ÎCCJ, Decizia nr. 246/2021

Asupra recursului de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2019, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului Suceava și s-a dispus trimiterea acesteia pe cale administrativă președintelui secției penale pentru a dispune potrivit competențelor legale ce îi revin.

Împotriva încheierii din data de 25 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2019, petentul A. a formulat contestație.

Prin decizia penală nr. 52 din data de 19 martie 2021, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 25 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva deciziei penale nr. 52 din data de 19 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, contestatorul A. a formulat din nou contestație.

Prin decizia nr. 426 din data de 22 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 52 din data de 19 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Pentru a dispune astfel, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că procesul penal se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legale, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.

Totodată, s-a reținut că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO impune existența unei căi judiciare efective care să permită părții de a beneficia de o cale de atac, dreptul de acces la o instanță fiind un element inerent al garanțiilor consacrate de acest articol și oferă instanței dreptul, ca în fiecare caz, să procedeze la o evaluare în lumina particularităților procedurii, pentru ca în aplicarea normelor de procedură, să se evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor și o flexibilitate excesivă care ar conduce la eliminarea condițiilor procedurale stabilite de lege.

Astfel, instanța supremă a reținut că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, principiu statuat de art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicație a dispozițiilor art. 129 din Constituția României, care prevăd că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

De asemenea, s-a reținut că potrivit art. 550 alin. (1) coroborat cu art. 551 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., hotărârile pentru care nu este prevăzută calea de atac a contestației sau apelului rămân definitive la data pronunțării lor și devin executorii, ele neputând fi atacate ulterior.

Mai mult decât atât, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 425

1

alin. (1) din C. proc. pen. conform cărora:

"calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres".

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că a fost învestită cu soluționarea contestației formulate de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 52 din data de 19 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 25 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2019, decizia purtând mențiunea, definitivă".

Prin urmare, s-a constatat că, în cauză, contestatorul A. a formulat contestație împotriva unei hotărâri definitive, învestind Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea unei căi de atac care nu întrunește cerințele textelor legale menționate și, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.

Or, dacă legea nu prevede vreo cale de atac, nu se pot crea artificial astfel de căi, legislația referitoare la formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a formula o cale de atac vizând asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice.

Așadar, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept, sancțiunea procedurală a inadmisibilității intervenind atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude.

Împotriva deciziei nr. 426 din data de 22 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, contestatorul A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 6 septembrie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac promovate de contestator, constată că aceasta este inadmisibilă și va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:

În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală și a exigențelor stabilite prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale " Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi", iar potrivit dispozițiilor art. 8 din aceeași lege "Hotărârile pronunțate în primă instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă."

În speță, A. a exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei penale nr. 426 din data de 22 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 52 din data de 19 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

În acest context, Completul de 5 Judecători al instanței supreme reține că potrivit dispozițiilor art. 425

1

alin. (7) din C. proc. pen., contestația se soluționează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În raport cu aceste dispoziții legale, se constată că, în ceea ce privește decizia prin care se soluționează calea ordinară de atac a contestației, C. proc. pen. nu a reglementat un al doilea sau al treilea grad de jurisdicție, aceasta fiind definitivă.

Prin urmare, se constată că A. a exercitat calea de atac a recursului, cale de atac care nu mai este prevăzută în actuala reglementare a C. proc. pen., împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de a face obiectul unei căi de atac ordinare sau extraordinare, aspect de natură a încălca coerența sistemului căilor de atac reglementate de lege.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, a principiului unicității căilor de atac reglementate de lege și a dispozițiilor ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, și din acest motiv, constituie o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Față de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 426 din data de 22 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 426 din data de 22 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 septembrie 2021.