ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Asupra recursului în casație de față;
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 274 din data de 26 februarie 2020 a Judecătoriei Focșani, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) rap. la art. 233 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen., respectiv la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de influențarea declarațiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen.. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă aplicată (4 luni), pedeapsa rezultantă fiind de 2 ani și 4 luni închisoare.
În baza art. 41 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracțiunile deduse judecății au fost săvârșite în stare de recidivă postcondamnatorie, în termenul de încercare de 4 ani și 6 luni stabilit prin Sentința penală nr. 88/26.07.2013 a Judecătoriei Liești, definitivă prin Decizia penală nr. 1728/R/23.12.2013 a Curții de Apel Galați, pentru pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunilor de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) și, respectiv, de art. 321 alin. (2) C. pen. (1969). S-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 88/26.07.2013 a Judecătoriei Liești și s-a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa de 2 ani și 4 luni închisoare, aplicată în cauză, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani și 4 luni închisoare.
În temeiul art. 67 C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), n) și o) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a alege, dreptul de a comunica cu victima B., direct sau indirect și dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă sau locul unde aceasta își desfășoară o activitate, pe o perioadă de 2 ani.
În temeiul art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei, inculpatului i-a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), n) și o) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A., urmând ca, în temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, inculpatul să fie informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (1.500 RON în cursul urmăririi penale și 1.000 RON în cursul judecății, inclusiv faza de cameră preliminară).
Împotriva sentinței penale anterior menționate au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Focșani și inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Parchetul a criticat hotărârea primei instanțe pentru următoarele aspecte:
- în condițiile în care s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, cuantumul pedepsei se situează sub minimul special prevăzut de lege, de 2 ani și 8 luni închisoare, motiv pentru care sentința pronunțată este nelegală;
- instanța de fond a omis să dispună emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, în condițiile în care a stabilit regimul de detenție pentru executarea pedepsei.
Inculpatul A. a invocat următoarele motive de apel:
- sentința penală apelată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. pen., respectiv cu depășirea limitelor rejudecării, în sensul că instanța de rejudecare trebuia să se conformeze indicațiilor instanței de apel, în măsura în care situația de fapt a rămas cea care a fost avută în vedere la soluționarea apelului. Fără a administra vreo altă probă, pe aceeași situație de fapt, instanța de fond a dispus condamnarea sa, deși Curtea de Apel Galați desființase sentința prin care s-a dispus condamnarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen., în referire la art. 233 alin. (1) C. pen.. În această modalitate, s-a încălcat și puterea lucrului judecat, atâta timp cât Curtea de Apel Galați s-a pronunțat în sensul că, pe aceeași situație de fapt, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile legale menționate;
- prima instanță a încălcat dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 250/2019 (parag. 19), în sensul că a dispus schimbarea încadrării juridice în faza dezbaterilor, după ce se terminase cercetarea judecătorească și s-a acordat cuvântul în fond, iar cu privire la cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen., în referire la art. 233 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., aceasta a fost în mod neîntemeiat respinsă cu motivarea că, în cauză, coinculpatul C. a fost judecat în procedură simplificată și a fost condamnat tocmai pentru faptul că a consemnat declarații în sensul realizării acestei schimbări, ignorându-se faptul că răspunderea penală este personală și nefiind luate în considerare chiar declarațiile date de coinculpatul C. în fața primei instanțe;
- între conținutul considerentelor și al dispozitivului hotărârii există contrarietate, în sensul că în considerente se reține și se motivează că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., în referire la art. 233 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) și art. 41 alin. (1) C. pen., iar în dispozitiv se dispune condamnarea pentru o altă infracțiune, respectiv pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen., raportat la art. 233 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) și art. 41 alin. (1) C. pen., încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. În plus, inculpatul a mai arătat că instanța de fond, în rejudecare, a reținut că, analizând elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, se constată prezența acestora pe latura obiectivă a infracțiunii, unde elementul material (verbum regens) este identic cu cel al infracțiunii de tâlhărie (însușirea unui bun prin întrebuințarea de acte de violență), fapt ce creează o reală confuzie cu privire la infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, întrucât verbum regens este același atât la tâlhărie, cât și la ultraj contra unui funcționar. În fine, a mai susținut inculpatul că susținerile din considerentele sentinței penale apelate, privitoare la diferențele esențiale dintre art. 257 alin. (1) C. pen. și art. 257 alin. (2) C. pen., sunt în discordanță cu interpretarea dată prin Decizia Curții Constituționale nr. 446/2018 (parag. 14);
- în privința infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen., în ref. la art. 233 alin. (1) C. pen., inculpatul a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., arătând în acest sens că persoana vătămată nu se afla în efectuarea unui control legal pentru a se bucura de protecția legii, în condițiile art. 257 C. pen.. Din adresele nr. x/29.08.2014 și nr. y/15.10.2014 ale Gărzii Naționale de Mediu - Comisariatul Județean Galați rezultă că persoana vătămată nu a avut ordin de serviciu în ziua în care s-au petrecut faptele și a acționat cu intenția de a se răzbuna pe inculpat, care a ignorat solicitarea acesteia de a se prezenta cu actele la control. Pe de altă parte, a mai susținut inculpatul, modalitatea în care aparatul de fotografiat a ajuns în mâinile acestuia nu a fost aceea reținută de instanța de fond și în mod greșit a fost avută în vedere la stabilirea situației de fapt declarația dată de persoana vătămată în ziua de 16.08.2014, imediat după momentul săvârșirii faptei, la dosar fiind și alte declarații a căror neluare în considerare ar încălca principiul loialității administrării probelor. În fapt, inculpatul a oprit mașina în paralel cu mașina persoanei vătămate, și nu a blocat-o, astfel cum s-a reținut prin hotărârea apelată, situație ce rezultă nu doar din declarațiile inculpatului și ale persoanei vătămate, ci și din declarația martorilor oculari D. și E.;
- referitor la infracțiunea de influențare a declarațiilor, a arătat inculpatul că nu există niciuna dintre modalitățile alternative care să constituie latura obiectivă a acestei infracțiuni, întrucât doar a rugat-o pe persoana vătămată B. să relateze adevărul și să își retragă plângerea. Din declarațiile persoanei vătămate și ale coinculpatului C. nu rezultă că s-ar fi folosit acte de corupere ori de constrângere a persoanei vătămate pentru a o determina să își schimbe declarațiile. Cu privire la intimidare, inculpatul a învederat că aceasta trebuie să fie atât de intensă încât să nu dea persoanei respective posibilitatea de a alege altă variantă decât aceea de a-și schimba declarația. Or, din toate probele administrate în cauză nu rezultă acest aspect, motiv pentru care inculpatul a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 637/A din 21 iulie 2020 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focșani și de inculpatul A..
A fost desființată, în parte, Sentința penală nr. 274/26.02.2020 a Judecătoriei Focșani și, în rejudecare:
Au fost înlăturate din sentința penală apelată dispozițiile privind condamnarea inculpatului A..
În baza art. 257 alin. (2) C. pen., raportat la art. 233 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., în referire la art. 76 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) și o) C. pen. (respectiv, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica cu victima B., direct sau indirect și dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă sau locul unde aceasta își desfășoară o activitate), pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. lit). a), b), n) și o) C. pen. (respectiv, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica cu victima B., direct sau indirect și dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă sau locul unde aceasta își desfășoară o activitate), începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până când pedeapsa principală a închisorii va fi executată sau considerată ca executată.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de influențarea declarațiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în referire la art. 96 alin. (4) C. pen., s-a revocat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentința penală nr. 88/26.07.2013 a Judecătoriei Liești (rămasă definitivă la data de 23.12.2013) și s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute:
- pedeapsa principală rezultantă de 4 ani închisoare, în regim de detenție;
- pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) și o) C. pen., pe o perioadă de 2 ani;
- pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) și o) C. pen.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.
Împotriva hotărârii instanței de apel, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen., a declarat recurs în casație inculpatul A., calea de atac fiind fundamentată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.
Prin prisma cazului de recurs în casație indicat, recurentul inculpat a invocat nelegalitatea deciziei penale atacate, din perspectiva greșitei soluții de condamnare pentru infracțiunea de ultraj, solicitând admiterea căii de atac promovate și, pe fond, pronunțarea unei soluții de achitare a sa.
În susținerea argumentelor privind inexistența infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) rap. la art. 233 alin. (1) C. pen., pentru care a fost condamnat, făcând trimitere la probatoriul administrat în cauză de către instanțele anterioare, recurentul inculpat a arătat că nu a cunoscut calitatea de comisar de mediu a persoanei vătămate B., autoturismul acesteia nepurtând niciun însemn specific unei autorități, iar persoana vătămată nu se afla în realizarea vreunui act legat de exercitarea atribuțiilor de serviciu, astfel cum rezultă din adresele nr. x din 29.08.2014, respectiv nr. 3246 din 15.10.2014, emise de Garda Națională de Mediu - Comisariatul Județean Galați. Prin urmare, a menționat că persoana vătămată nu putea beneficia de protecția legii, atât timp cât a acționat cu nerespectarea dispozițiilor legale.
Prin încheierea din 26 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, constatându-se că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 637/A din 21 iulie 2020 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul cu același număr, îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., aceasta a fost admisă în principiu și s-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursului în casație declarat de inculpatul anterior menționat.
Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.
Prin urmare, recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau de o cercetare judecătorească deficitară/parțială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se verifică exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.
În conformitate cu art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casație.
Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.
Se mai reține că, în cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 din C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum și rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.
Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat A. în susținerea căii de atac - acesta se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.
În speță, din examinarea criticilor formulate în cuprinsul motivelor scrise de recurs, susținute oral în fața instanței, se constată că acestea nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație menționat.
Recurentul inculpat, prin motivele dezvoltate în susținerea căii de atac, a făcut referire la mijloacele de probă administrate în cauză, apreciind că starea de fapt reținută prin hotărârea de condamnare este de natură a evidenția lipsa caracterului penal al faptei de ultraj, pentru care a fost condamnat.
Criticile invocate de recurentul inculpat nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, ci reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele au reținut, pe baza probelor din dosar, vinovăția și participația acestuia în săvârșirea infracțiunii de ultraj, pentru care s-a dispus soluția de condamnare.
Or, recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanței supreme pe calea recursului în casație.
Prin recursul în casație promovat, recurentul inculpat a urmărit, în realitate, remedierea unei greșite aprecieri a stării de fapt de către instanțele anterioare, respectiv a unei greșite interpretări a probelor administrate (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casație.
În acest context, nu pot fi primite susținerile recurentului inculpat, formulate în calea extraordinară de atac, în sensul că starea de fapt reținută de instanțele anterioare ar fi reliefat împrejurarea că intimata parte civilă ar fi remis de bunăvoie aparatul de fotografiat și că ar fi acționat cu depășirea atribuțiilor de serviciu, în timpul liber.
Se reține în acest sens că, în cauză, după cum rezultă din situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanțe, recurentul inculpat cunoștea calitatea de comisar de mediu a intimatei părți civile, aceasta aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fără a prezenta relevanță dacă deținea sau nu ordin de serviciu.
Astfel, prin raportare la situația de fapt reținută în cauză, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de ultraj pentru care recurentul inculpat a fost condamnat.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 637/A din 21 iulie 2020 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorilor aleși, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 637/A din 21 iulie 2020 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorilor aleși, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 ianuarie 2021.