ÎCCJ, Decizia nr. 114/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, A. a solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 431 din C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 2839 din 27 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2016 (Decizia nr. 2839/2019 a Curții de Apel București), susținând că este potrivnică deciziei civile nr. 3501 din 19 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2016 (Decizia nr. 3501/2018 a Curții de Apel București).

Raportat la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 31 alin. (2) din C. proc. civ., se susține că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește domeniul în care operează autoritatea de lucru, s-a arătat că, prin dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut că autoritatea de lucru judecat vizează și considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecății în mod incidental, a cărei rezolvare nu se va regăsi, așadar, în dispozitivul hotărârii.

Este întemeiată excepția autorității lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 din C. civ., întrucât Decizia nr. 2839/2019 a Curții de Apel București este contrară modului în care chestiunea litigioasă a fost tranșată definitiv prin Decizia nr. 3501/2018 a Curții de Apel București.

Este îndeplinită cerința identității de obiect, întrucât în cele două litigii s-a solicitat ca instanța să constate că a prestat muncă sub autoritatea și pentru cei doi angajatori, fără a fi remunerat pentru munca prestată, în fapt, având încheiat contract individual de muncă cu cel de-al treilea.

Sunt îndeplinite și cerințele privind identitatea de cauză și de părți, întrucât în ambele cauze părți în litigiu au fost revizuentul și B., în contextul în care, conform B., societățile dețin proiecte comune și acționează ca o singură echipă cu o conducere unitară.

Revizuentul a invocat dispozițiile art. 166 din C. proc. civ. și art. 1201 din C. civ. și a formulat considerații de ordin doctrinar cu privire la principiul puterii de lucru judecat.

Raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, revizuentul a evidențiat similitudinile existente între cele două cauze, arătând, în esență că a fost salariat doar al B., însă a activat și pentru B. S.A., conform Deciziei nr. 3501/2018 a Curții de Apel București, precum și pentru C., iar fuziunea intervenită între societățile C. și B. dovedește că, în perioada în litigiu, respectiv septembrie 2013 - iunie 2016, a muncit fără forme legale și fără plata unui salariu pentru munca prestată.

În ceea ce privește chestiunea litigioasă dedusă judecății, revizuentul a solicitat să se ia în considerare faptul că, prin Decizia nr. 3501/2018, Curtea de Apel București a reținut cu autoritate de lucru judecat că "între reclamant în calitate de salariat și pârâtă, în calitate de angajator, s-a stabilit un raport de muncă, începând cu data de 01.09.2013 până la data de 30.06.2016" și a fost obligată "pârâta să plătească reclamantului drepturile salariate nete rezultate pentru perioada 01.09.2013 - 30.06.2016".

Această decizie a fost invocată în fața curții de apel, în dosarul în care s-a pronunțat decizia atacată, dar instanța nu a ținut cont de ea.

Prin Decizia nr. 186 din 28 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., pentru considerentele arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătorești în cauză să fie pronunțate în dosare diferite: să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

În dosarul nr. x/2016, în care a fost pronunțată Decizia nr. 2839/2019 a Curții de Apel București, prin răspunsul la întâmpinare, revizuentul a invocat aspectul pozitiv al Deciziei nr. 3501/2018 a Curții de Apel București.

Prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanța de apel a statuat asupra faptului că Decizia nr. 3501/2018 a Curții de Apel București, prin care apelantului i-a fost recunoscută calitatea de salariat al B. S.A. (D.) pentru o perioadă similară, nu are autoritate de lucru judecat în cauză, în nici unul din aspectele sale, negativ sau pozitiv.

Una dintre condițiile cerute pentru admisibilitatea revizuirii, care rezultă din economia dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este aceea ca în al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat ori, dacă a fost invocată, instanța să nu se fi pronunțat asupra ei.

În ipoteza în care instanța a soluționat excepția autorității de lucru judecat în sensul respingerii acesteia, desființarea hotărârii nu mai poate fi obținută pe calea revizuirii, întrucât, într-o atare situație, rezolvarea nu se mai limitează la anularea ultimei hotărâri ci impune în primul rând examinarea temeiniciei soluției pronunțate asupra excepției autorității de lucru judecat.

Din aceste rațiuni, față de faptul că, în cauză, instanța de apel s-a pronunțat respingând autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 3501/2018 a Curții de Apel București, revizuentul nu mai poate reitera aceeași excepție pe calea revizuirii.

Instanța de revizuire a reținut ampla analiză pe care instanța de apel a făcut-o prin decizia ce formează obiectul cererii de revizuire cu privire la autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 3501/2018 a Curții de Apel București sub ambele aspecte, pozitiv și negativ.

În speță, nu este îndeplinită condiția identității de părți, dat fiind faptul că în cauza nr. x/2016 reclamantul a formulat acțiunea în contradictoriu cu E. S.A. (fostă F.), în calitate de succesoare a C. S.A., iar, în cauza nr. x/2016, acțiunea aceluiași reclamant este formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (fosta D.), persoană juridică distinctă de E. S.A. (fosta F., dar în calitate de succesoare a C.), context în care, în raport de principiul relativității efectelor juridice ale hotărârilor judecătorești, Decizia nr. 3501/2018 a Curții de Apel București nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat E. S.A..

De asemenea, în cauză nu este îndeplinită nici condiția identității de obiect. Astfel, în cauza nr. x/2016, Curtea de Apel București a statuat asupra existenței raporturilor de muncă dintre revizuent și B. S.A. (fosta D.), iar, în cauza nr. x/2016, în care a fost pronunțată decizia atacată cu revizuire, instanța a fost chemată să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței unor raporturi de muncă între revizuent și C. S.A., entitate al cărei succesor în drepturi și obligații este E. S.A. (fosta F.).

Împotriva deciziei menționate la pc. I.2, a declarat recurs revizuentul A., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., fără a-și încadra criticile formulate în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurentul invocă încălcarea dreptului la apărare, în reglementarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând că instanța nu a admis cererea sa de la termenul de judecată din 14.01.2020, prin care a solicitat acordarea unui nou termen în vederea angajării unui apărător, deși a admis o astfel de cerere într-un dosar anterior cauzei sale. De asemenea, critică faptul că instanța i-a refuzat depunerea de înscrisuri noi, în posesia cărora intrase înainte de termenul din 14.01.2020, înscrisuri care, în opinia sa, sunt pertinente și concludente stabilirii adevărului în cauza dedusă judecății.

Printr-o a doua critică, recurentul susține că instanța în mod greșit a aplicat normele de drept material. În susținerea acestei critici, recurentul reia în totalitate și aproape ad litteram argumentele din cererea de revizuire.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Criticile întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare în raport cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

În dosarul nr. x/2019, la termenul din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de amânare formulată de revizuentul A. pentru lipsă de apărare, în vederea angajării unui avocat, reținând că partea a avut la dispoziție suficient timp pentru a-și asigura apărarea printr-un avocat ales, iar, în temeiul art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., a amânat pronunțarea pentru a conferi părții posibilitatea de a formula concluzii scrise.

Se constată că dosarul nr. x/2019, în care a fost pronunțată hotărârea atacată, a fost înregistrat pe rolul secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 iunie 2019, astfel că întemeiat a apreciat instanța că, până la termenul din 14 ianuarie 2020, revizuentul A. a avut la dispoziție suficient timp pentru a efectua demersurile necesare pentru a-și asigura apărarea printr-un avocat ales.

Faptul că instanța ar fi admis o cerere de amânare într-un alt dosar nu poate primi relevanța propusă de recurent, întrucât în recurs se verifică incidența motivelor de casare în raport cu dispozițiile legale incidente în circumstanțele particulare ale litigiului dedus judecății, fără a se realiza o comparație a măsurilor procesuale dispuse de instanță în diverse cauze.

În acord cu dispozițiile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., respingând cererea de amânare pentru lipsă de apărare, instanța de revizuire a amânat pronunțarea pentru a da revizuentului posibilitatea de a depune concluzii scrise, ceea ce conferă consistență concluziei că părții i-au fost asigurate condițiile necesare exercitării efective a dreptului la apărare, inclusiv printr-un avocat ales.

În ceea ce privește proba cu înscrisuri prin care revizuentul tindea să probeze raporturile dintre părți în ceea ce privește fondul cauzei, în deplin acord cu instanța de revizuire, se reține că, potrivit art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., în cadrul revizuirii dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea cererii și la faptele pe care se întemeiază, nefiind supuse examinării raporturile juridice de fond, ci existența unei hotărâri definitive potrivnice, care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare.

Examinând criticile dezvoltate în susținerea recursului, care se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 431 coroborat cu art. 430 alin. (2) prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

De esența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunțate în cauze diferite, în privința cărora să existe tripla identitate - părți, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorității de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

În cauză, întemeiat a reținut instanța de revizuire că nu există identitate de părți și de obiect între litigiile în care au fost pronunțate hotărârile potrivnice în opinia revizuentului, așa cum s-a explicitat în considerentele hotărârii atacate, aspect, de altfel, necontestat în recurs.

Prin criticile din recurs sunt reiterate susținerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă în raport cu art. 430 alin. (2) și art. 431 din C. proc. civ.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă revizuentul este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Însă, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, instanța de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație care nu este incidentă, așa cum s-a reținut în hotărârea atacată, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat (Decizia nr. 2839/2019 a Curții de Apel București), instanța a efectuat o analiză amplă a autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 3501/2018 a Curții de Apel București, astfel încât excepția nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepția respectivă.

Cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii - cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă - formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 186 din 28 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2021.