ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 22 din 15 decembrie 2020 pronunțată de Judecătoria Cluj în Dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de revizuire formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca cu privire la Decizia penală nr. 1428/A/2017 din data de 09.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul penal nr. x/2015 (prin care a fost desființată Sentința penală nr. 1776/2016 din 28.11.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca), hotărâre care a fost anulată și, în consecință, în rejudecarea cauzei, în baza art. 5 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. de la 1969 iar fapta dedusă judecății a fost recalificată din infracțiunea de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) și (3) din C. pen. în infracțiunea de șantaj, prev. de art. 194 alin. (1) din C. pen. de la 1969.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., pensionar, dom. procesual ales la Cab. Av. B., în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prev. de art. 194 alin. (1) din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 81 alin. (1), art. 82 din C. pen. de la 1969, s-a suspendat condiționat executarea pedepsei închisorii pe durata termenului de încercare de 2 ani, 10 luni.

În temeiul art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969, s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice, respectiv de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, care se suspendă conform art. 71 alin. (5) din C. pen. de la 1969.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei, în cazul încălcării prevederilor art. 83 și art. 84 din C. pen. de la 1969.

În temeiul art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă C..

A fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 5.000 euro către partea civilă C., cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 272 alin. (1) și art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 250 RON, reprezentând onorariu parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu (al cărui mandat a încetat prin prezentarea apărătorului ales al inculpatului), a rămas în sarcina statului.

Inculpatul A. a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul revizuent A..

Prin Decizia penală nr. 345/A/2021 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția penală, și de minori, a respins ca nefondat apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 22 din 15 decembrie 2020 a Judecătoriei Cluj Napoca.

A obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că, în rejudecarea cauzei, situația de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, probatoriul administrat fiind bine interpretat și coroborat, dovedind existența faptei prevăzute de legea penală, precum și vinovăția inculpatului, încadrând corect în dispozițiile legii infracțiunea săvârșită de acesta.

În propria analiză a probelor administrate în cauză, Curtea de apel a stabilit că fapta inculpatului constând în aceea că în luna decembrie 2012 a constrâns persoana vătămată C., prin amenințări cu faptul că îi aruncă familia afară din casă, că pățește ceva, că ajunge pe drumuri cu toți copiii, că îi ia casa, că îi scoate familia în stradă, că va fi victima unei infracțiuni de omor, atât el, cât și copiii săi, exercitate în scopul de a-i remite sume de bani injuste cu titlu de dobândă și pentru a renunța la solicitarea de a rezilia contractul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 2012, încheiat de martora D. cu persoana vătămată, solicitându-i în acest sens alte sume de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, prev. de art. 194 alin. (1) din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

În același timp, instanța de apel a reținut că, inițial, prin Decizia penală nr. 1428/A/2017 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus achitarea inculpatului apreciindu-se că nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăția inculpatului în comiterea acestei fapte, orice dubiu cu privire la aceasta urmând să îi profite inculpatului în baza principiului in dubio pro reo. De asemenea, în considerentele deciziei amintite a cântărit în mod special și declarația martorului E., fiul părții vătămate, care a declarat că nu a auzit niciodată amenințări directe adresate persoanei vătămate de către inculpat. Ulterior acestei decizii, a intervenit condamnarea definitivă a inculpatului E. (martor în prezenta cauză), prin Sentința penală nr. 539 din 08 februarie 2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 350 de RON (250 zile amenda x 15 RON), pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., reținându-se că, la 26 septembrie 2016, fiind audiat în calitate de martor în cadrul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca, a făcut afirmații mincinoase în legătură cu fapte și împrejurări esențiale în cauză, declarând că nu a auzit ca numitul A. să fi amenințat persoana vătămată C. cu exercitarea de acte de violență în scopul obținerii unor foloase materiale injuste, deși, din cercetările efectuate în dosar a rezultat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că a perceput aceste amenințări în mod direct.

Curtea a reținut că declarațiile martorului E., atât cea prin care a declarat că a asistat și a auzit cum A. a amenințat persoana vătămată cu exercitarea de acte de violență, cât și cea din 30 mai 2014, dată în fața organelor de urmărire penală, cu prilejul căreia inculpatul a declarat că: "în repetate rânduri tatăl meu mi-a spus că A. îl amenință și șantajează pentru acei bani și la o discuție telefonică între tata și A. am auzit cum îl amenința pe tata că-l omoară și-l trage după mașina sa și că-i omoară copiii dacă nu-și achită dobânda pe suma împrumutată", corespund adevărului și se coroborează și cu declarațiile martorilor F., G., H., dovedind săvârșirii infracțiunii de șantaj de către inculpatul A..

Curtea a avut în vedere și faptul că prin Sentința civilă nr. 5809 din 09 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2014 s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2012 de Biroul Notarului Public I., instanța concluzionând că s-a făcut dovada caracterului simulat al acelui contract, fiind vorba în realitate de un act de împrumut, iar nu de vânzare-cumpărare, precum și faptul că prin raportul de constatare criminalistică nr. x din 23 iunie 2014, s-a stabilit că răspunsurile numitului A. la întrebările 3 și 8, respectiv "L-ai amenințat pe C.?" și "Ai mințit în declarația data cu privire la fapta reclamată de C.?", au provocat modificări psihofiziologice specifice comportamentului simulat, subiectul nefiind sincer la aceste întrebări. În acest context instanța de apel a apreciat că toate aceste probe coroborate, răstoarnă prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul și demonstrează actele de șantaj ce fac obiectul acuzării.

În concluzie, apreciind sentința atacată ca fiind legală și temeinică, Curtea a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 22 din 15 decembrie 2020 a Judecătoriei Cluj Napoca.

Decizia instanței de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 7 aprilie 2021, inculpatului A., la sediul cabinetului de avocatură al avocatului ales, B., din Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, la data de 5 aprilie 2021, fiind afișată înștiințarea la domiciliul acestuia din Cluj Napoca, str. x. ap. 64, jud. Cluj, precum și la cel din str. x, din același oraș, la 15 aprilie 2021, la domiciliul din jud. Cluj, la 5 aprilie 2021, părții civile C., la domiciliul din jud. Cluj, la data de 5 aprilie 2021.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A. la 6 mai 2021, prin fax .

Prin cererea de recurs în casație, fundamentată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a solicitat admiterea în principiu, a cererii de recurs în casație în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. și trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație, iar pe fondul căii de atac, admiterea recursului în casație, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., casarea hotărârii atacate, și achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În susținerea cazului de casare invocat, recurentul inculpat a susținut că a fost condamnat pentru o faptă ce nu există în materialitatea ei. Întrucât instanța de apel și-a însușit aspectele reținute în hotărârea instanței de fond, criticile recurentului au vizat și aspectele reținute de instanța de fond prin Sentința penală nr. 22/2020. Astfel, cu privire la aspectul că declarația martorului E. se coroborează cu declarațiile martorilor F., G., respectiv H., probe indirecte, care demonstrează săvârșirea infracțiunii de șantaj, recurentul inculpat a precizat că din însăși considerentele instanței de fond, însușite de Curtea de Apel Cluj, rezultă faptul că martora H. nu a reușit să identifice persoana care a proferat amenințări la adresa numitului C., acest aspect fiindu-i comunicat ulterior de către persoana vătămată, iar pe de altă parte, aspectele observate de către martoră, sunt situate temporal la finele anului 2012, aceasta precizând că în anul 2013 s-a aflat în Ungaria, însă din coroborarea acestei afirmații cu cea a persoanei vătămate, reiese faptul că s-a aflat în Ungaria doar în a doua jumătate a anului 2013.

În opinia recurentului, reiese în mod evident faptul că declarația martorei H. nu constituie, și nu poate constitui o probă, ori indiciu sub aspectul săvârșirii de către inculpat a infracțiunii de șantaj, necoroborându-se astfel cu declarația martorului E..

În continuare, recurentul a arătat că raportat la martorii F., respectiv G., instanța a reținut în mod judicios faptul că "au declarat în cursul urmăririi penale și în fața instanței de judecată faptul că nu au perceput în mod direct niciunul dintre aspectele menționate anterior (amenințările subsemnatului la adresa persoanei vătămate), luând cunoștință de ele doar din relatările persoanei vătămate cu excepția unui singur fapt și anume că, în data de 30 noiembrie 2012 au fost de față când numiții C. și A. s-au întâlnit în oraș. Cu privire la cele discutate de cei doi cu această ocazie, martorii nu au putut să prezinte amănunte deoarece, la cererea persoanei vătămate C. s-au îndepărtat pentru ca aceasta să poată discuta în privat cu A.".

Recurentul a susținut că reiese în mod evident faptul că martorii nu au perceput faptele care i se impută, singurele aspecte cunoscute de către aceștia fiind cele relatate de către persoana vătămată, motiv pentru care a apreciat că declarațiile acestora nu se pot corobora cu cea a martorului E., în vederea relevării caracterului presupus infracțional a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Totodată, cu privire la martorul F., recurentul inculpat a precizat că s-a reținut prin considerentele instanței de fond (însușite de instanța de apel), faptul că acesta a declarat în fața instanței la 28 octombrie 2020 că: "După ce a dus banii înapoi cred că au trecut câteva săptămâni din câte îmi amintesc până când au început problemele". Ori, având în vedere faptul că la 29 noiembrie 2012 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare, raportat la declarația martorului antemenționat reiese că, fapta pentru care a fost trimis în judecată, anume șantajarea persoanei vătămate în cursul lunii decembrie 2012 nu există, neexistând actul material necesar întrunirii condițiilor de tipicitate a infracțiunii.

Chiar dacă s-ar presupune că ar fi incidentă o faptă de înșelăciune, săvârșită în cursul anului 2013, recurentul inculpat a menționat că aceasta nu face obiectul prezentului dosar, motiv pentru care, având în vedere inexistența acțiunii de constrângere a persoanei vătămate aferentă intervalului de timp cu care instanța de fond a fost investită prin actul de sesizare, se impune în mod imperios admiterea prezentului recurs, cu consecința achitării subsemnatului.

Ca atare, în mod evident rezultă că în privința momentului săvârșirii faptei, martorii audiați nu au putut oferi informații privind proferarea de către inculpat a unor amenințări/constrângeri la adresa persoanei vătămate, decât pe baza celor comunicate de către însăși persoana vătămată.

Recurentul a mai precizat că persoana vătămată a dat trei declarații în fața organelor judiciare (la 16 aprilie 2014 în Dosar nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, la data de 18 aprilie 2014 în fața procurorului, în Dosar nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, la 30 mai 2016 în Dosar nr. x/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca) din cuprinsul cărora rezultă că pretinsele acțiuni de șantaj au fost săvârșite după 06 martie 2013. De asemenea, a arătat că la dosarul cauzei s-a depus certificatul de moștenitor nr. x din 06 martie 2013 emis de J., care face dovada dezbaterii succesiunii la care face referire persoana vătămată prin declarațiile menționate anterior, din cuprinsul acestuia rezultând că persoana vătămată s-a prezentat la notar în data de 06 martie 2013.

Nu în ultimul rând, recurentul, în privința momentului săvârșirii faptei, a subliniat faptul că martorii audiați nu au putut oferi informații decât pe baza celor comunicate de către persoana vătămată, iar martorul E., singura persoană care a pretins că ar fi auzit în mod direct unele amenințări, nu a furnizat informații în această privință, plasând momentul la care ar fi auzit amenințările în perioada următoare încheierii contractului de vânzare cumpărare din 29 noiembrie 2012, însă fără a indica o anumită perioadă de timp.

În aceste condiții, singura probă ce poate fi administrată cu privire la momentul săvârșirii infracțiunii este însăși declarația persoanei vătămate, iar din cuprinsul acesteia rezultă că infracțiunea de șantaj ar fi avut loc după 06 martie 2013, fiind evident că fapta din decembrie 2012, pentru care a fost trimis în judecată, nu există.

Totodată, recurentul a precizat că probele conduc la concluzia că pretinsele acțiuni de șantaj nu au fost săvârșite în luna decembrie 2012, întrucât în prima parte a anului 2013 relațiile dintre inculpat și persoana vătămată erau de colaborare, acestea degradându-se doar în apropierea momentului când persoana vătămată trebuia să predea posesia casei conform contractului de vânzare cumpărare și a actelor încheiate ulterior.

Recurentul a mai precizat că declarația martorului E. este lipsită de credibilitate, aspectele declarate de acesta în faza de urmărire penală fiind în contradicție cu alte aspecte ce rezultă din cercetarea judecătorească, cum ar fi susținerea că ar fi restituit suma de 5.000 euro concubinei inculpatului a doua zi după semnarea contractului.

În continuare, recurentul a evidențiat faptul că atât persoana vătămată, C., cât și fiul acestuia, martorul E., au dat dovadă de nesinceritate pe parcursul procesului, atitudine pe care instanța de judecată, din eroare, nu a avut-o în vedere la momentul pronunțării soluției.

Constatându-se atitudinea nesinceră de care a dat dovadă martorul E., respectiv faptul ca acesta prezintă un interes real cu privire la dosarul cercetat, inculpatul a arătat că se impunea ca organele judiciare să constate că acesta se află într-o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea sa de a fi martor, nefiind capabil să relateze faptele și împrejurările de fapt în conformitate cu realitatea.

În opinia recurentului, persoana vătămată C., dar și martorul E. au încercat să prezinte situația de fapt într-o asemenea manieră încât să profite amândurora, atât cu privire la Dosarul nr. x/2015 în care C. avea calitate de persoană vătămată, cât și cu privire la Dosarul nr. x/2018, în care numitul E. avea calitatea de inculpat.

În același timp, recurentul a precizat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că declarațiile persoanei vătămate, ale martorilor E. și D. nu se află în concordanță, declarațiile persoanei vătămate și a fiului său, martorul E., fiind contrazise în mod flagrant de către cea a martorei.

Astfel, având în vedere faptul că nu există niciun fel de probă directă care să confirme susținerile părții vătămate, nefiind administrate alte probe care să dovedească existența faptei pentru care a fost trimis în judecată, inculpatul a arătat că se impune în mod imperios casarea Deciziei penale nr. 345/A/2021, pronunțată la 10 martie 2021 de Curtea de Apel Cluj, și achitarea, întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată, nu există.

Cu privire la inexistența faptei de șantaj, s-a arătat că, pentru a fi în prezența infracțiunii de șantaj în forma pretinsă de către persoana vătămată, respectiv prin amenințare, este necesar ca acțiunile inculpatului să aibă capacitatea de a-i produce o temere de o intensitate suficientă pentru ca persoana vătămată să resimtă o restrângere a libertății morale.

Astfel, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de șantaj, în varianta amenințării, aceasta trebuie să constea în săvârșirea de acte care sunt de natură a inspira victimei temerea unui pericol pentru viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea sau avutul său ori al unei alte persoane de care este legată afectiv.

În urma amenințării declanșate și a temerii serioase produse victimei, pentru reținerea infracțiunii de șantaj, se impune ca persoana vătămată să fie pusă în situația de a nu mai avea resursele morale necesare pentru a se opune pretențiilor făptuitorului. În ipoteza în care amenințarea săvârșită nu a fost susceptibilă de a produce victimei o asemenea teamă, infracțiunea de șantaj prevăzute de art. 207 din C. pen., nu subzistă.

În concordanță cu această afirmație, recurentul a învederat faptul că probatoriul administrat a dovedit aspectul că persoana vătămată nu a resimțit vreo temere, pretinsele amenințări din partea inculpatului neavând valența necesară pentru a fi în prezența infracțiunii de șantaj.

Recurentul a apreciat relevante câteva aspecte reținute de către organele de cercetare penală și instanțele de judecată în primul ciclu procesual, respectiv:

• persoana vătămată a fost cea care, după ce ar fi observat că a semnat un contract de vânzare cumpărare, s-a dus la inculpat și 1-a strâns de guler pe strada x din Cluj-Napoca;

• persoana vătămată este cea care a provocat scandal în data de 09 iulie 2013 pe strada x în apropierea sediului Jandarmeriei, susținând în mod neadevărat că inculpatul ar avea un pistol asupra sa, fapt pentru care a fost amendat prin procesul-verbal de constatare nr. x încheiat de Jandarmeria Română, în cuprinsul procesului-verbal fiind consemnat faptul că persoana vătămată recunoaște fapta.

Inculpatul a subliniat și că probatoriul administrat a demonstrat faptul că persoana vătămată a semnat un contract de vânzare cumpărare prin care imobilul situat în loc. Gilău a trecut în proprietatea numitei D., concubina inculpatului, dreptul de proprietate fiind înscris în favoarea acesteia în cartea funciară. Varianta avansată de persoana vătămată este că nu a avut reprezentarea semnării unui contract de vânzare cumpărare și că, în realitate, ar fi primit doar suma de 5.000 euro din totalul sumei de 25.000 euro menționată în contractul de vânzare cumpărare.

Practic, reținând varianta persoanei vătămate rezultă că inculpatul, prin concubina sa, a dobândit un bun imobil în valoare de 25.000 euro deși a plătit doar 5.000 euro.

În atare condiții, în opinia inculpatului, nu se poate reține că ar mai fi putut urmări dobânda pretinsa de persoana vătămată deoarece, întrucât tocmai pe varianta avansată de aceasta din urmă, deja dobândise, prin concubina sa, suma de 20.000 euro.

Astfel fiind, pretinsele acțiuni ale inculpatului nu mai puteau viza obținerea sumei de 5.000 euro sau 13.000 euro, cât susține alternativ și incoerent persoana vătămată prin declarațiile inconstante date de-a lungul timpului, suma fiind deja obținută prin contravaloarea imobilului.

Recurentul a apreciat ca relevantă în acest sens declarația martorei H., nepoata persoanei vătămate care prin declarația dată în fața instanței la 27 iunie 2016 arată că persoana vătămată i-ar fi spus despre o dobândă de 5.000 euro pe care inculpatul ar fi pretins-o, nicidecum 13.000 euro sau alte sume pe care persoana vătămată se pare că le-a prezentat diferit în fața organelor judiciare în scopul de a crea o imagine mai gravă asupra situației. În aceste condiții inculpatul a apreciat că lipsește mobilul infracțiunii, întrucât era deja în posesia sumei care se pretinde că ar fi făcut obiectul infracțiunii, în condițiile în care deja avea în proprietate un imobil în valoare de 25.000 euro.

De asemenea, conform apărării, pretinsele constrângeri ce vizau renunțarea la solicitarea de reziliere a contractului nu puteau fi exercitate de inculpat anterior introducerii de către persoana vătămată a unei acțiuni în anularea actului de vânzare cumpărare. Ori, acțiunea în anulare a fost promovată de persoana vătămată abia în anul 2014, astfel că orice pretinsă acțiune a inculpatului anterioară acestei date nu putea avea ca scop determinarea persoanei vătămate de a renunța la acțiunea în anularea contractului.

Pe de altă parte, în concordanță cu aceste afirmații, recurentul a arătat că la 13 septembrie 2013 concubina sa, D., în baza solicitării sale ca urmare a rugăminților numitului C., a semnat un contract de comodat cu K., în curs de înființare, reprezentată de către persoana vătămată, C. în calitate de administrator, având ca obiect imobilul cu privire la care s-a perfectat contractul de vânzare cumpărare, pe o durată de 4 luni, până la 15 ianuarie 2014.

Astfel, reiese în mod evident faptul că relațiile dintre inculpat și persoana vătămată nu erau tensionate la acel moment, eventualele discuții mai aprinse ivindu-se pe fondul necesității eliberării imobilului ca urmare a ajungerii la termen a contractului de comodat. În aceste condiții, nu pot fi primite supozițiile vizând amenințările presupus a fi comise anterior acestei perioade, respectiv în cursul anului 2012, luna decembrie, perioadă de timp care face obiectul prezentului dosar, având în vedere actul de investire a instanței.

Având în vedere totalitatea elementelor factuale prezentate, recurentul a apreciat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate a infracțiunii, fiind incident astfel cazul de achitare prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. - fapta nu există, motiv pentru care se impune în mod imperios constatarea acestor aspecte, casarea și achitarea sa în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată procurorului la 12 mai 2021, părții civile la 13 mai 2021, de către Curtea de Apel Cluj, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

La 18 mai 2021, Ministerul Public a depus scurte concluzii scrise prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și, pe fond, respingerea căii de atac.

În cuprinsul notelor scrise, Ministerul Public a arătat că inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din același cod. Ministerul Public a subliniat că acest caz de casare este incident atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care constituie contravenție sau abatere disciplinară, ori pentru o faptă care ar putea atrage numai răspunderea civilă, contractuală, delictuală.

În cauză, fapta pentru care a fost dispusă condamnarea inculpatului prezintă elementele de tipicitate specifice ale infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar condamnarea este rezultatul stabilirii de către instanță a unei stări de fapt și încadrări juridice ce au la bază analiza probelor administrate pe parcursul desfășurării procesului penal. Contrar celor susținute de inculpat, instanța de apel a analizat în detaliu materialul probator aflat la dosar și a înlăturat motivat apărările formulate de inculpat.

Potrivit Ministerului Public, motivarea memoriului depus de inculpat în susținerea acestei solicitări relevă însă doar un amplu expozeu constituit din argumente privind lipsa de temeinicie a motivării Curții de Apel Cluj, aflate la baza soluției definitive pronunțate. Practic, inculpatul reiterează pe larg opinia sa personală cu privire la ansamblul probator și existența/inexistența faptei și a elementelor de tipicitate ale infracțiunii cu privire la care a fost acuzat/condamnat.

Pentru aceste considerente s-a apreciat că motivele expuse în memoriul justificativ nu se circumscriu cazului de casare invocat, sens în care s-a solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac declarate de inculpat.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 345/A din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, și de minori, în Dosarul nr. x/2019. A trimis cauza în vederea judecării recursului în casație, completului C7. A fixat termen de judecată în ședință publică la 14 septembrie 2021 pentru când s-au citat recurentul inculpat și intimata parte civilă. A fost încunoștințat apărătorul ales al recurentului inculpat.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, conform dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte, examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, a constatat că Decizia penală nr. 345/A din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, și de minori, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casație, fiind pronunțată în ultimă instanță, respectiv, în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de către inculpat, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

De asemenea, a constatat că cererea de recurs în casație îndeplinește și condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., cuprinzând numele, prenumele și domiciliul procesual ales al părții care a exercitat calea de atac, hotărârea atacată și semnătura.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a observat că în cererea de recurs în casație, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., incident în situația în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Pentru a putea fi considerată îndeplinită condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din același cod, trebuie să existe o corespondență între motivele invocate și cazurile de casare prevăzute de lege.

S-a menționat că, având în vedere că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, Înalta Curte verifică doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârile recurate și conținutul constitutiv al infracțiunilor, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În opinia judecătorului de filtru care a analizat cererea, conform dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., argumentele recurentului inculpat, în cea mai mare parte, vizează interpretarea probatoriului administrat de instanțele de fond și de apel, criticând declarațiile martorilor sub aspectul credibilității acestora, însă, reevaluarea materialului probator în scopul verificării temeiniciei deciziei atacate nu poate face obiectul analizei instanței în calea extraordinară a recursului în casație, examen limitat exclusiv la motive de nelegalitate a hotărârii atacate.

S-a constatat, în același timp, că recurentul inculpat a formulat critici cu privire la tipicitatea obiectivă a infracțiunii de șantaj, susținând lipsa legăturii de cauzalitate între urmarea imediată și actul de conduită ilicită. În acest sens, recurentul a susținut că în cursul lunii decembrie 2021 nu a existat niciun act de șantajare a persoanei vătămate, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat la 29 noiembrie 2012, iar persoana vătămată a restituit banii a doua zi, neexistând astfel actul material necesar întrunirii condițiilor de tipicitate a infracțiunii. Deopotrivă, recurentul a susținut lipsa mobilului, lipsind tipicitatea infracțiunii pentru care a fost condamnat.

Constatând că din perspectiva apărării, critica vizează tipicitatea obiectivă a infracțiunii de șantaj, în sensul că urmarea imediată ar fi precedat actul de conduită incriminat, critică ce poate fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., numai sub acest aspect. Criticile referitoare la elementele laturii subiective nu pot fi examinate în recurs în casație.

Cu ocazia dezbaterilor, la termenul de judecată din 14 septembrie 2021, apărarea a susținut că din starea de fapt reținută de instanța de apel nu rezultă existența infracțiunii de șantaj, făcând referire la declarația martorei D. și la depozițiile altor martori audiați în fața instanței de fond, respectiv fiul intimatului parte civilă, în privința căruia Parchetul s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Totodată, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat la 29 noiembrie 2012, cu intimatul parte civilă C., apărarea a apreciat că în sarcina recurentului inculpat putea fi reținută săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, nu de șantaj. Solicitând a se analiza starea de fapt, astfel cum a fost reținută, precum și declarația intimatului parte civilă C., apărarea a susținut că fapta de șantaj nu există.

În final, apărarea a solicită admiterea recursului în casație și achitarea recurentului inculpat A., iar în ceea ce privește latura civilă, înlăturarea obligației de plată a daunelor morale.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că recursul în casație este neîntemeiat, întrucât se solicită o reapreciere a materialului probator administrat în cauză și nu fac referiri cu privire la întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii, aspecte care exced analizei instanței de recurs în casație.

Dezbaterile părților au fost consemnate, pe larg, în practicaua prezentei hotărâri judecătorești.

Analizând recursul în casație potrivit art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 15 iunie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație a fost admisă în principiu cu privire la infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din Codul de procedură, întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 82/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 167/RC din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate.

Totodată, acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)". În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 442/RC/2017.

Cu privire la argumentele recurentului referitoare la neconcordanța între fapta de șantaj reținută și modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală, Înalta Curte constată că s-a susținut lipsa legăturii de cauzalitate între urmarea imediată și actul de conduită ilicită.

Înalta Curte constată că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au reținut aceeași situație de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză, sub acest aspect hotărârea atacată neputând comporta niciun fel de critică. Astfel, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Se observă că argumentele recurentului privesc lipsa tipicității infracțiuni în raport de lipsa elementului material al laturii obiective, în sensul că în cursul lunii decembrie 2021 nu a existat niciun act de șantajare a persoanei vătămate întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat la 29 noiembrie 2012, iar persoana vătămată a restituit banii a doua zi, neexistând astfel actul material necesar întrunirii condițiilor de tipicitate a infracțiunii. Argumentele recurentului în sensul că urmarea imediată ar fi precedat actul de conduită incriminat, nu sunt fondate.

Conform art. 207 din C. pen., șantajul constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial pentru sine sau pentru altul. Reținând situația de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanța de apel, se constată că recurentul, în luna decembrie 2012, a constrâns persoana vătămată C., prin amenințări cu faptul că îi aruncă familia afară din casă, că pățește ceva, că ajunge pe drumuri cu toți copiii, că îi ia casa, că îi scoate familia în stradă, că va fi victima unei infracțiuni de omor atât el cât și copiii săi, exercitate în scopul de a-i remite sume de bani injuste cu titlu de dobândă și pentru a renunța la solicitarea de a rezilia contractul de vânzare-cumpărare din data de 29 noiembrie 2012, încheiat de martora D. cu persoana vătămată, solicitându-i în acest sens alte sume de bani. După cum rezultă din cele ce preced, în situația de fapt reținută de instanța de apel urmarea imediată nu precede, cronologic, actul de conduită, astfel încât elementele de tipicitate sunt cele prevăzute de lege.

Instanța de casație nu are competența de a schimba situația de fapt reținută de către instanța de apel. În reglementarea C. proc. pen. recursul în casație reprezintă o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. C. proc. pen. nu permite în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în examinarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., reținerea unei situații de fapt diferite de cea descrisă în decizia Curții de apel.

Situația de fapt constatată de instanța de apel și redată mai sus, reține elementele de tipicitate în ordinea prevăzută de lege în conținutul infracțiunii, astfel încât critica recurentului este nefondată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 345/A din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, și de minori, în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 345/A din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, și de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2021.

GGC - GV