ÎCCJ, Decizia nr. 254/2021

asupra recursului de față:

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea recurată

Prin decizia civilă nr. 829 din 11 februarie 2021, în temeiul art. 513 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de revizuire și a apreciat că este încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat prin pronunțarea unei noi hotărâri judecătorești definitive prin care s-a revenit asupra unei chestiuni litigioase, deja soluționate printr-o hotărâre definitivă, a anulat Decizia nr. 2019 din 21 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecarea recursului.

În temeiul pe dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de revizuire a apreciat că cererea de revizuire este admisibilă, făcând referire la Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016 de către ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "în baza unor decizii ale CJUE, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu, în litigiul de bază, a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere." Mai mult, s-a arătat în considerentele deciziei precitate, că: "Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european."

Prin decizia penală nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosar nr. x/2016, s-a admis apelul formulat de apelanta inculpată A. împotriva sentinței penale nr. 256 din 13 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea, s-a desființat în parte sentința atacată și în urma rejudecării, s-a dispus achitarea acesteia pentru comiterea următoarelor infracțiuni: cea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78 din 2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen. cea prevăzută de art. 289 C. pen. anterior și art. 5 C. pen. cea prevăzută de art. art. 253

1

alin. (1) C. pen. anterior și art. 5 C. pen. și s-au respins ca nefondate acțiunile civile formulate de părțile civile Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) prin Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) și MADR prin AFIR și înlăturată obligarea inculpatei la plata sumelor de 9.890,81 RON și 106.266 RON către părțile civile menționate.

De asemenea, s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe, dacă nu sunt contrare deciziei.

Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 2019 din 21 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins recursul formulat de reclamanta A. PFA, declarat împotriva sentinței nr. 103/3 mai 2017 al Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reținându-se în considerentele acesteia că "În apel, prin decizia penală nr. 484 din 25 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, doamna A. a fost achitată pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri, prevăzută de art. 289 C. pen. anterior, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. respectiv fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, fiind menținute dispozițiile sentinței primei instanțe care nu sunt contrare, printre acestea regăsindu-se și anularea celor două adeverințe.

Prin urmare, documentele care atestau dreptul de proprietate al recurentei reclamante asupra terenului agricol în suprafață de 10 hectare și faptul că, în perioada 29.05.2011 - 29.05.2012, aceasta a lucrat fără remunerație în cadrul respectivei ferme, un număr de 5 ore pe zi, participând la diferite activități agricole (document necesar pentru îndeplinirea condiției de eligibilitate privitor la experiența de minim un an anterior instalării de cont propriu într-o exploatație agricolă) nu pot fi avute în vedere ca fiind valide la analiza cererii de finanțare și a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate.

Așadar, se constată, urmare a soluționării definitive a cauzei penale, că informațiile comunicate de către recurenta reclamantă la data depunerii cererii de finanțare nu corespund realității, astfel că, în fapt, beneficiarul nu ar fi putut fi eligibil pentru obținerea finanțării, fiind propusă judicios măsura de încetare a contractului de finanțare, aspect analizat și reținut și de instanța de fond."

Prin prisma celor de mai sus, instanța de revizuire a concluzionat că nu poate fi pusă la îndoială existența unor hotărâri potrivnice, prin care două instanțe, de grade diferite, au soluționat aceeași chestiune dedusă judecății, respectiv legalitatea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 1 august 2016 și a Deciziei nr. 25718 din 21 septembrie 2016, din perspectiva existenței neregulii reținute în sarcina revizuentei prin actele atacate.

Revenind la motivul de revizuire invocat în cauză - contrarietatea de hotărâri - întemeiat pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este de remarcat că a fost vizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, apreciat ca incident ca urmare a nesocotirii de către cea de-a doua instanță a ceea ce s-a statuat în primul litigiu.

Prin modul de soluționare al laturii civile în cadrul procesului penal (urmare a achitării inculpatei) - respingerea, ca nefondate, a acțiunile civile formulate de părțile civile Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) prin APIA și MADR prin AFIR și înlăturarea obligării inculpatei la plata sumelor de 9.890,81 RON și 106.266 RON către părțile civile - este cert că dispoziția "Menține celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe dacă nu sunt contrare prezentei decizii.", din dispozitivul deciziei penale nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, nu vizează cele două adeverințe avute în vedere de Decizia nr. 2019 din 21 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: adeverința nr. x din 28 iunie 2012 emisă de Primăria Babadag în care sunt menționate date necorespunzătoare adevărului (și anume că A. deține în proprietate o suprafață agricolă de 10 hectare în condițiile în care singurul document deținut de aceasta în legătură cu respectivul teren era un antecontract de vânzare-cumpărare) și adeverința nr. x din 05 iulie 2012 eliberată de "B." S.R.L. (că numita A. nu ar fi lucrat 5 ore/zi în cadrul firmei). Această concluzie se impune întrucât instanța de control judiciar a reținut în considerentele deciziei nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie că "Având în vedere soluțiile de achitare pronunțate, neexistând o faptă ilicită care să fi produs un prejudiciu, se vor respinge ca nefondate acțiunile civile formulate de părțile civile MADR prin APIA și MADR prin AFIR și înlătură obligarea inculpatei la plata sumelor de 9.890,81 RON și 106.266 RON către părțile civile menționate."

În concluzie, este fără putință de tăgadă faptul că instanța de control judiciar în materie penală a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra modului de soluționare al laturii civile - prin respingerea pretențiilor părților civile - și, implicit cu privire la cele două adeverințe a căror validitate nu mai poate fi pusă, astfel, la îndoială.

Rezultă, așadar, că nu pot fi nesocotite considerentele decisive din hotărârea pronunțată în primul litigiu, în considerarea dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. or, în prezenta cauză aceste considerente sunt parte din cele care fac corp comun cu hotărârea, constituind explicația soluției împărtășite de instanță cu privire la latura civilă.

Pe de altă parte, relativ la motivul de revizuire invocat în cauză, respectiv dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, Înalta Curte subliniază că jurisprudența CEDO este unanimă în ceea ce privește necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice.

II. Cererea de recurs

Un prim motiv de recurs vizează reținerea instanței de revizuire a aplicabilității art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susține că instanța de revizuire a motivat admiterea cererii arătând că: "este fără putință de tăgadă faptul că instanța de control judiciar în materie penală a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra modului de soluționare al laturii civile - prin respingerea pretențiilor părților civile - și implicit cu privire la cele două adeverințe a căror validitate nu mai poate fi pusă, astfel, la îndoială."

Reiterează că, prin Procesul-verbal de Constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 21369 din 01 august 2016 emis de AFIR s-a stabilit că beneficiarul nu era eligibil în vederea obținerii finanțării, deoarece au fost încălcate atât clauzele contractuale, cât și prevederile legale privind acordarea finanțării nerambursabile.

Față de motivarea instanței de revizuire apreciază că, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., în condițiile în care desființarea înscrisurilor este, în cadrul procesului penal, o măsură care aparține exclusiv laturii penale a procesului penal și care nu ține de soluționarea acțiunii civile din procesul penal.

Se afirmă că, în cauză, nu ne aflăm în limitele impuse de textul de lege indicat anterior, neexistând două sau mai multe hotărâri potrivnice care sa atragă imposibilitatea punerii în executare a acestora, mai ales că, răspunderea administrativă a beneficiarului pentru neregulile săvârșite în cadrul Contractului de Finanțare nu exclud răspunderea penală.

Cazul de revizuire invocat de revizuentă poate fi aplicabil atunci când două sau mai multe instanțe au pronunțat soluții contradictorii în una și aceeași cauză, fără ca partea interesată să fi invocat excepția puterii lucrului judecat. Din această cauză s-a afirmat că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă constatarea cu întârziere a autorității de lucru judecat.

În plus, apreciază că, pentru a fi admisă o cerere de revizuire în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este necesar ca instanța să motiveze analiza realizată asupra înlăturării normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia și aplicarea cu prioritate a normei legale naționale, prin verificarea încadrării juridice a motivelor de fapt realizată de instanța de recurs.

Arată că, instanța de revizuire a făcut doar o analiză a practicii CJUE dată în interpretarea unor norme care alcătuiesc dreptul european, nefiind invocată sau interpretată o normă de drept european incidență încălcată.

Pe cale de consecință, apreciază că Decizia nr. 829 din 11 februarie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal este netemeinică și nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea cu reținere, iar, în rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de revizuire ca fiind neîntemeiată.

III. Întâmpinarea formulată de către intimata A. PFA

Prin întâmpinarea formulată, intimata solicită respingerea ca nefondată a recursului declarat împotriva Deciziei nr. 829 din 11 februarie 2021 și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

Intimata susține că, pentru toate așa zisele nereguli identificate de DNA si preluate de AFIR în procesul-verbal de constatare a neregulilor și recuperare debit, Curtea de Apel Constanța s-a pronunțat în mod definitiv, pronunțând în dosarul penal nr. x/2016 soluția de achitare și respingere a pretențiilor civile AFIR.

Afirmă că, AFIR și-a exercitat dreptul de a alege o cale pentru a-și valorifica presupusele pretenții, prin constituirea ca parte civilă în cadrul dosarului penal nr. x/2016

Apreciază că, afirmațiile făcute de recurentă în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, respectiv cel întemeiat pe art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt de-a dreptul confuze.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile din cererea de recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În cadrul cererii de recurs, se invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost admisă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."

De esența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunțate în cauze diferite, în privința cărora să existe tripla identitate - părți, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorității de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Prin criticile din recurs sunt reiterate susținerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor prin care s-a rezolvat chestiunea litigioasă antamată de recurenta-revizuentă în raport cu art. 430 și art. 431 din C. proc. civ.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă recurenta este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Însă, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, instanța de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat în prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

Cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii - cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă - formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial nr. 455/21.12.2010).

Prin raportare la cele de mai sus, instanța de revizuire a concluzionat, însă, în mod eronat, că este îndeplinită condiția admisibilității cererii de revizuire în ceea ce privește cerința existenței unei hotărâri definitive potrivnice, respectiv Decizia nr. 2019 din 21 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ar încălca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv a Deciziei nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Instanța de revizuirea a concluzionat că, instanța de control judiciar în materie penală a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra modului de soluționare al laturii civile - prin respingerea pretențiilor părților civile - și, implicit cu privire la cele două adeverințe a căror validitate nu mai poate fi pusă, astfel, la îndoială.

Trebuie menționat că, hotărârea de achitare a instanței penale nu împiedică însă instanța civilă să stabilească culpa pârâtului în ceea ce privește răspunderea sa civilă, întrucât nu există similitudine între vinovăția penală și culpa civilă.

Prin decizia penală nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosar nr. x/2016, recurenta a fost achitată, dar celelalte dispoziții ale sentinței instanței de fond au fost menținute, respectiv cele vizând anularea adeverințelor prin care se făcea dovada proprietății și a timpului de lucru petrecut în fermă, înscrisuri ce au stat la baza emiterii procesului-verbal.

În ceea ce privește latura penală, în speță, Înalta Curte reține că începerea urmăririi penale s-a dispus de către DNA pentru alte fapte ce vizează proiectul asumat de intimata-recurentă, fapte care nu au fost reținute de AFIR în procesul-verbal de constatare a neregulilor.

Se reține că, AFIR a constatat existența unor nereguli realizate de intimata-recurentă în vederea obținerii finanțării, fără a influența investigațiile de natură penală desfășurate de către DNA, care vizează nereguli realizate de intimată în derularea Contractului de finanțare, mai ales că răspunderea administrativă a beneficiarului pentru neregulile săvârșite în cadrul Contractului de finanțare nu exclud răspunderea penală, care întrunesc și elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Neregulile identificate conduc la recuperarea integrală a finanțării acordate și încetarea valabilității contractului de finanțare pentru neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate, indiferent de decizia instanței de judecată privind faptele penale conform dispozițiilor art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora. Producerea însăși a unei nereguli și utilizarea necorespunzătoare a banilor acordați atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale a acestora. Obligația de recuperarea a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

În mod greșit, instanța de revizuire a constatat existența unor hotărâri potrivnice, prin care două instanțe, de grade diferite, au soluționat aceeași chestiune dedusă judecății, respectiv legalitatea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 1 august 2016 și a Deciziei nr. 25718 din 21 septembrie 2016, din perspectiva existenței neregulii reținute în sarcina revizuentei prin actele atacate.

Instanța de revizuire nu a avut în vedere faptul că aceleași motive de revizuire au fost aduse și în fața instanței de contencios în recurs, motive asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat prin Decizia nr. 2019 din 21 mai 2020 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, reținându-se astfel: "urmare a soluționării definitive a cauzei penale, că informațiile comunicate de către recurenta reclamantă la data depunerii cererii de finanțare nu corespund realității, astfel că, în fapt, beneficiarul nu ar fi putut fi eligibil pentru obținerea finanțării, fiind propusă judicios măsura de încetare a contractului de finanțare, aspect analizat reținut de instanța de fond."

De vreme ce aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu dintre aceleași părți a fost soluționată definitiv pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut in vedere de instanța sesizată ulterior.

Legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Prin urmare, în speță, contrar susținerilor intimatei, instanța de recurs a analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Se constată că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu mai poate fi valorificat ca motiv de revizuire.

Astfel, deși nu a fost învestit formal cu soluționarea excepției autorității de lucru a Deciziei nr. 484 din 25 aprilie 2018 a Curții de Apel Constanța, faptul că a pronunțat decizia atacată cu revizuire având în vedere și decizia menționată, demonstrează faptul că litigiul a fost soluționat inclusiv prin luarea în considerare a dezlegării anterioară cu autoritate de lucru judecat a chestiunilor în litigiu. În aceste condiții, pentru considerentele expuse în precedent, nici instanța de revizuire, învestită în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și nici instanța de recurs, învestită în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., nu au competența de a cenzura modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă, infirmarea unei astfel de soluții putând fi realizată numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii.

În consecință, nu intră în puterea de cenzură a instanței învestită cu judecarea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care cea de-a doua instanță a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri, căci astfel s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul definitiv al deciziei atacate.

Prin urmare, dacă în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele lucrului judecat ale deciziei invocată ca fiind contrară, partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorității lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei, constantă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, afirmată, de exemplu, în Cauza Stanca Popescu împotriva României din 7 iulie 2009.

În ceea ce privește motivul suplimentar de revizuire, prevăzut de Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004), aplicabil exclusiv hotărârilor judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ, care se adaugă celor reglementate de art. 509 din C. proc. civ., Completul de 5 judecători reține că, în realitate, revizuenta nu s-a prevalat de acest motiv decât formal, motivarea aferentă reliefând faptul că reprezintă o dezvoltare a motivului de revizuire prevăzut de art. 503 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind invocate, în susținerea acestui motiv hotărâri ale instanțelor europene care subliniază necesitatea respectării autorității de lucru judecat.

Având în vedere cele de mai sus, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.:

"(1) Instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2) În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același cod "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale anterior menționate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare.

Din această perspectivă, și pentru argumentele arătate, solicitarea recurentei AFIR de casare a deciziei recurate, cu consecința reținerii cauzei spre rejudecare și de admitere a revizuirii, nu are temei legal întrucât vizează modificarea hotărârii atacate, soluție ce nu mai este permisă în actuala configurație a recursului dat în competența de soluționare a Înaltei Curți.

Față de cele prezentate, constatând că sunt întemeiate motivele și criticile formulate de recurentă, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, casează Decizia nr. 829 din 11 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020 și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecarea cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva Deciziei nr. 829 din 11 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020.

Casează Decizia nr. 829 din 11 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020 și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecarea cererii de revizuire.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2021.