ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Asupra recursurilor în casație de față;
În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 60 din data de 19.08.2020 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, în raport cu prevederile art. 5 din noul C. pen. și considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 265/06.05.2014, constatând legea veche ca fiind lege penală mai favorabilă inculpaților și calificând faptele prin aplicarea legii penale mai favorabile:
În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A. (cetățean german, căsătorit, studii superioare, ocupația - economist, fără antecedente penale, domiciliat în Germania, cu reședința în România și cu adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat B., Oradea, și la Cabinet Avocat C., București, str. x, Sector 4), la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru comiterea infracțiunii continuate de evaziune fiscală.
În baza art. 71 C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) teza a III-a C. pen. (1969) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală: administrare societăți comerciale).
În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 republicată, art. 65 C. pen. (1969) raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) teza a III-a C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului, pe o durată de 5 ani, după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală: administrare societăți comerciale.
S-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar dispusă față de inculpatul A..
În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. (1969), a fost condamnată inculpata D. (cetățenia română, căsătorită, studii superioare, ocupația - economist, fără antecedente penale, domiciliată în Germania, cu reședința în București, și cu adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat B., Oradea, jud. Bihor și la Cabinet Avocat C., București, str. x, Sector 4), la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru comiterea infracțiunii continuate de evaziune fiscală.
În baza art. 71 C. pen. (1969), s-au interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) teza a III-a C. pen. (1969) (dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală: administrare societăți comerciale).
În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 republicată, art. 65 C. pen. (1969) raportat la art. 64 lit. a) teza a II- a, lit. b) și lit. c) teza a III-a C. pen. (1969), s-au interzis inculpatei, pe o durată de 5 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală: administrare societăți comerciale.
În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) și art. 399 alin. (9) C. proc. pen., a fost dedusă din durata pedepsei aplicate inculpatei durata reținerii și a arestării la domiciliu, de la data de 27.03.2018 la data de 05.04.2018.
S-a constatat că, prin încheierea penală nr. 7/11.02.2019 a Tribunalului Sălaj (definitivă prin necontestare - Dosar nr. x/2018), a fost revocată măsura preventivă a controlului judiciar dispusă față de inculpata D..
În baza art. 397 și art. 404 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., respectiv art. 1349, art. 1381 și art. 1382 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de A.N.A.F - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și au fost obligați inculpații A., D. și SC E. SRL (prin lichidator judiciar F.), în solidar, la plata, către partea civilă, a sumei de 12.433.884 RON (din care 4.761.778 RON impozit pe profit și 7.672.106 RON TVA), reprezentând prejudiciu creat bugetului de stat, precum și la plata de dobânzi (majorări de întârziere) și penalități aferente, ce se impun a fi calculate de la data scadenței, până la data achitării efective a prejudiciului.
În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (4), (5) și (6) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, a fost menținută, până la concurența sumei de 12.433.884 RON, măsura asiguratorie instituită în cursul urmăririi penale asupra bunurilor mobile, imobile și asupra conturilor inculpaților.
În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (5), (6) și (8) C. proc. pen. și art. 254 C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea recuperării în întregime a prejudiciului creat bugetului statului, s-a dispus luarea, până la concurența sumei de 12.433.884 RON, a măsurilor asiguratorii a sechestrului asupra oricăror bunuri mobile sau imobile aparținând părții responsabile civilmente SC E. SRL și popririi (în limitele prevăzute de lege) sumelor de bani datorate cu orice titlu părții responsabile civilmente SC E. SRL de către o a treia persoană.
Măsurile menținute și cele instituite au fost aduse la îndeplinire, în acord cu prevederile C. proc. fisc. , de către organul fiscal competent, sumele de bani poprite fiind consemnate de către debitori la dispoziția organului de executare.
În baza art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desființate facturile fiscale menționate în rechizitoriu și existente în dosarul de urmărire penală.
În temeiul art. 175 alin. (5) și art. 276 alin. (6) C. proc. pen., au fost obligați inculpații la plata a câte 8.870 RON, diferență de onorariu cuvenit expertului G..
În baza art. 274 alin. (1), (2), (3) C. proc. pen., au fost obligați inculpații - fiecare în solidar cu SC E. SRL (prin lichidator judiciar F.) la plata a câte 5.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.
S-a constatat că inculpații au fost asistați de apărători aleși.
În baza art. 501 și art. 576 alin. (1) C. proc. pen., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea prezentei hotărâri, la data rămânerii definitive, către Oficiul Național al Registrului Comerțului, către Agenția Județeană a Finanțelor Publice Sălaj - în vederea înscrierii, în cazierul fiscal, de mențiuni cu privire la infracțiunile reținute în sarcina inculpaților și pedepsele aplicate, către Oficiul Județean de Cadastru și H. și către M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Sălaj.
Suporturile optice și înscrisurile înaintate instanței la data sesizării cu rechizitoriul nr. x/2016, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, s-a dispus a se conserva prin arhivare, odată cu dosarul cauzei, pe durata de păstrare a acestuia, la sediul Tribunalului Sălaj, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații D. și A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În principal, apelanții inculpați au solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și rejudecarea cauzei de către prima instanță, iar în subsidiar, admiterea apelului, desființarea sentinței primei instanțe și pronunțarea unei soluții de achitare pentru presupusa infracțiune de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 220/A din 16 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpații D. și A., precum și cererea formulată de expert G. împotriva Sentinței penale nr. 60 din data de 19.08.2020, pronunțată de Tribunalul Sălaj.
S-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatei D. durata reținerii și a arestării la domiciliu, de la data de 27.03.2018 la data de 05.04.2018.
Au fost obligați apelanții să plătească fiecare, în favoarea statului, sumele de câte 1.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.
Împotriva hotărârii instanței de apel, cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 435 C. proc. pen., au declarat recurs în casație inculpații D. și A..
În cuprinsul căii de atac formulate, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat, în esență că, nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de normele de incriminare.
Astfel, referitor la elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, recurenții au apreciat că instanța de judecată trebuia să se pronunțe asupra acuzațiilor formulate împotriva lor și, implicit, a activității comerciale a SC E. SRL.
O altă critică formulată a vizat împrejurarea că, în ceea ce privește TVA, instanța de apel nu a analizat și nu a putut demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că SC E. SRL și reprezentanții săi, A. și D., au fost implicați în vreun circuit evazionist ori au avut cunoștință despre un asemenea circuit și l-au tolerat.
Totodată, s-a susținut că între faptele deduse judecății și acțiunile inculpaților D. și A. nu există nicio legătură materială, activitățile acestora desfășurându-se în sfera licitului comercial.
Pe de altă parte, s-a arătat că, din examinarea scopului recursului în casație, astfel cum este configurat de dispozițiile art. 433 C. proc. pen., rezultă că asigurarea conformității hotărârii atacate vizează regulile de drept aplicabile, indiferent de natura acestora (norme de drept material sau norme de drept procesual), controlul legalității deciziei instanței de apel realizându-se și din perspectivă procedurală, situație în care echitabilitatea procesului poate fi verificată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Recurenții - inculpați au mai arătat că, în speță, încălcarea dreptului la un proces echitabil rezultă, în principal, din aceea că soluția de condamnare pronunțată de instanța de apel se fundamentează pe aceleași probe în baza cărora instanța de fond a dispus condamnarea, fără a fi luate în seamă criticile formulate în legătură cu toate aspectele invocate în legătură cu netemeinicia și nelegalitatea acestora.
Totodată, s-a precizat că, în calea de atac, a fost respins orice probatoriu propus de către apărare, cu excepția cererii admise privind audierea inculpaților, care nu a putut avea loc la termenul propus, din cauza restricțiilor de circulație impuse de pandemia existentă, în acest context instanța de apel procedând la judecarea cauzei fără a efectua minime verificări, prin propriile simțuri, convingerea sa bazându-se pe elemente criticate în raport cu soluția instanței de fond.
În consecință, în temeiul art. 440 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și, ulterior, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. (1969), conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Prin încheierea din 10 iunie 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2018, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpații D. și A. împotriva Deciziei penale nr. 220/A din 16 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2018 și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurenți, cu citarea părților, pentru termenul din 24 iunie 2021.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpații D. și A. ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Recurenții D. și A. și-au întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esență, că infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea lor nu întrunește elementele de tipicitate solicitate de textele incriminatoare, sub aspectul laturii obiective, că instanțele inferioare au procedat la o analiză trunchiată și eronată atât a legislației fiscale incidente, cât și a materialului probator, reținând doar mijloacele de probă ce conțin aspecte echivoce sau subiective și înlăturând, netemeinic, apărările inculpaților.
Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Pe de altă parte, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.
Astfel, în speță, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanțele de fond și apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. (1969), constând în aceea că:
Inculpatul A., în calitate de administrator de drept al SC E. SRL Cehu-Silvaniei, în perioada 28 iulie 2011 - 31.07.2013, în mod repetat, și, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în temeiul unui număr de 942 de facturi fiscale care nu au avut la bază operațiuni economice reale, a înregistrat în evidențele contabile ale societății operațiuni și cheltuieli fictive, fapte care au avut drept consecință fiscală majorarea artificială a cheltuielilor, deducerea TVA aferentă facturilor și cauzarea unui prejudiciu mai mare de 500.000 de euro bugetului de stat.
Inculpata D., în calitate de administrator de fapt al SC E. SRL Cehu Silvaniei, în perioada iulie 2011 - 30 iulie 2013, în mod repetat, și, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în conivență cu inculpatul A., în temeiul unui număr de 942 de facturi fiscale care nu au avut la bază operațiuni economice reale, a înregistrat în evidențele contabile ale societății operațiuni și cheltuieli fictive, fapte care au avut drept consecință fiscală majorarea artificială a cheltuielilor, deducerea TVA aferentă facturilor și cauzarea unui prejudiciu mai mare de 500.000 de euro bugetului de stat.
Or, criticile formulate de inculpații D. și A., deși au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce vizează lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunii pentru care s-a dispus o soluție de condamnare, sunt întemeiate pe argumente prin care, în realitate, se tinde la o reinterpretare a materialului probator, respectiv inexistența unei acțiuni de înregistrare în contabilitate a mai multor facturi fiscale care nu au avut la bază operațiuni reale, fundamentarea soluției de condamnare pronunțată de instanța de apel pe aceleași probe în baza cărora instanța de fond a dispus condamnarea, fără a fi luate în seamă criticile formulate în legătură cu toate aspectele invocate în legătură cu netemeinicia și nelegalitatea acestora, ce impun stabilirea unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, încercând să se dovedească că recurenții nu sunt vinovați de săvârșirea infracțiunii pentru care au fost condamnați, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casație, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres și limitativ prevăzute de lege.
Altfel spus, prin susținerile formulate pe calea recursului în casație, inculpații critică, în esență, baza factuală care a condus la reținerea vinovăției sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Referitor la critica potrivit căreia în cauză nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate obiectivă, Înalta Curte arată că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2004, constituie infracțiunea de evaziune fiscală evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale
Conform art. 2 alin. (1) lit. f) din același act normativ, operațiunea fictivă reprezintă disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care, în fapt, nu există.
Față de datele factuale reținute de către instanțele anterioare și elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005, se observă că motivele invocate de recurenții inculpați apar ca o critică adusă analizei și interpretării probelor efectuate de instanța de fond și de apel, prin care inculpații tind la modificarea situației de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză.
Astfel, din modul de descriere a faptelor, rezultă că, există o corespondență între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea 241/2005, inclusiv sub aspectul elementului material al infracțiunii și a existenței prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, fiind stabilită starea de fapt, cu caracter definitiv, în sensul că paguba adusă bugetului de stat, prin infracțiunea de evaziune fiscală ce a format obiectul judecății în cauză, a fost creată prin înregistrarea în evidențele contabile de operațiuni și cheltuieli fictive, de către inculpatul A., în calitate de administrator de drept al SC E. SRL și D., în calitate de administrator de fapt al aceleiași societăți, fapte care au avut drept consecință fiscală majorarea artificială a cheltuielilor, deducerea TVA aferentă facturilor și cauzarea unui prejudiciu mai mare de 500.000 de euro bugetului de stat.
Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurenții - inculpați nu au evidențiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că faptele pentru care au fost condamnați nu sunt prevăzute de legea penală, fiind neîntemeiată cererea de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru infracțiunea de evaziune fiscală.
Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpații D. și A. împotriva Deciziei penale nr. 220/A din 16 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2018.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpații D. și A. împotriva Deciziei penale nr. 220/A din 16 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2018.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2021.