ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursurilor în casație de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 31 din 20 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. x/2016, văzând prevederile art. 5 C. pen. și considerentele Deciziei nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale, s-a constatat că mai favorabilă inculpaților A., B. și C. este legea penală veche (C. pen. din 1969 și Legea nr. 241/2005).

A fost admisă cererea formulată de procuror și s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor de evaziune fiscală și complicitate la evaziune fiscală pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, reținându-se și alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, constând în înregistrarea în contabilitatea SC D. SRL Zalău (ulterior - D. SRL Zalău) a unei facturi fiscale ce nu a avut la bază operațiuni economice reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, la pedeapsa principală de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea, pe o durată de 3 ani, după terminarea executării pedepsei principale, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. (1969), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit potrivit dispozițiilor art. 82 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. (1969), privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. 1 lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul B. pentru comiterea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, constând în înlesnirea înregistrării în contabilitatea SC D. SRL Zalău a unei facturi fiscale ce nu a avut la bază operațiuni economice reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, la pedeapsa principală de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 3 ani după terminarea executării pedepsei principale, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. (1969), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit potrivit dispozițiilor art. 82 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. (1969), privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul C. pentru comiterea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală constând în înlesnirea înregistrării în contabilitatea SC D. SRL Zalău a unei facturi fiscale ce nu a avut la bază operațiuni economice reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, la pedeapsa principală de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 3 ani după terminarea executării pedepsei principale, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. (1969), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit potrivit dispozițiilor art. 82 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. (1969), privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei.

S-a constatat că a fost recuperată suma de 679.860 RON reprezentând prejudiciu efectiv creat bugetului statului (sumă cu privire la care A.N.A.F., prin A.J.F.P. Sălaj, a comunicat că reprezintă debit stins până la data de 24 aprilie 2014).

În baza art. 397 și art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., respectiv art. 998 - 999, art. 1001 C. civ. (1864), a fost admisă în parte acțiunea formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și, în consecință, a fost obligat inculpatul A. în solidar cu inculpații B., C. și cu părțile responsabile civilmente D. SRL Zalău (fostă SC D. SRL Zalău, cu sediul în jud. Sălaj, în prezent aflată în procedura insolvenței și reprezentată de administratorul judiciar E., cu sediul în jud. Sălaj), SC F. SRL Gheorgheni (domiciliul fiscal: jud. Harghita, aflată în procedura insolvenței și reprezentată de administratorul judiciar G., str. x, Târgu Mureș, județul Mureș) și H. la plata, către bugetul de stat, la plata de dobânzi, majorări de întârziere și penalități aferente sumei de 679.860 RON, calculate de la data scadenței până la data recuperării efective a debitului (24 aprilie 2014).

A fost respinsă ca inadmisibilă cererea părții civile de obligare a inculpatului A. (în solidar cu părțile responsabile civilmente) la plata sumei de 880.740 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată în cuantum de 679.860 RON, plus dobânzi aferente și penalități de întârziere calculate până la data de 12 noiembrie 2012, precum și de obligare a inculpaților B. și C. (în solidar cu părțile responsabile civilmente) la plata a câte 679.860 RON reprezentând prejudiciu creat bugetului statului, la care s-au adăugat dobânzi, majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente calculate de la data scadenței și până la data achitării integrale a obligațiilor fiscale.

În baza art. 397 și art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit până la concurența sumei de 679.860 RON, prin ordonanța din data 18 august 2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, asupra unei case de locuit din lemn, a unei case din cărămidă, construcții anexe din lemn și asupra unui teren fără construcții, curte 481 mp, fânețe 389 mp, arabil 790 mp, situate la adresa Mun. Gheorgheni, jud. Harghita, imobile identificate în CF nr. x, top x-772 și CF x, top x,771/1/b,770/2 deținut împreună cu I. în cotă de 1/1, asupra unui apartament situat în județul Harghita, proprietate extratabulară, deținut împreună cu I. în cotă de 1/1, și asupra unui autoturism marca x, capacitate cilindrică 3200 cmc, seria motor x, seria șasiu x, proprietar C..

Constatând că în cauză nu s-au luat față de alte persoane măsuri asigurătorii în cursul urmăririi penale, că prejudiciul (efectiv) reținut în actul de sesizare a fost recuperat și că nu s-au calculat și menționat la zi sume reprezentând dobânzi și penalități aferente debitului principal în sumă de 679.860 RON, văzând prevederile art. 249 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 20 alin. (2) C. proc. pen., a fost respinsă cererea părții civile de luare a altor măsuri asigurătorii.

În baza art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a fost desființată factura fiscală seria x nr. x/24.01.2011 ce nu a avut la bază operațiuni economice reale, emisă de C. și înregistrată în contabilitatea D., precum și factura fiscală nr. x/14.01.2011 ce nu a avut la bază operațiuni economice reale emisă de B. și înregistrată în contabilitatea SC F. SRL Gheorgheni.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea hotărârii, la data rămânerii definitive, către Oficiul Național al Registrului Comerțului, către Agenția Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și către Agenția Județeană a Finanțelor Publice Harghita - în vederea înscrierii, în cazierul fiscal, de mențiuni cu privire la infracțiunile reținute în sarcina inculpaților și pedepsele aplicate. Totodată, s-a dispus comunicarea hotărârii, la data rămânerii definitive, și către Oficiul Județean de Cadastru și Publicitate Imobiliară Harghita.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești (declarații de inculpați și de martori, rapoarte de expertiză, înscrisuri) inclusiv prin raportare la apărările formulate de acuzați, instanța de fond a reținut că, în drept, fapta inculpatului A., care, în calitate de administrator al SC D. SRL Zalău, a înregistrat în evidențele contabile ale societății cheltuieli ce nu au avut la bază operațiuni economice reale (cuprinse în factura fiscală seria x nr. x/24.01.2011), cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului consolidat al statului (prin deducerea nelegală a TVA datorat), faptă ce a determinat producerea unui prejudiciu de 679.860 RON (mai mare de 100.000 euro în echivalentul monedei naționale), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969).

Instanța a reținut că elementul material al infracțiunii constă în acțiunea inculpatului A. de a înregistra în evidențele contabile ale SC D. SRL Zalău cheltuieli ce nu au avut la bază operațiuni economice reale, precum și că acuzatul a săvârșit infracțiunea cu intenție directă, din probele administrate reieșind că a avut reprezentarea faptei sale, a consecințelor păgubitoare asupra bugetului statului, a prevăzut rezultatul și a urmărit scopul diminuării sumelor datorate bugetului de stat cu titlu de taxă pe valoare adăugată.

S-a mai arătat că fapta inculpatului B. care, în calitate de administrator al SC H. Sediu Permanent Târgu Mureș, a emis factura fiscală nr. x/14.01.2011 către SC F. SRL Gheorgheni, cunoscând ca această societate, prin C., va factura mai departe aceste cheltuieli către SC D. SRL Zalău, deși facturile fiscale nu aveau la bază operațiuni economice reale și a contribuit, astfel, la cauzarea, de către SC D. SRL Zalău, a unui prejudiciu în cuantum de 679.860 RON (prin deducerea nelegală a TVA datorat bugetului consolidat al statului), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969).

De asemenea, s-a apreciat că fapta inculpatului C. care, în calitate de administrator al SC F. SRL Gheorgheni, a emis către SC D. SRL Zalău factura fiscală seria x nr. x/2011, deși nu a prestat niciunul din serviciile aferente acestei facturi fiscale și, prin înregistrarea în evidențele contabile ale SC D. SRL Zalău de cheltuieli ce nu au avut la bază operațiuni economice reale, a contribuit la cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 679.860 RON (prin deducerea nelegală a TVA datorat bugetului consolidat al statului) realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969).

S-a subliniat că elementul material al infracțiunii constă în acțiunea inculpaților B. și C. de înlesnire a înregistrării în evidența contabilă a SC D. SRL Zalău a prestării unor servicii fictive, aceștia săvârșind infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală cu intenție directă, întrucât din probele administrate a reieșit că au avut reprezentarea faptelor lor, a consecințelor păgubitoare asupra bugetului statului, au prevăzut rezultatele și a urmărit producerea lor.

Reținând vinovăția inculpaților, instanța de fond a dispus condamnarea acestora pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prin evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, de operațiuni fictive și complicitate la evaziune fiscală prin emitere de facturi fiscale care nu au avut la bază operațiuni reale, cu scopul înregistrării în contabilitatea SC D. SRL Zalău și diminuarea obligațiilor fiscale către bugetul consolidat al statului.

La individualizarea pedepselor, în conformitate cu prevederile art. 72 C. pen. (1969), instanța de fond a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptelor săvârșite (ce rezultă din modul și mijloacele de săvârșire a faptelor, scopul urmărit, împrejurările concrete în care s-au comis), persoana inculpaților, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală și limitele de pedeapsă stabilite de lege, context în care a apreciat că faptele acestora prezintă un pericol social mediu, infracțiunile au fost săvârșite cu intenție directă și au avut ca urmare prejudicierea însemnată a bugetului statului.

În ceea ce privește circumstanțele referitoare la persoana și conduita inculpaților, s-a reținut că A. are vârsta de 37 de ani, are studii superioare, este coordonator de programe la J., este căsătorit și nu are antecedente penale, B. este în vârstă de 43 de ani, are studii superioare, este economist la K., Ungaria, este căsătorit și nu are antecedente penale, iar C. este în vârstă de 48 de ani, are studii superioare, este administrator la SC F. SRL Gheorgheni, este căsătorit și nu are antecedente penale.

S-a mai reținut că cei trei inculpați sunt aparent bine integrați din punct de vedere social, că C. și B. au cooperat cu organele judiciare, s-au prezentat în fața acestora în faza de urmărire penală și au dat declarații, precum și că doar primul dintre cei doi a fost prezent în fața instanței și a dat declarații în cursul cercetării judecătorești.

Ca urmare, instanța a reținut în favoarea inculpaților circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) și, dând eficiență prevederilor art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), le-a aplicat pedepse cu închisoarea sub minimul special prevăzut de lege (4 ani închisoare).

Totodată, prima instanță a apreciat că A., B. și C. nu pot beneficia de dispozițiile art. 741 C. pen. (1969), forma în vigoare până la pronunțarea Deciziei nr. 573/2011 a Curții Constituționale, și nici de cele ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, forma în vigoare în perioada 23 iunie 2010 - 14 august 2013, deoarece nu aceștia au achitat suma reținută ca prejudiciu, sens în care s-a făcut trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Date fiind circumstanțele reale ale faptelor și cele personale ale inculpaților, precum și limitele de pedeapsă menționate, instanța a apreciat că pentru prevenirea săvârșirii de noi fapte penale și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială, este necesară și suficientă aplicarea unor pedepse principale de câte 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală și complicitate la evaziune fiscală.

Totodată, în baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 35, art. 66 C. pen. (1969) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a fost aplicată inculpaților pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. (1969), respectiv dreptul de a fi aleși în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale, pe o durată de 3 ani, pedeapsă complementară a cărei executare va începe după executarea pedepsei principale, aceleași drepturi fiind interzise și ca pedepse accesorii.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepselor, instanța a considerat, în contextul probelor administrate, raportat la vârstele inculpaților, conduita anterioară săvârșirii faptelor pentru care au fost trimiși în judecată, dar și la faptul că prejudiciul creat a fost recuperat, că scopul educativ și preventiv al pedepselor poate fi atins și fără executarea efectivă a acestora în regim de detenție, aplicarea pedepselor fiind un avertisment suficient de puternic pentru îndreptarea comportamentului social al inculpaților, care pot fi reintegrați social și reeducați și fără izolare în regim de detenție. Deopotrivă, instanța a apreciat că executarea efectivă a pedepselor nu se justifică la acest moment, întrucât rolul condamnării este tocmai acela de a atrage atenția asupra importanței respectării relațiilor în societate, rol care nu s-ar realiza în totalitate în cazul executării în regim de detenție.

Ca urmare, constatând că sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile reglementate de art. 81 C. pen. (1969), instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate inculpaților A., B. și C. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit potrivit dispozițiilor art. 82 C. pen. (1969).

Întrucât pedepsele accesorii sunt alăturate pedepsei principale a închisorii, constând în interzicerea exercițiului unor drepturi pe durata executării pedepsei, iar instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale, în baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare și, totodată, s-a atras atenția inculpaților asupra prevederilor art. 83 C. pen. (1969), privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei.

În ceea ce privește latura civilă, instanța de fond a constatat îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale față de existența prejudiciului în cuantum de 679.860 RON și, având în vedere raporturile de prepușenie dintre inculpatul A., administrator de fapt și de drept, și SC D. SRL Zalău, inculpatul C., administrator statutar, și SC F. SRL Gheorgheni, inculpatul B. și H. (sediul permanent neavând personalitate juridică), aceste societăți au fost obligate, în calitate de părți responsabile civilmente, în solidar cu inculpații la acoperirea prejudiciului cauzat părții civile, neputând fi reținută vreo cauză exoneratoare de răspundere civilă.

Totodată, s-a arătat că, în data de 21 februarie 2017, A.N.A.F., prin D.R.G.F.P. Cluj-Napoca, A.J.F.P. Sălaj, a depus la dosar un înscris în care a solicitat obligarea inculpatului A. la plata sumei de 880.740 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată în cuantum de 679.860 RON plus dobânzi și penalități calculate până la data de 12 noiembrie 2012, precum și obligarea inculpaților B. și C. la plata a câte 679.860 RON, reprezentând prejudiciu creat bugetului statului, la care a solicitat dobânzi și penalități de întârziere calculate de la data scadenței și până la data achitării integrale a obligațiilor fiscale, cererea fiind reiterată la data de 15 mai 2017.

La termenele de judecată din 21 martie 2018 și 04 aprilie 2018, s-au depus la dosar înscrisuri din care a rezultat că suma de 679.860 RON a fost stinsă/recuperată prin respingerea unor cereri ulterioare de rambursări de TVA în cuantum de 723.481 RON (conform RIF nr. x/19.09.2013) și prin plată cu O.P. nr. x/22.01.2014 și OP nr. x/24.04.2014 - 10.789 RON.

În data de 18 aprilie 2018, A.N.A.F., prin A.J.F.P. Sălaj, a depus la dosar un înscris în care a menționat că își menține cererea de constituire de parte civilă depusă la dosarul cauzei, fără a motiva această solicitare.

În aceste condiții, s-a apreciat că obligarea din nou a inculpaților și a persoanelor responsabile civilmente la plata sumelor solicitate de partea civilă ar echivala cu o dublă dezdăunare, ceea ce nu poate fi acceptat, cererea părții civile de obligare a acestor persoane la plata prejudiciului efectiv, în cuantum de 679.860 RON, fiind respinsă ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, raportându-se la dispozițiile art. 1003 C. civ. vechi (în vigoare până la data de 30 septembrie 2011), instanța de fond a reținut că, în cauză, inculpații sunt ținuți solidar la repararea integrală a pagubei, fiind inadmisibilă solicitarea părții civile de obligare a fiecărui inculpat (în solidar doar cu părțile responsabile civilmente) la plata a câte 679.860 RON și a accesoriilor aferente.

Prin urmare, constatându-se că, până la data de 24 aprilie 2014, a fost recuperat prejudiciul efectiv reținut, acțiunea formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, a fost admisă în parte și, în consecință, au fost obligați inculpatul A. în solidar cu inculpații B. și C. și cu părțile responsabile civilmente D. SRL Zalău (fostă SC D. SRL Zalău, aflată în procedura insolvenței și reprezentată de administratorul judiciar E. Zalău, str. x, Zalău, jud. Sălaj), SC F. SRL Gheorgheni (aflată în procedura insolvenței și reprezentată de administratorul judiciar G.) și H. la plata, către bugetul de stat, la plata de dobânzi, majorări de întârziere și penalități aferente sumei de 679.860 RON, calculate de la data scadenței până la data recuperării efective a debitului (24 aprilie 2014).

Având în vedere că, în cauză, nu au fost calculate la zi accesorii la debitul principal, iar potrivit art. 220 și urm. C. proc. fisc. în vigoare din 2016 (art. 129 și urm. din O.G. nr. 92/2003), organele fiscale sunt îndrituite să efectueze demersuri în vederea recuperării acestora, față de împrejurarea că, potrivit ordonanței procurorului, sechestrul penal asigurător a fost aplicat "în vederea reparării prejudiciului" până la concurența sumei de 679.860 RON, care s-a recuperat integral, în baza art. 397 și art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit, prin ordonanța din 18 august 2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, asupra unei case de locuit din lemn, a unei case din cărămidă și asupra unui teren, asupra unui apartament proprietate extratabulară și asupra unui autoturism marca x, proprietatea inculpatului C. și a soției acestuia, I., sechestru aplicat la data de 10 noiembrie 2015.

Constatând că, în cauză, nu s-au luat față de alte persoane măsuri asigurătorii în cursul urmăririi penale, că prejudiciul (efectiv) reținut în actul de sesizare a fost recuperat și că nu s-au calculat și menționat la zi sume reprezentând dobânzi și penalități aferente debitului principal în sumă de 679.860 RON, văzând prevederile art. 249 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 20 alin. (2) C. proc. pen., instanța a respins cererea părții civile de luare a altor măsuri asigurătorii.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termen legal, inculpații B., A., C., partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, și partea responsabilă civilmente SC H. Târgu Mureș, criticând-o sub aspectul netemeiniciei.

Astfel, inculpatul A. a criticat sentința penală sub aspectul greșitei sale condamnări ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat în cauză, acesta relevând că operațiunile comerciale în discuție au fost executate în realitate. Totodată, a arătat că nu a avut calitatea de administrator cu puteri depline, astfel că nu putea lua decizii fără un mandat expres dat de către membrii asociați.

Și inculpatul C. a formulat critici cu privire la greșita sa condamnare, arătând că probatoriul administrat în cauză a dovedit că lucrările contractate prin antrepriză de către SC F. SRL au fost efectiv executate și facturate către H., prin sediul permanent din Târgu Mureș. Totodată, s-a arătat că fapta nu are caracter penal, ci are natură civilă contractuală și fiscală.

Prin Decizia penală nr. 1519/A din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații B., A., C., partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, și partea responsabilă civilmente SC H. Târgu Mureș împotriva Sentinței penale nr. 31 din 20 aprilie 2018 a Tribunalului Sălaj, apelanții fiind obligați să plătească în favoarea statului suma de câte 300 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această decizie, făcând propria analiză a materialului administrat în cauză pe întreg parcursul procesului penal, inclusiv în apel, Curtea a constatat că, prin rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj au fost trimiși în judecată inculpații A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., și C. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare, în sarcina inculpatului A. s-a reținut, în esență, că, în calitate de administrator al SC D. SRL Zalău, în data de 24 ianuarie 2011, a înregistrat în contabilitate factura fiscală de cheltuieli în valoare totală de 3.512.610 RON, emisă de SC F. SRL, cunoscând că nu are la bază operațiuni economice reale și cauzând în acest fel un prejudiciul în sumă de 679.860 RON, reprezentând TVA. În sarcina inculpatului B. s-a reținut că, în calitate de administrator al SC H. Sediu Permanent Târgu Mureș, a emis factura fiscală nr. x din 14 ianuarie 2011 către SC F. SRL Gheorgheni, cunoscând că această societate va factura mai departe aceste cheltuieli către SC D. SRL Zalău, deși facturile nu aveau la baza operațiuni economice reale și contribuind în acest fel la cauzarea unui prejudiciu de 679.860 RON. În sarcina inculpatului C. s-a reținut că, în calitate de administrator al SC F. SRL, a emis către SC D. SRL Zalău factura fiscală seria x nr. x, deși nu a efectuat lucrările aferente acesteia, contribuind, astfel, la cauzarea de către SC D. SRL a unui prejudiciu în cuantum de 679.860 RON.

Curtea a constatat că starea de fapt reținută de instanța de fond pe baza probelor administrate în cauză este corectă și se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969), faptă săvârșită în forma complicității de către inculpații B. și C..

Astfel, instanța de apel a reținut că, din probele administrate în cauză, a rezultat că SC D. SRL Zalău a fost înființată în data de 1 iunie 2010, având drept asociați persoanele juridice municipiul Zalău cu o cotă de participare de 49% și L. SA Budapesta, Ungaria, cu o cotă de participare de 51%. Inițial, societatea a fost administrată de B., administrator cu puteri depline, și de către M. și N., administratori cu puteri depline și administratori cu puteri limitate. Începând cu data de 9 august 2010, administrator cu puteri limitate a fost numit A., astfel că M. și N. nu au fost implicați în activitatea ulterioară a societății.

La 1 iunie 1992 a fost înștiințată SC F. SRL Gheorgheni, administrată de inculpatul C..

În data de 20 iulie 2010, între SC D. SRL Zalău, reprezentată de inculpatul B., în calitate de beneficiar, și SC F. SRL Gheorgheni, reprezentată de inculpatul C., a fost încheiat un contract de antrepriză având ca obiect posibila reabilitare a sistemului de termoficare a municipiului Zalău în perioada 20 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, respectiv revizie tehnică, elaborarea concepției și a planului de investiții, elaborarea planului de dezvoltare organizațională, modelarea economică a modernizării sistemului de încălzire, elaborarea și auditarea ofertei pentru procedura de atribuire a contractului de delegare a gestiunii serviciului public de alimentare cu energie și consultanță juridică.

În data de 20 iulie 2010, A., în calitate de reprezentant al SC D. SRL Zalău, anterior numirii sale în calitate de administrator cu puteri limitate (la 9 august 2010), a dat o declarație potrivit căreia era de acord ca SC F. SRL Gheorgheni, în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate în cadrul contractului din 20 iulie 2010, să apeleze la subcontractorul H..

La aceeași dată, între SC F. SRL Gheorgheni și H. (firmă asociată cu municipiul Zalău în SC D. SRL Zalău) a fost încheiat contractul de subantrepriză înregistrat la prima societate sub nr. x din 28 iulie 2010. S-a arătat că, din probele administrate în cauză, a rezultat că toate lucrările au fost efectuate de H. prin angajații proprii și prin încheierea unor contracte de subantrepriză.

În data de 14 ianuarie 2011, SC H. sediul permanent Târgu Mureș, prin inculpatul B., a emis către SC F. SRL Gheorgheni factura fiscală nr. x/2011 în valoarea totală de 3.443.717 RON, sumă ce reprezintă contravaloarea serviciilor conform contractului de prestare a serviciilor din 2 iulie 2010. Factura a fost înregistrată de SC F. SRL în jurnalul TVA pentru cumpărări în luna decembrie 2010, iar în 24 ianuarie 2011 societatea, prin inculpatul C., a emis către SC D. SRL Zalău factura fiscală nr. x/2011 în valoare de 3.512.610 RON.

La aceeași dată, A., în calitate de administrator al SC D. SRL Zalău, a dispus înregistrarea în contabilitatea societății a acestei facturi fiscale și a înregistrat ca TVA deductibil suma de 679.860 RON.

Ulterior, în baza RIF nr. x/28.04.2011, A.J.F.P. Sălaj a aprobat la rambursare către D. SRL Zalău suma de 679.860 RON TVA. Controalele fiscale efectuate ulterior au concluzionat, însă, că atât factura nr. x/14.01.2011 înregistrată de SC F. SRL cât și factura nr. x/2011 înregistrată de SC D. SRL Zalău nu aveau la bază operațiuni economice reale.

Curtea a mai constatat că instanța de fond a analizat în mod detaliat apărările formulate de inculpați în cursul procesului penal, dispunând, în mod corect, înlăturarea acestora cu consecința reținerii vinovăției inculpaților sub aspectul comiterii infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată.

Astfel, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiune de evaziune fiscală fapta de a evidenția în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor ce nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive. Din aceste dispoziții legale reiese că este necesar să se dovedească faptul că operațiunea consemnată este fictivă ori că nu este reală.

Curtea a constatat, în acest context, că, din probele administrate în cauză, a rezultat că emiterea facturilor fiscale s-a realizat prin intermediul unor agenți economici români, respectiv SC H. sediul permanent Târgu Mureș și SC F. SRL Gheorgheni, deși aceștia nu au realizat efectiv nicio lucrare.

Factura emisă ce conținea TVA în cuantum de 679.860 RON a fost dedusă de SC D. SRL Zalău, societate care în această modalitate s-a sustras obligațiilor fiscale prin derularea unor operațiuni nereale.

S-a apreciat că, în mod justificat, la reținerea acestei stări de fapt, a fost avută în vedere Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, având ca obiect o cerere de decizie preliminară, care a statuat că Directiva nr. 2006/112/CE trebuie interpretată în sensul că "se opune ca o persoană impozabilă să deducă taxa pe valoare adăugată care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile sau că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s-a dovedit inexactă, cu condiția dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos și să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autoritățile fiscale, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice."

De asemenea, s-au avut în vedere și cele statuate prin Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în sensul că operațiunea fictivă poate să constea, printre altele, și în cheltuieli ce nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale.

S-a apreciat că, în mod corect, s-a reținut că nu există identitate între serviciile prevăzute în contractele din 20 iulie 2010 și lucrările real realizate, motiv pentru care instanța de apel nu a valorificat apărările inculpaților în sensul că lucrările au fost efectiv executate.

De asemenea, s-a arătat că, deși este de necontestat faptul că subcontractarea era permisă de dispozițiile legale în vigoare, cele două facturi emise, respectiv factura nr. x/2011 și nr. y/2011, nu au avut la bază operațiuni reale, iar D. SRL și SC F. SRL Gheorgheni nu au plătit nicio sumă pentru serviciile prestate de subantreprenor, astfel că, prin înregistrarea de cheltuieli în sarcina D. SRL, a fost creată posibilitatea deducerii TVA.

Nu au fost reținute nici apărările formulate de inculpatul A. în sensul că acesta avea puteri limitate și nu putea dispune înregistrarea facturilor fiscale cu o valoare mai mare de 10.000 euro, întrucât acesta se ocupa efectiv de administrarea societății la data la care factura a fost înregistrată și abia la 1 martie 2011 a avut loc Adunarea generală extraordinară a asociațiilor în cadrul căreia a fost împuternicit să contrasemneze certificatul de bună execuție.

În consecință, s-a considerat că vinovăția celor trei inculpați sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969), a fost în mod corect reținută, iar pedepsele aplicate de instanța de fond au fost corect individualizate prin prisma criteriilor de individualizare stabilite de lege.

Totodată, s-a arătat că nu sunt întemeiate criticile formulate în cauză de partea responsabilă civilmente SC H. Târgu Mureș, în mod corect dispunându-se obligarea acestei societăți în solidar cu inculpatul A. la plata către bugetul de stat de dobânzi, majorări de întârziere și penalități aferente sumei de 679.860 RON reprezentând prejudiciul efectiv creat bugetului statului.

În ceea ce privește apelul declarat în cauză de partea civilă A.N.A.F., s-a subliniat că, așa cum rezultă din comunicările depuse de partea civilă la termenele de 21 martie 2018 și 04 aprilie 2018, această sumă a fost stinsă (recuperată) prin respingerea unor cereri ulterioare de rambursări TVA, iar o eventuală obligare a inculpaților la plata acestei sume ar echivala cu o dublă despăgubire a părții civile.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, au declarat recurs în casație inculpații A. și C., prin apărători aleși, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și arătând că au fost condamnați pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

În susținerea recursului în casație formulat, inculpatul A. a arătat că a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, constând în înregistrarea în contabilitatea SC D. SRL Zalău (ulterior D. SRL Zalău) a unei facturi fiscale ce nu a avut la bază operațiuni economice reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, însă, în cuprinsul motivării, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, care definesc noțiunea de operațiune fictivă, ci strict încălcarea unor norme fiscale în momentul emiterii facturilor, fără, însă, a reține inexistența operațiunilor facturate, dar apreciind caracterul fictiv al acestora prin raportare la lipsa elementelor necesare unui document justificativ. Mai mult, din cuprinsul motivării, rezultă cu claritate că inculpații nu au fost condamnați pentru că ar fi înregistrat o operațiune fictivă pentru a se sustrage de la plata unor obligații către bugetul de stat, ci pentru că ar fi dedus nelegal TVA, or, obiectul cauzei îl reprezintă infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, iar nu cea reglementată de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, condiții în care instanța trebuia să dispună achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., fapta cu care a fost sesizată nefiind tipică.

În plus, a învederat că factura seria x nr. x din 24 ianuarie 2011 a fost emisă în baza contractului de antrepriză nr. 422 din 20 iulie 2010 încheiat între SC D. SRL Zalău și SC F. SRL Gheorgheni, toate lucrările ce au făcut obiectul contractului fiind efectiv realizate, așa încât nu se poate susține că prima societate a înregistrat în contabilitate cheltuieli ce nu au avut la bază operațiuni reale, sens în care s-a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale și la cea a instanțelor naționale referitoare la infracțiunea prevăzută de 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar și la cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie. Mai mult, deși în cauză a fost realizat un raport de expertiză contabilă, instanța de fond nu a ținut seama de concluziile acestuia, ci, fără a dispune o nouă probă științifică, a procedat la efectuarea unei noi analize a actelor de la dosar, criticând aspectele reținute de către expert.

Ca urmare, în condițiile în care probele administrate în cauză nu au confirmat că factura seria x nr. x din 24 ianuarie 2011 ar cuprinde operațiuni fictive ori că înregistrarea acesteia în contabilitate s-a realizat în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, s-a apreciat că, în cauză, fapta nu se încadrează în tipicul stabilit de norma de incriminare, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală. În aceste condiții, în lipsa scopului special prevăzut de textul incriminator, ceea ce presupune săvârșirea faptei cu intenție directă, s-a considerat că nu sunt întrunite nici elementele de tipicitate subiectivă ale infracțiunii, cu atât mai mult cu cât la încheierea contractului de antrepriză nr. 422 din 22 iulie 2010 SC D. SRL Zalău nu avea certitudinea că va realiza venituri care să genereze obligații fiscale.

Pe de altă parte, s-a arătat că, deși avea calitatea de administrator, din actele dosarului rezultă că inculpatul A. nu deținea controlul asupra contabilității și a situației fiscale a societății, puterea de decizie în acest sens aparținând doar asociaților, și nici nu putea proceda singur la înregistrarea în contabilitatea SC D. SRL Zalău a facturii emisă de SC F. SRL.

Aceleași aspecte referitoare la pronunțarea pe o altă stare de fapt decât cea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și la neîntrunirea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală având în vedere că, din probele dosarului, rezultă realitatea operațiunilor facturate au fost invocate și de inculpatul C., care a arătat, în plus, că emiterea facturii seria x nr. x din 24 ianuarie 2011 de către SC F. SRL, al cărei administrator era, nu constituie o activitate care să se circumscrie complicității la respectiva infracțiune, neputându-i fi imputată lipsa de diligență a SC D. SRL Zalău în a prezenta organelor fiscale înscrisuri care să dovedească realitatea serviciilor prestate, atâta timp cât firma pe care o administra a pus la dispoziție celei din urmă societăți (care era beneficiarul lucrării vizată de contractul de antrepriză nr. 422 din 20 iulie 2010) întreaga documentație întocmită de subantreprenorul SC H..

Totodată, s-a arătat că fapta menționată în actul de sesizare a instanței nu este prevăzută de legea penală, întrucât înregistrarea unei facturi emise prin sediul permanent din România al subantreprenorului din Ungaria este legală, așa cum rezultă din Decizia nr. 77/2011 a D.G.F.P. București, fiind un aspect ce intră în procedura contencioasă fiscală, iar nu penală.

Prin încheierea din 03 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, reținându-se că sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., au fost admise în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și C. împotriva Deciziei penale nr. 1519/A din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căilor extraordinare de atac.

La termenul de judecată din 12 decembrie 2019, cu ocazia dezbaterilor, suplimentar criticilor formulate în scris, însă prin prisma aceluiași caz de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurenții inculpați, prin apărător ales, au învederat faptul că, în speță, nu este respectată nici cerința existenței urmării imediate, ca element al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală, întrucât nefiind evidențiată în contabilitate o operațiune economică fictivă, nu se poate susține că, prin realizarea elementului material al infracțiunii, s-a cauzat un prejudiciu bugetului de stat, așa cum impun dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte arată că examinarea cauzei în recurs în casație, în etapa prevăzută de art. 445 și urm. C. proc. pen., are o dublă limitare determinată, pe de o parte, de dispozițiile art. 433 C. proc. pen., în conformitate cu care pe această cale se pot îndrepta doar erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, de motivele de fapt și de drept care au făcut obiectul verificării instanței în etapa admisibilității în principiu, reglementată de art. 440 C. proc. pen.. Așadar, verificarea legalității hotărârii atacate se va face de către Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 447 C. proc. pen., urmând a fi avute în vedere doar criticile circumscrise inițial, prin cererile scrise, cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu și cele invocate oral ulterior.

Ca atare, deși recurenții, cu ocazia dezbaterilor, au criticat, oral, hotărârea atacată prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (indicat inițial în scris, însă pentru alte motive de fapt) invocând inexistența urmării imediate necesară în cazul infracțiunii de evaziune fiscală, această susținere nu va fi avută în vedere de Înalta Curte la analizarea căii extraordinare de atac, întrucât nu a format obiectul verificării, din perspectiva îndeplinirii cerințelor formale prevăzute de dispozițiile art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în etapa admisibilității în principiu.

Examinând, în aceste limite, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile în casație formulate de inculpații A. și C. ca fiind nefondate, pentru motivele expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit.