ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație formulat, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 132/09.06.2016 pronunțată de Judecătoria Petroșani în Dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul comiterii infracțiunii de furt, prevăzută art. 228 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de persoana vătămată constituită parte civilă B. SRL.

În temeiul art. 276 alin. (5) C. proc. pen., a fost obligată partea civilă B. SRL la plata sumei de 8500 RON către inculpat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocațial.

Împotriva sentinței mai sus menționate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani și partea civilă SC B. SRL.

În susținerea căii de atac formulate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 421 punctul 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de furt, faptă prevăzută și pedepsită de art. 228 alin. (1) C. pen., cu reținerea art. 41 alin. (1) C. pen. privind starea de recidivă postcondamnatorie și cu aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969 combinat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 .

În esență, s-a susținut că soluția de achitare pronunțată în cauză este nelegală și netemeinică, prima instanță evaluând în mod eronat probatoriul administrat.

Partea civilă SC B. SRL a solicitat în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și în rejudecarea cauzei, să se dispună:

În motivarea apelului, partea civilă a criticat sentința atacată considerând că aceasta este neîntemeiată în ce privește soluția de achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de furt, având în vedere că prima instanță a interpretat greșit unele probe administrate sau a omis să dea eficacitate altora.

Prin Decizia penală nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, în raport de dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a decis admiterea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani și de partea civilă SC B. SRL Petroșani împotriva Sentinței penale nr. 132 din 9.06.2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de Judecătoria Petroșani, ce s-a desființat în integralitate și, procedând la judecarea cauzei:

În baza art. 228 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. s-a condamnat inculpatul A. la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 alin. (1) din C. pen. din 1969 s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 437/24.08.2010 pronunțată de Judecătoria Petroșani și a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin prezenta decizie, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 25 C. pen. s-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SRL Petroșani.

Pentru a se pronunța în acest sens, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale, dar și al cercetării judecătorești în fond și apel, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut, în esență, că prima instanță a făcut o greșită apreciere a materialului probator și a dispus în mod neîntemeiat o soluție de achitare a inculpatului pentru infracțiunea de furt, din probele administrate rezultând că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, cu precizarea însă că infracțiunea nu are conținutul și nu a cauzat prejudiciul reținute prin actul de sesizare.

În acest context, instanța de apel a considerat necesar notarea unor precizări în prealabil, respectiv:

· O primă precizare a fost aceea că, deși inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de furt în formă simplă, prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen., prin actul de sesizare s-a reținut că infracțiunea a fost comisă în perioada 2013- august 2014, prin sustragerea de materiale de construcții din depozitul societății situat în Vulcan, cauzându-se astfel un prejudiciu în valoare de 173.000 RON. Deși din întreaga descriere a stării de fapt din rechizitoriu ar rezulta că infracțiunea s-ar fi comis în formă continuată, nu s-a indicat, nici măcar cu aproximație, un număr al actelor materiale reținute ca fiind comise de inculpat. În plus, raportat la modul de săvârșire a infracțiunii reținut prin rechizitoriu, rezultă în mod cert că prejudiciul de 173.000 RON, imputat inculpatului, nici nu ar fi fost (și nici nu ar fi putut fi) produs printr-un singur act de sustragere. Astfel, s-a reținut că instanța nu se poate substitui procurorului și să stabilească ea însăși numărul de acte materiale care ar putea intra în conținutul infracțiunii de furt de care este acuzat acesta.

· O a doua precizare a fost că, deși s-a reținut că inculpatul ar fi comis fapta în perioada 2013- august 2014, cu ocazia inventarului de la sfârșitul anului 2013 nu s-au constatat lipsuri în gestiunea depozitului părții civile din Vulcan. Așa cum a reținut și prima instanță, prin expertiza contabilă s-a stabilit că partea civilă avea la acel moment un sold faptic de 1.462.721.59 RON, iar valoarea scriptică în contabilitate este de 1.462.367,67 RON, rezultând o diferență de 353,92 RON, care a fost înregistrat în contabilitate ca plus de inventar în contul 758 .

· O a treia precizare a fost că nu există probe care să dovedească faptul că lipsa în gestiunea depozitului din Vulcan al părții civile, constatată cu ocazia inventarului din luna august 2014, s-a datorat inculpatului. În acest sens s-a precizat că a considera că inculpatul este singurul responsabil de cauzarea acestui prejudiciu, pornind de la niște probe care dovedesc faptul că acesta ar fi încărcat uneori în autovehicul mai multe/alte produse decât avea înscrise în listele primite de la magazin, ar echivala cu instituirea unei răspunderi penale întemeiată de o prezumție simplă, ceea ce contravine standardului de probațiune impus în cauzele penale, și anume, de a se dovedi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate există, au fost săvârșite de inculpat și că acesta răspunde penal pentru ele.

· O a patra precizare a fost că sunt întru totul întemeiate aspectele reținute în sentința apelată în sensul că, dat fiind modul în care era ținută contabilitatea la nivelul părții civile, respectiv prin metoda global valorică, este imposibilă determinarea unui prejudiciu cantitativ pe sortimente cu indicarea în concret a fiecărui obiect lipsă, în acest sens fiind și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză . Așa cum a reținut și prima instanță, nu se poate stabili, dat fiind acest mod de ținere a contabilității, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că mărfurile constatate lipsă în gestiune inventariate aparțineau depozitului din municipiul Vulcan sau reprezentau inclusiv mărfurile din depozitul Petroșani, câtă vreme partea civilă nu ținea o evidență contabilă separată pe gestiuni și articole distincte, ceea ce a condus la imposibilitatea demonstrării prejudiciului atât valoric, cât și pe categorie de produse (obiectivul nr. 5 la expertiză). Acesta a fost și punctul de vedere al expertului contabil C. desemnat de prima instanță pentru efectuarea unei noi expertize . Neexistând o inventariere făcută, potrivit legii, doar pentru depozitul din Vulcan unde a lucrat inculpatul, nu se poate stabili diferența valorică existentă la nivelul acestui depozit, iar inculpatului nu îi pot fi imputate sustrageri care ar fi determinat lipsuri într-o gestiune cu care nu avut niciun fel de legătură.

· O a cincea precizare a fost că, deși încă din vara anului 2013 au existat la nivelul părții civile indicii că inculpatul ar fi sustras bunuri, încărcând în autoutilitară mai multe suluri de carton pentru izolație decât ar fi trebuit să livreze, acesta recunoscând împrejurarea menționată și achitând contravaloarea acestora atunci când, la întoarcerea din cursă i s-a reproșat de către casiera D. această faptă, partea civilă nu a efectuat niciun demers în vederea exercitării unui control real și efectiv cu privire la bunurile care erau încărcate în autovehiculul condus de inculpat și cu privire la concordanța dintre sortimentele și cantitățile înscrise în documentele remise inculpatului pentru a solicita, în baza lor, încărcarea materialelor de către lucrătorii de la depozit, și sortimentele și cantitățile încărcate efectiv, mai ales că s-a constata și ulterior că uneori inculpatul avea în mașină mai multă marfă decât cea înscrisă în liste. O astfel de neglijență a părții civile ar fi putut facilita anumite acte de sustragere, dar, câtă vreme nu există probe care să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea acestora de către inculpat, nu se poate pronunța o soluție de condamnare cu privire la acesta, exceptând fapta din august 2013, după cum s-a arătat.

Astfel, Curtea de Apel a reținut că din probatoriul administrat a rezultat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că inculpatul A. a fost angajat în cadrul părții civile SC B. SRL (având ca obiect principal de activitate: comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse nealimentare) pe postul de șofer începând cu data de 28.06.2013, atribuția principală a acestuia fiind de a transporta materialele de construcții comandate de către clienți de la depozitul societății din Vulcan la domiciliul acestora și, uneori, de a încasa, contravaloarea acestora, iar în exercitarea atribuțiilor de serviciu inculpatul a condus autoutilitarele marca x (cu număr de înmatriculare x) și E. (cu număr de înmatriculare x) în perioada noiembrie 2013 - iulie 2014 și autoutilitara marca x cu număr de înmatriculare x în perioada iulie - august 2014.

Cu ocazia închiderii depozitului deținut de partea civilă în localitatea Vulcan, în perioada 25.08.2014 - 30.08.2014, s-a procedat la efectuarea inventarului materialelor de construcții de la acest depozit, constatându-se o lipsă la inventar în cuantum de 173.000 RON. În cuprinsul procesului-verbal de constatare și evaluare a pagubelor nr. x/22.09.2014, comisia de inventariere a reținut că răspunderea pentru pagubele constatate, în sumă de 173.000 RON, revine, potrivit declarațiilor angajaților societății, inculpatului A., lipsa constatată fiind scoasă din gestiune (astfel cum a rezultat din registrul jurnal anexa NC 1 - dosar urmărire penală).

Analizând declarațiile martorilor care au fost audiați în cursul urmăririi penale, al judecății în prima instanță și în apel (respectiv F., G., H., I., J. și K.) Curtea de Apel a constatat că probațiunea administrată a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, doar sustragerea de către inculpat a celor 4 suluri de carton bitumat pentru izolație, în luna august a anului 2013, la o dată care nu mai poate fi stabilită cu exactitate.

În legătură cu această faptă instanța de apel a arătat că susținerile inculpatului în sensul că a descoperit cele 4 suluri în mașină după ce a descărcat toată marfa pe care trebuia să o livreze și că le-a vândut deoarece îi era teamă că dacă se va întoarce cu ele se va crede că le-a furat, el fiind angajat de curând nu au putut fi primite, fiind complet neverosimile.

Așa cum s-a arătat și mai sus, chiar dacă ar putea exista suspiciunea comiterii de către inculpat și a altor acte de sustragere prin folosirea aceluiași mod de operare, nu există probe care să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea acestora și care să poată răsturna prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul. Nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că bunurile descoperite uneori în plus în mașina inculpatului și care, de fiecare dată au fost date jos și duse în depozit, ar fi fost sustrase. Nu s-a dovedit intenția inculpatului de a-și însuși aceste bunuri, câtă vreme chiar martorii au justificat incidentele respective printr-o eroare comisă de inculpat posibil din cauza oboselii. Totodată, nu există niciun element concret de probă care să conducă la stabilirea datelor, a cantităților și sortimentelor de marfă descoperite cu acele ocazii.

Contrar celor arătate de apărătorul inculpatului cu ocazia dezbaterilor, Curtea a reținut că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., așadar toată judecata a vizat această încadrare juridică, Curtea constatând că în cauză nu s-a formulată vreo cerere de schimbare a încadrării juridice, precum și că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de gestiune frauduloasă sau delapidare, inculpatul neavând atribuții de gestionar, nici măcar în fapt, pentru bunurile din depozit.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei Curtea reținând dispozițiile art. 74 C. pen. a apreciat că infracțiunea prezintă o gravitate medie, dat fiind faptul că inculpatul a profitat de încrederea acordată în desfășurarea activității sale, nefiind întotdeauna verificat cu privire la marfa pe care o prelua de la depozit, sustrăgând bunuri constând în materiale de construcții pe care ulterior le-a valorificat în interes personal.

De asemenea s-a reținut că inculpatul este în vârstă de 30 de ani (avea 23 - 24 de ani la data comiterii infracțiunii), a absolvit studii gimnaziale, nu are ocupație, acesta mai fiind condamnat pentru infracțiunea de furt la 2 ani închisoare prin Sentința penală nr. 437/24.08.2010 a Judecătoriei Petroșani cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani, infracțiunea ce formează obiectul prezentei cauze fiind săvârșită în termenul de încercare al acestei suspendări, pedeapsa anterioară neatingându-și scopul preventiv și educativ.

În acest inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii și a încercat să-i determine, fără succes, și pe alți angajați ai societății la care lucra să îl susțină în demersul infracțional.

Concluzionând, Curtea de Apel Alba Iulia, a decis condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt și potrivit dispozițiilor art. 83 teza I din C. pen. de la 1969 raport la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 437/24.08.2010 a Judecătoriei Petroșani și a decis executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin prezenta decizie, urmând să execute o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea a arată că probațiunea administrată a dovedit că inculpatul a achitat contravaloarea celor 4 suluri de carton bitumat sustrase în august 2013 după întoarcerea din cursă, că, de fiecare dată, bunurile care au fost găsite în plus în mașina inculpatului au fost returnate în depozit, iar lipsa în gestiune constatată cu ocazia inventarului efectuat în perioada 25.08.2014-30.08.2014, de 173.000 RON, nu poate fi imputată, în absența probelor, inculpatului.

Prin urmare, acțiunea civilă formulată de partea civilă B. SRL prin care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 173.000 RON cu titlu de despăgubiri civile a fost respinsă ca nefondată, Curtea reținând că prejudiciul cauzat de inculpat a fost reparat și că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a inculpatului pentru celelalte prejudicii invocate de partea civilă, conform art. 1357 C. civ.

Împotriva Deciziei penale nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, inculpatul A., a declarat recurs în casație la data de 10 mai 2021.

În motivarea scrisă a căii de atac formulate, inculpatul A. a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație, admiterea acestuia și pe fond, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei de către instanța de apel.

În concret, inculpatul A. a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., "hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

În cuprinsul cererii de recurs în casație formulate, din prisma cazului de casare invocat, a susținut că instanța de apel a schimbat cadrul procesual cu care a fost investită și a dispus condamnarea inculpatului pentru o altă infracțiune de furt decât cea descrisă în rechizitoriu, deși instanța de judecată este ținută în mod absolut de dispoziția de trimitere în judecată din rechizitoriu și nu se poate substitui procurorului și să lărgească acest cadru în etapa apelului, deoarece, practic, este eludat în mod indirect principiul dublului grad de jurisdicție, consacrat în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, s-a făcut trimitere și la practica Curții Constituționale, fiind invocată Decizia nr. 102 din 25 februarie 2020.

Totodată, a mai motivat că, prin decizia recurată, a fost condamnat pentru o infracțiune de furt, încadrată în prevederile art. 228 alin. (1) C. pen., reținând următoarea stare de fapt: "inculpatul a profitat de încrederea acordată în desfășurarea activității sale (...) sustrăgând bunuri constând în materiale de construcții" - fila x alin. (5) decizie, respectiv că în calitatea sa de șofer la B. SRL, "a încărcat 4 suluri de carton bitumat din depozit, cu scopul de a și le însuși pe nedrept", ultimul alineat din decizie.

Astfel, inculpatul a apreciat că această stare de fapt nu este compatibilă cu infracțiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen., din moment ce, de esența infracțiunii de furt este sustragerea unui bun din posesia sau detenția altuia, fără consimțământ. Fapta de sustragere a unui bun, prin nesocotirea încrederii, face parte dintr-o altă clasă de infracțiuni, astfel cum sunt cuprinse în mod expres în Capitolul III din C. pen. - Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.

În acest sens, deși instanța de control judiciar a reținut descriptiv și în mod direct o faptă de sustragere prin nesocotirea încrederii, a dispus condamnarea pe o faptă de furt în forma simplă, aplicând o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin încheierea din 16 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

S-a respins cererea formulată de inculpatul A. privind suspendarea executării hotărârii atacate.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului nr. 8, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 30 iunie 2020, ora 09:00, Sala secției Penale, cu citarea inculpatului la locul de detenție și a părții civile SC B. SRL.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că cererea de recurs în casație a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casație rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, semnătura inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia.

Înalta Curte, constatând că motivele expuse de către A. prin cererea de recurs în casație se circumscriu în conținut cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., iar cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a dispus admiterea acesteia în principiu, în baza art. 440 C. proc. pen.

****

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de A., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Conform dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situația în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita încadrare juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului.

Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de inculpat A. ce a susținut că prin decizia instanței de apel s-a dispus condamnarea sa pentru o faptă de furt în forma simplă deși, în speță, ar fi întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni din categoria celor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii astfel încât pedeapsa este aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Așadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanțele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reținerii unei alte situații factuale ori alta încadrare juridică, așa cum a solicitat inculpatul, în concret, prin cererea de recurs în casație, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii și nu nelegalitatea ei.

În acest context argumentativ, Înalta Curte arată că nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanțele inferioare cu privire la încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost condamnat, din moment ce constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește critica privind faptul că inculpatul a fost condamnat pentru o altă infracțiune de furt decât pentru cea care a fost trimis în judecată, fiind, astfel, condamnat la o pedeapsă în alte limite prevăzute de lege, Înalta Curte constată că aceasta se circumscrie doar formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în realitate inculpatul urmărind o reanalizare a situației de fapt, ceea ce excede obiectului recursului în casație.

În cauză, inculpatul a fost condamnat de către instanța de apel pentru săvârșirea infracțiunii de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. la o pedeapsă de 1 an închisoare iar prin aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată acestuia prin Sentința penală nr. 437/24.08.2010 pronunțată de Judecătoria Petroșani și s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin decizia atacată, urmând ca A. să execute o pedeapsă de 3 ani închisoare.

Așadar, în contextul celor relevate, Înalta Curte reține că, în cauză, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. este închisoarea între 6 luni la 3 ani sau amendă astfel încât pedeapsa de 1 an închisoare aplicată, în speță, de Curtea de Apel Alba Iulia se situează în limitele prevăzute de lege.

Ulterior, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 83 teza I din C. pen. de la 1969 raport la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 și a dispus revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 437/24.08.2010 a Judecătoriei Petroșani (infracțiunea pentru care a fost condamnat inculpatul fiind săvârșită, în august 2013, în termenul de încercare de 4 ani stabilit prin hotărârea, mai sus, menționată), astfel încât inculpatul are de executat o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare.

Concluzionând, Înalta Curte constată că pedeapsa stabilită inculpatului A. prin decizia penală atacată, pentru infracțiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. dar și pedeapsa rezultantă aplicată, este legală, atât sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege cât și în raport de tratamentul sancționator stabilit conform dispozițiilor art. 83 C. pen. 1969.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2021.

GGC - GV