ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1608/2014

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 4 aprilie 2012,

reclamanții C.A. și T.T.E.D. au

solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu primăria

municipiului Târgu-Jiu, obligarea pârâtei să emită decizie de soluționare cu

privire la două notificări înregistrate din 13 februarie 2001 și din 28

februarie 2002.

În motivare reclamanții au arătat că

autoarea lor, T.M., a formulat notificările menționate, în calitate de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, pentru terenul dobândit în baza actului de

partaj voluntar autentificat din 10 august 1955, teren în suprafață de 41 mp ce

a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966, însă pârâta nu a emis

decizie administrativă prin care să se fi pronunțat cu privire Ia pretențiile

notificate în termenul legal.

Reclamanții au arătat, totodată, că

răspunsurile negative transmise de ­pârâtă autoarei lor, având aceleași numere

de înregistrare, anume din 13 februarie 2001 și din 28 februarie 2002, prin

care i s-a adus la cunoștință că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, nu

constituie dispoziții de soluționare a notificărilor, în înțelesul prevederilor

legale mai sus menționate.

Prin sentința civilă nr. 150 din 14

mai 2012, Tribunalul Gorj, secția civilă,

a

respins acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că nici autoarea reclamanților și nici reclamanții nu au făcut

dovada formulării unor notificări cu respectarea cerințelor impuse de prevederile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, comunicate prin executorul judecătoresc, motiv

pentru care nu se poate reține că în sarcina pârâtei s-ar fi născut obligația

de a emite decizie ori dispoziție motivată de soluționare statuată prin

prevederile art. 25 alin. (1) din lege.

Prin decizia civilă nr. 77 din 4

octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței mai sus-menționate.

Instanța de apel a reținut, în esență,

că nerespectarea dispozițiilor legale privind procedura de depunere a

notificării, are drept consecință pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, iar în cauză cele două cereri

formulate de autoarea reclamanților nu îmbracă forma legală, anume, nu respectă

prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora notificările se

comunică prin executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria în a cărei

circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei

circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului, în

termenul legal de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

termen care, ulterior, a fost prelungit până la data de 14 februarie 2002.

Prin decizia nr. 2262 din 17 aprilie 2013,

Înalta Curte de Casație și Justiție

a

admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei anterior menționate, a

casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă

a reținut că obligația de înregistrare și transmitere a notificării prin intermediul

executorului judecătoresc, nu este prevăzută de legiuitor sub sancțiunea nulității

absolute, dispozițiile art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, republicată,

sancționând cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii

numai omisiunea formulării în termen a notificării, nu și omisiunea înaintării acesteia

prin intermediul executorului judecătoresc.

Ca urmare, depunerea de către o persoană

a unei notificări direct la registratura entității învestite cu soluționarea acesteia

nu pune în discuție inexistența notificării, ci o obligă să procedeze ia soluționarea

acesteia, în condițiile impuse de legea de reparație.

Instanța supremă a stabilit că, în rejudecare,

instanța de apel urmează a verifica și stabili motivat, pentru evitarea unor confuzii,

dacă cele două cereri formulate de autoarea reclamanților au primit ca număr de

înregistrare în registratura pârâtei aceleași număr cu cel al adreselor prin care

pârâta a comunicat acesteia rezultatul verificărilor, precum și celelalte critici

invocate de reclamanți pe calea recursului sub formă de apărări.

Prin decizia nr. 321 din 13 noiembrie 2013,

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă,

a

admis apelul reclamanților, a schimbat sentința în sensul admiterii acțiunii, obligând

pârâta să emită dispoziție la notificările formulate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel, în rejudecare, a reținut că notificările reclamanților au fost formulate în

termenul legal, iar obligația de înregistrare și transmitere a acestora prin intermediul

executorului judecătoresc nu este prevăzută de legiuitor sub sancțiunea nulității

absolute, astfel încât pârâtei îi revine obligația de a emite un răspuns concretizat

prin decizie sau dispoziție motivată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâta Primăria

municipiului Târgu Jiu, prin Primar,

arătând

că cele două cereri formulate de autoarea reclamanților au fost întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 18/1991, iar nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, acestora li s-a răspuns

că terenul în discuție nu face obiectul legilor fondului funciar prin adresele

din 13 februarie 2001 și, respectiv, din 28 februarie 2002, iar instanța de apel

în mod greșit a dispus obligarea la soluționarea acestor cereri care nu pot fi considerate

notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, ultima fiind depusă în afara termenului

prevăzut de lege.

Recursul este fondat și va fi admis pentru

următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă deduce judecății prin

intermediul motivelor de recurs împrejurarea că în mod greșit a fost obligată, potrivit

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Ia soluționarea notificărilor din 13

februarie 2001 și din 28 februarie 2002 formulate de către reclamanți, în condițiile

în care acestea nu au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind formulate

în afara termenului prevăzut de acest act normativ, critici care sunt fondate.

Se reține că, prin decizia nr. 2262

din 17 aprilie 2013 instanța supremă a casat decizia instanței de apel pronunțată

în primul ciclu procesual și a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe reținând

că omisiunea transmiterii notificării prin intermediul executorului judecătoresc

nu este sancționată cu nulitatea, dând, totodată, îndrumări instanței de trimitere

în sensul de a „(...) verifica și stabili motivat, pentru evitarea unor confuzii,

dacă cele două cereri formulate de autoarea reclamanților au primit ca număr de

înregistrare în registratura pârâtei același număr cu cel al adreselor prin care

pârâta a comunicat acesteia rezultatul verificărilor, precum și celelalte critici

invocate de reclamanți pe calea recursului sub formă de apărări”.

Instanța de apel, în rejudecare, a dispus

efectuarea unei adrese către pârâtă solicitând ca aceasta să precizeze „dacă cererile

formulate de reclamanta T.M. cu privire la terenul de 423 mp expropriat prin Decretul

nr. 413/1996 au fost înregistrate în registratura primăriei și au primit număr identic

cu cel al adreselor din 13 februarie 2001 și din 28 februarie 2002 comunicate reclamantei”.

Prin adresa din 31 octombrie 2013 pârâta

a răspuns solicitării instanței în sensul că cererile reclamantei și răspunsurile

la acestea poartă aceleași numere de înregistrare, depunând, în copie, la dosarul

cauzei, înscrisurile la care a făcut referire.

Pe baza acestor înscrisuri, instanța de

apel a constatat că reclamanții au uzat de procedura administrativă prealabilă obligatorie

prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificări în termen, asupra cărora pârâta

este obligată a se pronunța în forma prevăzută de lege, respectiv, prin decizie

sau dispoziție motivata.

Calificarea juridica dată de instanța de

apei celor două notificări este eronată, având în vedere următoarele aspecte:

Prin cererea înregistrată la Primăria municipiului

Târgu-Jiu la data de 13 februarie 2001 autoarea reclamanților a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1), alin. (5) și alin. (6) din

Legea nr. 18/1991 republicată, restituirea în natură a suprafeței de teren de 423

mp situat în intravilanul municipiului Târgu-Jiu, str. I., expropriat prin Decretul

nr. 413/1966 pentru construirea unor blocuri de locuințe, care însă nu au fost edificate,

terenul fiind liber de construcții.

Acestei notificări, pârâta i-a răspuns

prin adresa cu aceiași număr din data de 13 februarie 2001 în sensul că „terenul

în suprafață de 423 mp expropriat prin Decretul nr. 413/1966 nu face obiectul legilor

fondului funciar, fiind afectat de utilități publice”.

Cu toate acestea, la mai bine de un an,

autoarea reclamanților revine cu o altă notificare, înregistrată din 28

februarie 2002, identică în conținut cu prima, respectiv, având aceeași solicitare

formulată în baza acelorași temeiuri legale, căreia pârâta i-a furnizat același

răspuns.

Principiul disponibilității specific dreptului

civil este aplicabil, în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de

stat în perioada comunistă, inclusiv procedurii administrative prealabile reglementată

de actele normative speciale de reparație, sens în care partea interesată/persoana

îndreptățită poate sesiza autoritatea competentă cu o cerere de restituire în modalitatea

pe care partea o consideră ca fiind conformă legii.

În lumina acestui principiu și a dreptului

general la petiție, autoarea reclamanților a sesizat pârâta cu o cerere de restituire

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, menținând o atare solicitare chiar

și ulterior comunicării, de către pârâtă, a faptului că imobilul solicitat nu face

obiectul actului normativ arătat.

Având în vedere că nu se poate invoca necunoașterea

legii, iar autoarea reclamanților a fost înștiințată despre inaplicabilitatea Legii

nr. 18/1991 imobilului solicitat spre restituire, dar a insistat în demersul judiciar

întemeiat pe acest act normativ, rezultă că intenția sa a fost aceea ca pretenția

formulată să fie soluționată pe baza normei legale arătate.

Cele două „cereri” prin care se solicită

același teren, în baza acelorași dispoziții legale, nu pot fi considerate notificări

în temeiul Legii nr. 10/2001, lucru care rezultă analizând nu numai conținutul acestora,

în care nu se face vreo referire la Legea nr. 10/2001, ci și momentul înregistrării

lor.

Astfel, se constată că la data înregistrării

primei solicitări, 13 februarie 2001, Legea nr. 10/2001 nu intrase în vigoare, aceasta

fiind publicată în M. Of. nr. 15/14.02.2001.

Termenul de depunere a notificărilor era

de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen

ce a fost prelungii succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până

la data de 14 februarie 2002 și nu a suferit nici o modificare prin dispoziții legale

ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii, fără vreo distincție.

Prin urmare, cererea autoarei reclamantei

nu poate fi apreciată ca fiind o notificare emisă în baza Legii nr. 10/2001, neexistând,

la acea dată, temeiul juridic ce permitea calificarea cererii ca fiind o notificare

în sensul legii speciale de reparație.

Referitor la cea de-a doua cerere, înregistrată

din 28 februarie 2002, aceasta se situează în afara termenului legal de depunere

a notificărilor aslfei cum este prevăzut de art. 22 alin. (1) din legea republicată.

Sancțiunea nerespectării termenului de

notificare este decăderea din drept a persoanei îndreptățite de a mai solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Având în vedere că, prin niciuna dintre

cele două cereri, autoarea reclamanților nu a formulat o notificare în sensul Legii

nr. 10/2001, atât din punctul de vedere al temeiului juridic invocat cât și al termenului

prevăzut de lege pentru depunerea acestor solicitări, pârâta, în mod nelegal, a

fost obligată, prin decizia apelată, să emită o dispoziție potrivit acestui act

normativ.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei

Primăria Municipiului Târgu-Jiu, prin Primar, împotriva deciziei nr. 321 din 13

noiembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, și va modifica decizia

atacată, potrivit art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul respingerii,

ca nefondat, a apelului declarat de reclamanții C.A. și T.T.E.D. împotriva sentinței

nr. 150 din 14 mai 2012 a Tribunalului Gorj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Primăria

Municipiului Târgu-Jiu, prin Primar, împotriva deciziei nr. 321 din 13 noiembrie

2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Modifică decizia atacată în sensul că respinge,

ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.A. și T.T.E.D. împotriva sentinței

nr. 150 din 14 mai 2012 a Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

28 mai 2014.