ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 265/2014

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

Asupra cauzei de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 101/P/2020 din data de 24 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția Penală, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 5 C. pen., văzând și Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, s-a constatat că în cazul infracțiunilor săvârșite de inculpați legea penală mai favorabilă este legea veche.

S-a constatat depășirea termenului rezonabil al procesului penal, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și s-a reținut incidența circumstanțelor atenuante judiciare, prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen./1968, la individualizarea pedepselor.

I. În baza art. 396 alin. (2), art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea 41 alin. (2) C. pen./1968 (actual art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1968, cu reținerea art. 74 alin. (2) C. pen./1968 și a art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. , la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În temeiul art. 65 alin. (1) rap. la art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (cu referire la profesia de administrator societate) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (cu referire la profesia de administrator societate) C. pen., pe perioada executării pedepsei închisorii.

În baza art. 396 alin. (2), art. 29

1

lit. a) din Legea 656/2202 (forma în vigoare fiind 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen./1968 (actual art. 35 alin. (1) C. pen.), art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen./1968, cu reținerea art. 74 alin. (2) C. pen./1968 și a art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat, la pedeapsa de:2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, în formă continuată.

În temeiul art. 65 alin. (1) rap. la art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (cu referire la profesia de administrator societate) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.

În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (cu referire la profesia de administrator societate) C. pen., pe perioada executării pedepsei închisorii.

S-a constatat că infracțiunile care fac obiectul prezentei cauze sunt concurente cu infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare prin sentința penală nr. 7/2014 din 21.01.2014 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 44/A/2015 din 21.01.2015 a Curții de Apel Oradea.

În baza art. 85 C. pen./1968 s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 9 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 7/2014 din 21.01.2014, rămasă definitivă prin decizia penală din 21.01.2015 a Curții de Apel Oradea.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate în cauză (5 ani și 2 ani), cu pedeapsa de 9 luni închisoare rezultând o pedeapsă de 5 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen./1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) (cu referire la profesia de administrator societate) C. pen./1968, pe o perioada de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.

Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen./1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și c) (cu referire la profesia de administrator societate) din C. pen. din 1968.

În baza art. 86

4

C. pen. s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată B. prin sentința penală nr. 435/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, modificată prin decizia penală nr. 137/2012 a Curții de Apel Oradea, pe care inculpatul urmează a o executa alături de pedeapsa rezultantă din prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa finală de 8 ani închisoare, în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1968, art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969, raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. din 1968 pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.

Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 din C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și c) (cu referire la profesia de administrator societate) din C. pen. din 1968.

În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen. din 1968 s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada de reținere, arest preventiv și arest la domiciliu, respectiv din data de 26.11.2013 (reținerea de 24 de ore) și din data de 27.11.2013-10.09.2014 (arestul preventiv și arestul la domiciliu).

Prin aceiași sentință a fost condamnată și inculpata C..

În esență s-au reținut următoarele:

S.C. D. S.R.L., administrată de către inculpatul A. a achiziționat în perioada 2012-2013 produse de la diverse societăți comerciale din Ungaria pe care le-a revândut către societăți comerciale din România. Întrucât aceste operațiuni comerciale erau de natura a genera obligația de plata a TVA-ului către bugetul de stat, inculpatul a decis sa eludeze aceasta obligație prin crearea unui circuit comercial fictiv de natura sa genereze TVA deductibil și care, în acest fel, sa balanseze contul de TVA colectat.

În realizarea acestui scop, în înțelegere cu inculpata C., administratoarea de fapt a S.C. E. S.R.L., a decis sa înregistreze în contabilitatea S.C. D. S.R.L. facturi fictive de achiziție marfa de la societatea inculpatei C., marfa pe care a vândut-o în aceeași maniera fictiva către o societate din Ungaria, F..

Evident, acest circuit fictiv de mărfuri trebuia dublat de un transfer adecvat și real de sume de bani între societățile comerciale implicate, astfel încât caracterul fictiv sa fie dificil de identificat, sens în care, pentru fiecare livrare de marfa de la S.C. E. S.R.L., în conturile acesteia se transferau sumele stipulate în facturile emise, care erau ulterior, de îndată, fie ridicate în numerar și restituite B. (la începutul relației comerciale), fie transferate către soția acestuia, G., cu titlu de restituire împrumut,

Referitor la infracțiunea de spălarea de bani de care se face vinovat inculpatul A. s-a reținut că aceasta constă în acțiunea de introducere a sumelor de bani rezultate din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscala în circuitul financiar, prin creditarea societății, urmat de ridicarea banilor cu titlu de restituire creditare, disimulând în acest fel originea ilicita a banilor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, precum și inculpații A. și C..

Inculpatul A. a solicitat admiterea apelului, criticând nelegalitatea hotărârii primei instanțe ce derivă din încălcarea dreptului la un proces echitabil, arătând că se impune ca instanța de control judiciar să dispună în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. și art. 6 din CEDO, desființarea în totalitate a sentinței penale nr. 101/P/2020 a Tribunalului Bihor și trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanță.

În subsidiar s-a arătat că se impune, în raport de acuzațiile formulate prin rechizitoriu, a se dispune desființarea în totalitate a hotărârii primei instanțe și pronunțarea unei noi soluții de achitare în temeiul art. 16 lit. a) din C. proc. pen. cu privire la ambele infracțiuni deduse judecății.

Prin decizia penală nr. 22/A din data de 26 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosar nr. x/2014, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor față de inculpatul A., împotriva aceleiași sentințe penale.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul A. a fost obligat la plata sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat în apel, restul cheltuielilor judiciare în apel rămânând în sarcina acestuia conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

A fost admis apelul declarat de inculpata C. împotriva aceleiași sentințe penale, pe care a desființat-o în parte numai cu privire la acesta.

Împotriva deciziei penale nr. 22/A din data de 26 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosar nr. x/2014, inculpatul A., a declarat recurs în casație, la data de 15 martie 2021.

În motivarea scrisă a cererii sale inculpatul, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. " inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Totodată s-a solicitat suspendarea, în tot sau în parte, a executării hotărrii penale atacate.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

S-a arătat că niciunul dintre elementele de fapt sau de drept prezentate prin actul de sesizare ori prin cele două hotărâri pronunțate nu își răsfrâng efectele asupra cerințelor esențiale de incriminare a faptelor de evaziune fiscală și spălare de bani.

Atât acuzația în materie penală, cât și hotărârile pronunțate sunt eliptice de referințe privitoare la complinirea sub toate aspectele a laturii obiective a infracțiunii de contrabandă asimilată.

Prin urmare s-a arătat că nu se poate manifesta alte susțineri decât cele ce vizează inexistența concordanței identitare între prev. art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și prev. de art. 29

1

lit. a) din Legea 656/2002, ca norme de incriminare, și fapta efectiv săvârșită de inculpat astfel cum este reținută în condamnare.

S-a arătat că a fost supus unei condamnări pentru o faptă neprevăzută de legea penală, care nu întrunește cerințele laturii obiective și care, prin urmare, nu realizează tipicitatea infracțiunii, motiv pentru care, în virtutea prev. art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a solicitat,admiterea recursului în casație, casarea hotărârii recurate și achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

S-a arătat că la dosarul cauzei s-a depus dovada provenită din partea D.I.LC.O.T. - S. T. Oradea prin care se atestă de către reprezentanții parchetului că inculpatul a denunțat și facilitat identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave.

Instanța de apel a înțeles să încalce beneficiul acordat de prev. art. 19 din Legea nr. 682/2002, în sensul respingerii cererii de reducere a limitelor de pedeapsă cu jumătate din cuantumul lor.

Inculpatul arătă că în motivare cererii de respingere a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 instanța de apel a motivat că nu a întrunit calitatea de martor în sensul legii penale în cauza în care a formulat denunțul, fără să se țină seama de faptul că pe de o parte, a avut calitatea de martor cu identitate protejată, iar pe de altă parte, formularea din textul normativ anterior menționat nu exclude per se posibilitatea contabilizării denunțului într-o atare ipoteză.

Prin urmare, cu toate că unitatea de parchet pe rolul căreia s-a aflat cauza a informat instanța cu privire la existența și regularitatea demersului, instanța de apel a respins solicitarea (subsidiară) de a ține cont de denunțul legal formulat și de a acorda beneficiul înscris în prev. art. 19 din Legea nr. 682/2002, în așa manieră încât considerăm că pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele legale.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată tuturor părților (Parchetului de pe lângăCurtea de Apel Oradea, părții civile ANAF - BIHOR și coinculpatei C.).

Prin încheierea din data de 29 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 22/A din data de 26 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosar nr. x/2014, numai cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

A fost respinsă cererea formulată de recurentul inculpat A. privind suspendarea executării hotărârii.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 8 și s-a fixat termen de judecată la data de 10 noiembrie 2021.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

La termenul de judecată din data de 10 noiembrie 2021, a fost încuviințată cererea de amânare formulată de inculpatul A. în vederea pregătirii apărării.

La termenul de judecată din data de 12 ianuarie 2022 recurentul inculpat A. a fost reprezentat de apărător ales, dezbaterile fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 22/A din data de 26 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosar nr. x/2014, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"), se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

De asemenea, cazul de casare menționat nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

În recursul în casație de față, inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a solicitat Înaltei Curți, pronunțarea unei soluții de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani, susținând că nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunilor reținute raportat la materialul probator administrat în cauză.

Analizând motivele de recurs în casație Înalta Curte constată că, în realitate, inculpatul dorește o reanalizare a materialului probator, în urma căruia să se ajungă la o soluție de achitare ceea ce nu este posibil pe calea recursului în casație.

Din actele dosarului rezultă că, inculpata S.C. D. S.R.L., administrată de către inculpatul A. a achiziționat în perioada 2012-2013 produse de la diverse societăți comerciale din Ungaria pe care le-a revândut către societăți comerciale din România. Întrucât aceste operațiuni comerciale erau de natura a genera obligația de plata a TVA-ului către bugetul de stat, inculpatul a decis să eludeze aceasta obligație prin crearea unui circuit comercial fictiv de natura să genereze T.V.A. deductibil și care, în acest fel, să balanseze contul de T.V.A. colectat.

În realizarea acestui scop, în înțelegere cu inculpata C., administrator de fapt a S.C. E. S.R.L., inculpatul A. a decis să înregistreze în contabilitatea S.C. D. S.R.L. facturi fictive de achiziție marfa de la societatea inculpatei C., marfa pe care a vândut-o în aceeași maniera fictiva către o societate din Ungaria, F..

Pentru fiecare livrare de marfa de la S.C. E. S.R.L., în conturile acesteia se transferau sumele stipulate în facturile emise, care erau ulterior, fie ridicate în numerar și restituite B. Carmen Mihai (la începutul relației comerciale), fie transferate către soția acestuia, G., cu titlu de restituire împrumut.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c), din) Legea nr. 241/2005 constituie infracțiune de evaziune fiscală evidențierea în actele contabile ori în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Elementul material al laturii obiective a constat în acțiunea B. Carmen Mihai de a evidenția în actele contabile ale S.C. D. S.R.L. Oradea (firmă administrată de inculpat) cheltuieli ce nu au avut la bază operațiuni reale, urmarea imediată constând în producerea unui prejudiciu (13.939.145 RON), iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Inculpatul A. a comis infracțiunea de evaziune fiscală cu ajutorul inculpatei C., care i-a pus la dispoziție facturile ce dădeau aparența desfășurării unor operațiuni comerciale care, în realitate, nu au avut loc. Inculpata C. cunoștea caracterul nereal al operațiunilor la care se refereau cele 50 de facturi și era la curent cu împrejurarea că prin înregistrarea unor cheltuieli fictive se diminuează cuantumul obligațiilor la bugetul consolidat al statului.

Astfel, esențial pentru comiterea infracțiunii este realizarea actelor tipice în scopul neîndeplinirii obligațiilor fiscale, iar nu realizarea efectivă a scopului. Crearea unui prejudiciu ca urmare a atingerii scopului urmărit nu schimbă natura infracțiunii reglementate de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 656/2002 constituie infracțiunea de spălare de bani și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani: a)schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile, să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei.

Pentru a subzista latura obiectiva a infracțiunii trebuie să existe o schimbare sau un transfer a sumelor de bani generate de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscala.

S-a reținut că inculpatul A. a introdus sumele de bani rezultate din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscala în circuitul financiar, prin creditarea societății, urmat de ridicarea banilor cu titlu de restituire creditare, disimulând în acest fel originea ilicita a banilor. Viramentele efectuate de către S.C. D. S.R.L., către S.C. E. S.R.L. fac parte din conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscala și, doar operațiunile ulterioare se constituie ca transferuri de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune, în scopul ascunderii originii ilicite a acestora.

Înalta Curte reamintește că pe calea recursului în casație, nu pot fi avute în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, nu se poate reevalua materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Inculpatul A., în recursul în casație promovat, critică netemeinicia hotărârii pronunțate de instanța de apel și nu aspecte de nelegalitate, ceea ce nu se poate realiza pe cale recursului în casație, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocate nefiind incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 22/A din data de 26 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2014.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit, apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimata inculpată C., în cuantum de 627 RON și onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 160 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 22/A din data de 26 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată C., în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2022.