ÎCCJ, Decizia nr. 134/2021

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 394 din 13.02.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 1172 din 26 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2017.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de revizuire a reținut, în esență, că nu se poate reține contrarietatea de hotărâri, câtă vreme nu sunt întrunite cumulativ cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., lipsa identității de obiect făcând de prisos analizarea celorlalte condiții impuse lege; în cauză, nu se identifică ipoteza reglementată de dispozițiile legale menționate, ce au drept scop salvgardarea efectului negativ al puterii de lucru judecat, în sensul interzicerii reluării unei judecăți definitive cu privire la același obiect, între aceleași părți și întemeiate pe aceeași cauză.

Împotriva deciziei anterior menționate, a declarat recurs revizuentul, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac formulate hotărârea recurată este criticată doar din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., arătându-se, în esență, următoarele:

Există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește lipsa vinovăției recurentului-revizuent, constatată de două instanțe penale prin două hotărâri succesive, statuarea instanțelor penale cu privire la acest aspect impunându-se instanței civile cu autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește relația penal-civil, instanța de revizuire a interpretat greșit efectele autorității de lucru judecat, din perspectiva art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., hotărârea instanței penale având autoritate de lucru judecat cu privire la faptă și persoană; în concret, în speță, există autoritate de lucru judecat cu privire a accident și persoana care l-a produs

Concluzionează recurentul că instanța de revizuire a apreciat greșit că nu sunt întrunite condițiile revizuirii, respectiv identitatea de obiect între cele două hotărâri; chiar dacă cele două proceduri au obiecte și finalități diferite, în realitate ceea ce se critică este doar soluția asupra vinovăției recurentului, aspect față de care s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea penală.

Examinând decizia recurată, în raport cu actele dosarului, cu critica formulată de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor următoare.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă dezlegată anterior, așa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Ceea ce invocă autorul recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, Completul de 5 judecători reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, deoarece răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat chestiuni litigioase dintre părți.

Contrar susținerilor recurentului, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu se constituie într-o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. în care instanța de revizuire trebuie chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 394 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din12 aprilie 2021.