, trésorier du comité local de Roubaix d’Enfance et Partage, et M
me
Jacqueline Leduc
‑
Novi, ancienne avocate d’Enfance et Partage et épouse du requérant. Elle exposait que le 6
février 1993, une association étudiante avait organisé une récolte de fonds au profit d’Enfance et Partage par la vente d’un guide culinaire et touristique de la région lilloise, le «
», et que ces fonds, d’un montant total de 319
510 francs (FRF), n’avaient pas été versés à l’association malgré ses demandes, mais avaient fait l’objet de deux versements sur les comptes de deux autres associations, l’Instance Supérieure de Défense et de Protection de l’Enfant (ISDPE) pour un montant de 200
000 FRF, et Enfance et Partage Nord, pour un montant de 102
758,60 FRF, ces deux associations étant distinctes du comité local d’Enfance et Partage, et ayant le requérant pour fondateur et trésorier.
Par ordonnance du 12 janvier 1998, le juge d’instruction renvoya le requérant et M
me
Leduc
‑
Novi devant le tribunal correctionnel des chefs d’escroquerie et de recel d’escroquerie.
Par jugement du 4 juin 1998, le tribunal correctionnel de Lille requalifia les faits, déclara le requérant coupable d’abus de confiance et le condamna à huit mois d’emprisonnement avec sursis et 40
000 FRF d’amende. M
me
Leduc
‑
Novi fut quant à elle reconnue coupable de recel d’abus de confiance et condamnée à une peine de 25
000 FRF d’amende.
Par arrêt du 26 mai 1999, la cour d’appel de Douai infirma le jugement quant à la requalification des faits, déclara le requérant coupable d’escroquerie, confirma la peine à son égard et relaxa M
me
Leduc
‑
Novi.
Le requérant forma un pourvoi en cassation.
Par arrêt du 24 mai 2000, la chambre criminelle de la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel de Douai et renvoya les parties devant la cour d’appel d’Amiens.
Le 28 mars 2002, la cour d’appel d’Amiens confirma le jugement du tribunal correctionnel quant à la qualification pénale d’abus de confiance, l’infirma quant à la peine infligée au requérant, la réduisant à 760 euros (EUR) d’amende et se prononça sur les intérêts civils. Elle répondit aux conclusions d’incident déposées par M
e
Jacqueline Leduc-Novi, devenue l’avocate du requérant devant la cour d’appel et qui avait été citée à comparaître devant cette dernière par erreur, en ces termes
:
«
Madame Jacqueline LEDUC avait été poursuivie au côté de son mari dans cette affaire, mais elle avait été relaxée par la cour d’appel de Douai, le 26 mai 1999. En l’absence de pourvoi du ministère public contre cette décision, celle-ci est devenue définitive et c’est à la suite d’une erreur extrêmement regrettable que Madame
LEDUC a été à nouveau citée devant cette cour qui, à l’audience du 4
mai
2001, l’a mise hors de cause avant que l’affaire ne soit renvoyée à une audience ultérieure concernant Monsieur LEDUC. Il n’y a pas lieu de revenir sur cette décision, l’erreur de citation ayant été immédiatement réparée par cette cour par une mise hors de cause.
»
Le requérant forma un second pourvoi en cassation. Il se fit représenter par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation, qui déposa un mémoire ampliatif devant la Cour de cassation.
Le 5 février 2003, le conseiller rapporteur, désigné le 18 juillet 2002, déposa son rapport.
Le 28 février 2003, un «
avis à avocat
» fut édité indiquant le nom du conseiller rapporteur, la date de dépôt du rapport, le nom de l’avocat général, la date de l’audience, ainsi que la «
possibilité de consultation de la note technique ou du rapport au greffe criminel
».
Par arrêt du 2 avril 2003, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi, retenant la motivation suivante
:
«
Attendu que, pour déclarer Patrick LEDUC coupable d’abus de confiance, pour des faits de 1993, l’arrêt attaqué énonce que, délégué du comité de Roubaix d’Enfance et Partage, il était mandataire de cette association, que son mandat était de recevoir, pour le compte de celle-ci, les fonds collectés lors de la distribution du guide le «
CHTI
93
», dans la région lilloise, par les étudiants (...), dont les auditions prouvent qu’ils ont toujours cru et voulu traiter avec Enfance et Partage, que sur ces fonds, une somme de 102
758,60 francs n’a pas été reversée à cette association mais à une autre qu’il avait créée le 11 mai 1993 suite aux graves dissensions ayant perturbé les organes directeurs d’Enfance et Partage et que son intention d’abuser la confiance de cette dernière est ainsi établie
;
Attendu qu’en l’état de ces motifs, la cour d’appel, qui a caractérisé en tous ses éléments constitutifs le délit d’abus de confiance, prévu par l’article 408 du code pénal alors applicable, et le préjudice en résultant pour l’association, partie civile, a justifié sa décision
; (...)
REJETTE le pourvoi
; (...)
Ainsi jugé et prononcé par la Cour de cassation, chambre criminelle, en son audience publique (...)
».
Le 8 avril 2003, le requérant adressa un courrier à son avocat demandant à ce que lui soient communiqué le rapport du conseiller rapporteur ainsi que les conclusions de l’avocat général.
Dans sa réponse datée du même jour, l’avocat aux Conseils indiqua notamment au requérant que
:
«
Le rapport du conseiller rapporteur n’est jamais communiqué, il fait partie du délibéré, (sauf de façon rarissime, lorsqu’il y a décision de publication au Bulletin d’Information de la Cour de Cassation).
Les conclusions de l’avocat général, qui n’a pas été présent le jour de l’audience tenue en formation restreinte, se limitent à un bref avis, en l’espèce «
rejet
», qui n’est pas argumenté autrement que par la formule générale «
les juges du fond ont légalement justifié leur décision
» (...)
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation en ce que son avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation n’a eu ni communication du rapport du conseiller rapporteur avant l’audience alors que ce document a été transmis à l’avocat général, ni communication des conclusions écrites de l’avocat général afin de pouvoir y répondre.
2.
Il estime que l’arrêt de la Cour de cassation du 2 avril 2003 n’est pas suffisamment motivé car il ne répond pas de manière spécifique à chacun des moyens développés dans le mémoire ampliatif et se plaint de ce que son affaire a été jugée en conférence et non en audience publique. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
3.
Sur le même fondement, il se plaint de la durée de la procédure.
4.
Le requérant se plaint enfin d’une atteinte à son droit à un procès équitable estimant que son défenseur devant la cour d’appel d’Amiens, M
e
Leduc-Novi, a fait l’objet de pressions en raison de sa citation à comparaître devant cette juridiction.
1.
Le requérant se plaint de ce que ni lui ni son conseil ne reçurent le rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été communiqué à l’avocat général, et du défaut de communication des conclusions de l’avocat général. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
S’agissant de la communication du rapport du conseiller rapporteur, le Gouvernement expose tout d’abord que la procédure devant la Cour de cassation française a été modifiée, afin notamment de prendre en compte les conclusions de la Cour dans son arrêt
Reinhardt et Slimane-Kaïd c.
France
du 31 mars 1998. Il rappelle à cet égard que le
rapport du conseiller
rapporteur
comprend
désormais deux
parties. La première, qui est communiquée à la fois aux parties et au ministère public, comprend une étude de l’affaire, à savoir l’exposé des faits et de la procédure, l’analyse des moyens, l’examen objectif de la question juridique, les textes et la jurisprudence utiles à la solution du pourvoi et la doctrine de référence. La seconde, qui n’est communiquée ni aux parties ni à l’avocat général, est composée de l’avis personnel du rapporteur ainsi que du projet d’arrêt. Il précise qu’à compter du 5 février 2002, les avocats aux Conseils pouvaient avoir communication de la fiche d’orientation ou du premier volet du rapport établi par le conseiller rapporteur pour les affaires renvoyées en plénière de chambre, en formation ordinaire ou en formation restreinte. A la demande du greffe de la Cour, le Gouvernement produit en annexe un courrier du premier Président de la Cour de cassation adressé, le 23
janvier 2002, à la Présidente de l’ordre des avocats aux Conseils l’avisant de la mise en place de ces nouveaux dispositifs, lequel se lit comme suit
:
«
Madame le Président,
(...)
1.
Pour les chambres civiles
:
a)
Pour les affaires orientées vers des audiences d’admissibilité
:
Les avocats aux conseils seront informés par un avis du dépôt d’une fiche d’admissibilité et de la possibilité de consulter cette fiche au greffe des arrêts sur présentation de cet avis.
b)
Pour les affaires orientées vers une plénière de chambre, une formation ordinaire ou une formation restreinte
:
Lorsque l’avocat général chargé du pourvoi aura été désigné, un avis sera transmis aux avocats aux conseils leur indiquant qu’ils peuvent consulter au greffe des arrêts le rapport
; comme dans le cas précédent, l’avis devra être présenté au greffe des arrêts lors de la consultation.
S’agissant des affaires renvoyées devant la formation restreinte de la chambre pour lesquelles un rapport écrit n’aura pas été établi eu égard à la faculté ouverte par les dispositions de l’article 1013 du nouveau code de procédure civile, lors de leur passage au greffe des arrêts les avocats aux conseils auront connaissance du non-dépôt d’un rapport par communication d’une fiche établie par le conseiller rapporteur.
2.
Pour la chambre criminelle
:
Les avocats aux conseils seront avertis de la possibilité de consulter le rapport ou la fiche lors de l’avis qui leur est adressé pour les informer de la date de l’audience
; la consultation pourra se faire au greffe criminel. (...)
»
En conséquence, le Gouvernement soutient que, depuis le 5 février 2002, lorsque les parties sont représentées par un avocat aux Conseils, le rapport ou la fiche d’orientation établi par le conseiller rapporteur est déposé au greffe criminel qui édite automatiquement un avis afin d’informer l’avocat aux Conseils de la date de ce dépôt et de la possibilité de venir consulter le rapport ou la fiche d’orientation dans les locaux du greffe. Cet avis, qui pour des raisons pratiques n’est pas conservé dans le dossier, est immédiatement transmis à l’Ordre des avocats aux Conseils qui se charge ensuite de le déposer dans le casier de l’avocat concerné dans les locaux réservés à l’Ordre des avocats au sein de la Cour de cassation. Il explique que dans la mesure où ces modalités de communication du rapport du conseiller rapporteur ont été définies en étroite collaboration avec l’Ordre des avocats aux Conseils, les avocats concernés ne peuvent prétendre ignorer les conditions de communication du rapport.
Le Gouvernement constate que ce dispositif était en vigueur au moment de l’introduction du pourvoi du requérant. Le conseiller rapporteur désigné ayant déposé son rapport le 5 février 2003, soit postérieurement à la mise en place du système le 5 février 2002, il estime que l’avocat aux Conseils du requérant avait effectivement la possibilité de prendre connaissance dudit rapport. Il considère qu’on ne saurait reprocher aux autorités françaises l’attitude de l’avocat aux Conseils du requérant, lequel ne pouvait ignorer la nécessité de consulter régulièrement son casier afin de s’informer des éléments de procédure relatifs aux pourvois dont il assurait la défense. Il annexe en outre à ses observations une copie de l’avis, daté du 28
février 2003, sur lequel figurent des mentions manuscrites, lesquelles attestent, selon lui, de la consultation du rapport par le représentant du requérant. Il précise que cette copie a été transmise par l’avocat du requérant à la demande du président de l’Ordre des avocats aux Conseils, ce que confirme ce dernier dans un courrier en date du 18 mai 2006.
Le requérant maintient quant à lui que ni la partie «
étude
» du rapport, ni un quelconque avis de dépôt dudit rapport ne lui ont été communiqués, pas plus qu’ils ne l’ont été à son avocat aux Conseils. Il estime cette absence d’information d’autant plus regrettable qu’à cette période ce dernier était empêché d’exercer ses fonctions pour des raisons de santé et n’a donc jamais eu connaissance de l’éventuel dépôt de ce rapport. Il soutient par ailleurs que la possibilité de consultation du rapport au greffe criminel de la Cour de cassation ne peut s’analyser en une «
communication
» de ce rapport au sens de la jurisprudence de la Cour.
La Cour rappelle qu’elle a, à maintes reprises, jugé que compte tenu de l’importance du rapport du conseiller rapporteur, du rôle de l’avocat général et des conséquences de l’issue de la procédure pour les intéressés, le déséquilibre créé, faute d’une communication identique du rapport au conseil du prévenu, ne s’accordait pas avec les exigences du procès équitable (voir
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
, arrêt du 31 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
; voir également, parmi d’autres,
Mac Gee c. France
, n
o
46802/99, § 15, 7 janvier 2003, et
Berger c.
France,
n
o
42221/99, §§ 42 et suiv., CEDH 2002-X).
Dans la présente affaire, le Gouvernement prétend que la procédure n’aurait connu aucun déséquilibre dans la mesure où à l’époque où le requérant a formé son pourvoi, une nouvelle pratique avait été mise en place par la Cour de cassation en vue de préserver le caractère contradictoire de la procédure et l’égalité des armes. Cette dernière tendait à ce que la partie représentée comme en l’espèce par un avocat aux Conseils puisse avoir connaissance, par l’intermédiaire de son représentant, du premier volet du rapport du conseiller rapporteur, lequel était averti de la possibilité de consultation de ce rapport au greffe criminel de la Cour de cassation, et ce à compter du 5 février 2002.
Le requérant conteste le fait d’avoir bénéficié de cette pratique, ainsi que la conformité de celle-ci avec les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle à cet égard qu’elle a pris acte des changements opérés par la Haute juridiction française, à compter du 5 février 2002, pour les parties représentées par un avocat aux Conseils et a estimé que cette pratique nouvelle remédiait au déséquilibre constaté dans les affaires précitées (
Tabet c. France
(déc.), n
o
12922/03, 12 décembre 2006). Il faut en déduire que l’information par le biais d’un avis adressé à l’avocat aux Conseils du requérant de la possibilité de consultation du rapport du conseiller rapporteur au greffe criminel de la Cour de cassation équivaut à une «
communication
» au sens de la jurisprudence de la Cour. La Cour tient donc pour acquis que le requérant, par l’intermédiaire de son avocat aux Conseils, aurait pu avoir connaissance du rapport du conseiller rapporteur, de sorte qu’aucun déséquilibre dans la procédure suivie devant la Cour de cassation ne saurait être constaté (voir
Tabet
, précitée).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, et doit être rejeté, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
S’agissant de l’absence de communication des conclusions de l’avocat général, la Cour rappelle que, dans l’arrêt
Reinhardt et Slimane-Kaïd
(précité, § 106), elle a relevé que, devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, lorsque les parties sont représentées par un avocat aux Conseils, l’avocat général informe celui-ci, avant le jour de l’audience, du sens de ses propres conclusions de sorte que lorsque, à la demande dudit avocat aux Conseils, l’affaire est plaidée, ce dernier a la possibilité de répliquer aux conclusions oralement ou par une note en délibéré. Elle a estimé que cette pratique était «
de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes
» (
ibidem
) et a, par la suite, conclu au défaut manifeste de fondement des griefs de cette nature (voir, par exemple,
Mac Gee c. France
(déc.), n
o
46802/99, 10
juillet
2001).
En l’espèce, la Cour relève que le requérant était dûment représenté par un avocat aux Conseils et que ce dernier a donc bénéficié de la pratique jugée suffisante par la Cour aux fins de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit également être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de l’insuffisance de motivation de l’arrêt de la Cour de cassation du 2 avril 2003 et de ce que son affaire ait été jugée «
en conférence
» et non en audience publique. Il allègue la violation de l’article
6 § 1 de la Convention.
S’agissant du grief tiré de l’insuffisance de motivation, la Cour rappelle que si l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
Van de Hurk c. Pays-Bas
, arrêt du 19 avril 1994, série A n
o
288, p. 20, § 61
;
Société anonyme Immeuble Groupe Kosser
(déc.), n
o
38748/97, 9 mars 1999). De même, elle n’est pas appelée à rechercher si les arguments ont été adéquatement traités. Il incombe aux juridictions de répondre aux moyens de défense essentiels, sachant que l’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit donc s’analyser à la lumière des circonstances de l’espèce (voir, notamment,
Hiro Balani c.
Espagne
, arrêt du 9 décembre 1994, série A n
o
303-B, p. 29, § 27).
En l’espèce, la Cour constate que la Cour de cassation, après avoir visé les mémoires du requérant et énuméré les différentes branches du moyen unique de cassation présenté, y a dûment répondu. Le requérant n’est donc pas fondé à soutenir que l’arrêt de la Cour de cassation n’était pas suffisamment motivé.
S’agissant de la seconde branche du grief, le dossier et, notamment, la copie de l’arrêt du 2 avril 2003, laisse apparaître que le pourvoi du requérant a effectivement bénéficié d’une audience publique devant la Cour de cassation. Aucune violation du principe de publicité des débats ne saurait donc être constatée.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Toujours sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Or, tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999, sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 (actuel L. 141- 1) du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne (
Mifsud c.
France
[GC] (déc.), n
o
57220/00, CEDH 2002-VIII). En l’espèce, le requérant a saisi la Cour le 13 mai 2003 sans avoir préalablement exercé ce recours.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
4.
Enfin, le requérant se plaint de ce que son avocate devant la cour d’appel d’Amiens ait fait l’objet de pressions en étant citée comme prévenue devant cette cour. Il invoque à nouveau l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Cette règle n’exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes
; elle oblige aussi, en principe, à soulever devant ces mêmes juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite au niveau international (voir, parmi beaucoup d’autres,
Fressoz et Roire c.
France
[GC], n
o
29183/95, § 37, CEDH 1999-I). La finalité de la règle relative à l’épuisement des voies de recours internes est de permettre aux autorités nationales (notamment les autorités judiciaires) d’examiner le grief concernant la violation d’un droit protégé par la Convention et, le cas échéant, de redresser cette violation avant que la Cour n’en soit saisie (voir
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, § 152, CEDH 2000-XI, ou encore
Azinas c. Chypre
[GC], n
o
La Cour observe que le requérant n’a invoqué, ni expressément ni en
substance, ce grief devant la Cour de cassation.
Elle estime, par conséquent, qu’il doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
A la lumière de ce qui précède, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente