ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1960 din data de 24.12.2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția I penală, a dispus următoarele:

În temeiul dispozițiilor art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptă din perioada iulie - noiembrie 2008.

În temeiul dispozițiilor art. 67 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispozițiilor art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1), teza I din C. pen., a dedus, din pedeapsa principală aplicată, perioada arestării la domiciliu și a arestului preventiv, respectiv din 29/07/2016 până la data de 20/10/2016 inclusiv.

În temeiul dispozițiilor art. 404 alin. (4) lit. d) și art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (2) din C. pen., a confiscat de la inculpat contravaloarea în RON a sumei de 1 000 000 (un milion) euro, reprezentând sumă traficată.

În temeiul dispozițiilor art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menținut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanța nr. 38/P/2016 din 12/09/2016, asupra:

- autovehiculului marca x

- imobilului înscris în cartea funciară nr. x a comunei Snagov, nr. cadastral x (construcție S+P+2 E)

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a comunei Snagov, nr. cadastral x (garaj P), măsură pusă în aplicare prin procesele-verbale din 15/09/2016, așa cum a fost modificată prin încheierea din 31/08/2017, în dosar asociat x/2017 al Tribunalului București, secția I penală, fila x (prin care s-a ridicat sechestrul asupra celor 10 părți sociale deținute de inculpat la SC B. SRL)

În temeiul dispozițiilor art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menținut sechestrele asigurătorii asupra sumelor de 50 000 (cinci zeci mii) euro și respectiv 100 000 (una sută mii) euro, instituite prin încheierea din 25/08/2017 în dosar asociat x/2017 al Tribunalului București, secția I penală, filele x.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 1129/A din data de 29.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1960 din data de 24 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:

A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea de trafic de influență, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare, menținând pedepsele complementare și accesorii aplicate aceluiași inculpat prin sentința apelată.

În temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală de 5 ani închisoare aplicată inculpatului perioada reținerii, a arestării preventive și a arestului la domiciliu, de la 29.07.2016 la 20.10.2016, inclusiv.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

*****

Împotriva hotărârii instanței de apel, nr. 1129/A din 29.10.2020, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 01 martie 2021, prin avocat ales, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casație, s-a solicitat, în temeiul cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., casarea deciziei penale atacate și, pe cale de consecință, achitarea inculpatului A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În esență, apărarea recurentului inculpat a susținut că fapta de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în materialitatea ei, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, nu este prevăzută de legea penală întrucât nu verifică tipicitatea obiectivă a infracțiunii.

S-a arătat că prin Decizia nr. 82 din 23.02.2016, Curtea Constituțională a reținut că noțiunea de "tipicitate", regăsită în sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală", se referă doar la elementele obiective din structura normei de incriminare. De asemenea, în literatura de specialitate s-a arătat că tipicitatea urmează a fi verificată doar prin prisma elementelor obiective: obiect, subiect, latura obiectivă.

Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Așadar, s-a susținut de către apărarea recurentului inculpat că între fapta reținută de instanța de apel și norma de incriminare a infracțiunii pentru care recurentul a fost condamnat nu există identitate, astfel că fapta în materialitatea ei nu se suprapune peste elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență.

S-a mai arătat de către recurentul inculpat, prin avocat, că în cauza de față elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență nu sunt întrunite sub aspectul subiectului activ al infracțiunii. Plecând de la starea de fapt reținută de instanța de apel potrivit căreia inculpatul ar fi solicitat și primit anumite valori în schimbul efectuării de demersuri pe lângă premierul C. pentru determinarea numirii lui D. pe postul de guvernator al Rezervației Biosferei "Delta Dunării", faptele sale s-ar circumscrie eventual unei alte infracțiunii, respectiv a celei prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000, potrivit căreia: fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influența ori autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

S-a precizat că textul de incriminare indicat are caracter special în raport de norma care incriminează traficul de influență, deci are valențe de aplicare prioritară. În aceste condiții, simpla împrejurare că fapta imputată se subsumează unei alte norme de incriminare face să nu fie întrunite elementele constitutive ale infracțiunii reținute - cea de trafic de influență. Faptul că reținerea simultană a traficului de influență și a art. 13 din Legea nr. 78/2000 nu este posibilă este o consecință a concursului de calificări dintre cele două infracțiuni.

S-a susținut că prevederile art. 13 din Legea nr. 78/2000 impun un subiect activ special, persoana care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid. Calitatea de persoană care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid poate fi determinată exclusiv în baza prevederilor Legii nr. 14/2003 privind partidele politice și a actelor de organizare a partidului în discuție. În orice caz, prin definiție, partidele politice au organe de conducere colegiale. A arătat apărarea recurentului că în cazul de față, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/2003, adunarea generală a membrilor și organul executiv, indiferent de denumirea pe care o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic și a organizațiilor sale teritoriale. Este evident faptul că statutul de membru participant la adunarea generală nu presupune o funcție de conducere pentru persoana în discuție, însă calitatea de membru în organele executive, în care numărul participanților este unul restrâns, determină deținerea unei funcții de conducere.

S-a arătat că în cuprinsul hotărârii instanței de apel este acceptat faptul că la data la care se presupune că s-ar fi comis faptele inculpatul era membru al Delegației Permanente din cadrul E..

Potrivit art. 54 din Statutul E. în vigoare la acel moment, Organismele de conducere ale E. la nivel național sunt: a) Congresul (Adunarea Generala a delegaților membrilor partidului); b) Consiliul Național; c) Delegația Permanentă; d) Biroul Politic Central. De asemenea, potrivit art. 66 din Statut, Delegația Permanentă exercită conducerea partidului dintre Congrese (...). Numărul limitat de persoane care fac parte din Delegația Permanentă era menționat tot în cuprinsul art. 66 din Statut.

Atribuțiile de conducere ale Delegației Permanente erau menționate la art. 68 alin. (1) din Statut, unde se arăta că Delegația Permanentă are următoarele atribuții: a) aplică Programul politic al E. în funcție de evoluția social-politică; b) propune Congresului fuziunile cu partidele politice, negociate de Biroul Politic Central; c) aprobă alianțele cu partidele politice, precum și orice alte înțelegeri politice negociate de Biroul Politic Central; d) hotărăște dizolvarea Biroului Politic Teritorial sau demiterea Președintelui acestuia în situații cu totul deosebite, când organismele de conducere la nivel teritorial activează ineficient sau în afara prevederilor Statutului ori a strategiei partidului; e) analizează, coordonează și sprijină activitatea filialelor și dispune măsurile ce se impun; f) analizează activitatea parlamentarilor și a demnitarilor partidului, precum și a reprezentanților în administrația centrala și dispune măsurile ce se impun; g) între Congrese, stabilește însemnul și semnul electoral al partidului; h) validează listele candidaților pentru alegerile parlamentare, aprobate de Delegațiile Permanente Teritoriale ale filialelor care au obținut la ultimele alegeri rezultate electorale peste media națională a E. la votul pentru Consiliile Județene și pentru Parlamentul European; i) validează propunerea Biroului Politic Central privind listele candidaților pentru alegerile parlamentare, pentru organizațiile care au obținut la ultimele alegeri rezultate electorale sub media națională a E. la votul pentru Consiliile Județene și pentru Parlamentul European, cu acordul prealabil al Delegației Permanente Teritoriale; j) validează propunerea Biroului Politic Central privind listele candidaților pentru alegerile europene; k) stabilește candidații de pe locul întâi pe listele din circumscripția electorală București pentru alegerile parlamentare, la propunerea Președintelui E.; 1) stabilește candidatul la funcția de prim ministru la propunerea Biroul Politic Central; m) stabilește candidatul la funcția de președinte al Camerei Deputaților și pe cel la funcția de președinte al Senatului; n) validează, la propunerea Biroului Politic Central, grila de criterii pentru selecționarea candidaților pentru orice funcție, a cărei aplicare este obligatorie pentru Delegația Permanentă Teritorială; o) poate solicita rapoarte de activitate ale persoanelor numite în Guvern și în administrația publică centrală; p) analizează și aprobă rapoartele lunare de activitate ale Biroului Politic Central și ale grupurilor parlamentare; q) convoacă și stabilește data, locul, numărul și norma de reprezentare pentru delegațiile la Congres și propune ordinea de zi a acestuia; r) aplică sau propune sancțiuni în conformitate cu prevederile Statutului; s) aprobă Regulamentul de aplicare al Statutului, Regulamentul de Organizare și Funcționare al Filialei Teritoriale și Regulamentele de organizare și funcționare ale organismelor de conducere și ale structurilor specifice, precum și Codul Etic propus de Senatul E.; t) alege și revocă secretarul general, la propunerea Președintelui partidului; u) stabilește adresa Sediului Central al partidului; v) propune Consiliului Național desemnarea membrilor de onoare și alegerea președintelui de onoare.

Acceptând faptul că o funcție de conducere presupune prestarea unei activități de dirijare, de cârmuire și de îndrumare, s-a arătat de către apărare că recurentul inculpat se afla într-o asemenea poziție.

În egală măsură, apărarea a precizat că instanța de apel nu a negat faptul că la data la care se presupune că s-ar fi comis faptele, inculpatul era Președintele Curții de Onoare și Arbitraj din Cadrul E.. În fine, s-a susținut că toate elementele indică fără putință de tăgadă că recurentul exercita la acel moment o funcție de conducere în cadrul E..

Deopotrivă s-a susținut că relevant este și faptul că instanța de apel nu a mai insistat asupra argumentului din rechizitoriu potrivit căruia inculpatul A. ar fi acționat în calitatea sa de președinte al Camerei Deputaților, exercitând o influență reală asupra membrilor Guvernului. A arătat că, această influență era cel mult incidentală, în contextul în care este necesară întrunirea unei majorități a deputaților și senatorilor pentru a putea demite Guvernul. În opinia inculpatului, este nerealist a se susține că prim-ministrul se temea de propriul său partid, în contextul în care în România nu exista documentată până la acel moment o situație în care un partid să își demită propriul Guvern și mai ales cu puțin timp înaintea unor alegeri generale.

S-a arătat că această abordare a fost acceptată implicit și de către instanța supremă, care a declinat competența de soluționare a cauzei, deși prin rechizitoriu s-a susținut că activitatea infracțională ar fi fost realizată în exercitarea atribuțiilor de serviciu - de președinte al Camerei Deputaților.

De asemenea, a mai susținut apărarea că analizând situația descrisă în decizia instanței de apel prin raportare la norma de incriminare a art. 13 din Legea nr. 78/2000, a constatat că cele două se suprapun în întregime. O interpretare în sens contrar ar goli de conținut infracțiunea incriminată în art. 13 din Legea nr. 78/2000.

Conchizând, cât timp fapta imputată inculpatului nu se suprapune perfect peste norma de incriminare în baza căreia a fost tras la răspundere juridică, ci eventual a unei alte norme de incriminare, a apreciat apărarea recurentului inculpat A. că devin incidente prevederile cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală, ceea ce reclamă admiterea recursului în casație formulat. Totodată, s-a susținut că valența unei alte norme de incriminare de a fi aplicată în cauză exclude aplicarea incriminării traficului de influență pe baza concursului de calificări, iar din perspectiva cazului de casare, este irelevant că fapta ar putea fi calificată în baza unei alte norme de incriminare cât timp schimbarea încadrării juridice nu poate fi realizată în recurs, iar analiza trebuie să poarte asupra normei în baza căreia recurentul a fost tras la răspundere penală.

Astfel, s-a solicitat de către apărare admiterea recursului în casație și achitarea recurentului inculpat pentru motivele prezentate.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., cererea de recurs în casație a fost comunicată Ministerului Public.

La data de 23.04.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a depus la dosar concluzii scrise asupra recursului în casație de față.

Astfel, după îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, la data de 27.04.2021, dosarul de recurs în casație a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2021, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 25.05.2021, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 25 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., fiind fixat termen în cauză la data de 08.06.2021.

Cu prilejul dezbaterilor de la acest termen, s-au luat concluziile apărării recurentului inculpat și ale parchetului, acestea fiind redate pe larg în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Consecventă unei jurisprudențe deja consacrate, Înalta Curte reiterează unele dintre considerentele teoretice care se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală":

- calea extraordinară de atac a recursului în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 433 C. proc. pen.);

- controlul judiciar determinat de exercitarea recursului în casație se limitează exclusiv la verificarea conformității hotărârilor penale definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Este exclusă posibilitatea reevaluării materialului probator sau reaprecierea situației de fapt, acestea fiind stabilite în mod definitiv de către instanța de apel. De asemenea, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la încadrarea juridică dată faptelor;

- cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. permite doar verificarea dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc, din punct de vedere obiectiv, elementele de tipicitate ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului. Cu alte cuvinte, analiza instanței de control judiciar vizează sub un prim aspect, incriminarea în mod generic a faptei și sub un al doilea aspect, corespondența dintre aceasta, astfel cum a fost reținută în mod definitiv de către instanța de apel, cu elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Limitarea verificării corespondenței dintre fapta reținută prin hotărâre definitivă și exclusiv elementele de tipicitate obiectivă a infracțiunii rezultă din preluarea prin dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar a sintagmei din cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală", iar nu și a tezei a II-a, care se referă la săvârșirea faptei cu vinovăția prevăzută de lege, element de tipicitate subiectivă a infracțiunii. În consecință, pe calea recursului în casație circumscris cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. verificarea poartă asupra elementelor obiective din structura normei de incriminare, respectiv obiect, subiect și latură obiectivă, elementele subiective ale infracțiunii excedând acestui caz de recurs.

Între dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. și cele ale art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. există o identitate deplină, diferența impusă de legiuitor fiind circumscrisă exclusiv cadrului procesual specific recursului în casație și limitelor controlului judiciar ce poate fi realizat prin intermediul acestuia.

În cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., legiuitorul a conferit primei instanțe sau instanței de apel posibilitatea de a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei dedusă judecății în conformitate cu dispozițiile art. 386 C. proc. pen. și, doar în ipoteza în care fapta concret săvârșită nu corespunde unui tipar de incriminare sub aspectul condițiilor de tipicitate obiectivă, de a dispune achitarea inculpatului constatând că fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, instanța nu se va limita la a analiza dacă fapta concret săvârșită corespunde exclusiv tipicității obiective a normei de incriminare indicată în actul de acuzare, ci va efectua o analiză în raport și cu alte norme care se circumscriu sferei de incriminare.

O asemenea posibilitate constituie însă atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, prin voința legiuitorului, Înalta Curte de Casație și Justiție neavând posibilitatea de a examina și de a dispune asupra încadrării juridice a faptei reținute prin hotărârea definitivă atacată cu recurs în casație. De altfel, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut în mod explicit că "cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel. "(Decizia penală nr. 220/RC din 06 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Pe calea recursului în casație întemeiat pe cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se pot formula critici referitoare la încadrarea juridică dată faptei și nici Înalta Curte nu are atributul de a dispune asupra acesteia, ea intrând în putere de lucru judecat. Însă imposibilitatea reexaminării încadrării juridice a faptei din cauza limitelor impuse în cadrul procesual al căii extraordinare de atac nu poate avea semnificația unei modificări a înțelesului sintagmei "faptă care nu este prevăzută de legea penală", întrucât ar însemna o trunchiere a sensului dorit de legiuitor.

În cadrul procesual menționat, pentru a stabili dacă o faptă este sau nu prevăzută de legea penală în sensul textelor legale evocate, verificarea tipicității obiective nu se rezumă la norma de incriminare menționată prin hotărârea atacată, ci și la alte norme care se circumscriu sferei de incriminare. Cu alte cuvinte, constatarea de către Înalta Curte că fapta, astfel cum a fost reținută prin hotărârea atacată, nu corespunde condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea, nu va atrage o soluție de achitare dacă ea corespunde unei alte norme de incriminare circumscrisă aceleiași sfere de incriminare, întrucât fapta este prevăzută de legea penală. Ipoteza contrară ar conduce la concluzia admisibilității recursului în casație prin intermediul căruia sunt formulate critici față de încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea definitivă și în cazul considerării ca fiind întemeiate a acestora, ca urmare a imposibilității aplicării dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. și schimbării încadrării, la pronunțarea unei soluții de achitare, în contradicție evidentă cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Contrar susținerilor recurentului, care a arătat că fapta reținută în sarcina sa nu realizează elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicare a art. 5 C. pen., ci pe cele ale infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 și astfel, în lipsa corespondenței cu tipicitatea obiectivă a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea se impune admiterea recursului în casație și pronunțarea unei soluții de achitare în baza art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. sau trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte reține că nu există un temei legal pentru a dispune în sensul celor solicitate.

Pe de-o parte, Înalta Curte reține că aspectele invocate de către recurent constituie veritabile critici privind încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare, susținerile sale privind întrunirea elementelor de tipicitate ale unei alte infracțiuni excedând limitelor criticilor admisibile pe calea recursului în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Totodată, astfel cum s-a arătat anterior, susținerile recurentului condamnat referitoare la faptul că activitatea ilicită, astfel cum a fost reținută în mod definitiv în sarcina sa, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea, ci ale unei alte infracțiuni, nu echivalează cu ipoteza unei fapte care nu este prevăzută de legea penală în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și respectiv, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pe de altă parte, în limitele criticilor admisibile în cadrul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și în raport cu susținerile recurentului, Înalta Curte constată că fapta reținută în sarcina inculpatului prin hotărârea de condamnare realizează o corespondență deplină cu elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Situația de fapt reținută prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că în perioada iulie- noiembrie 2008, inculpatul A. a solicitat și a primit de la F. suma de un milion de euro și sprijin electoral constând în servicii de marketing și consultanță, în schimbul efectuării de demersuri pe lângă premierul C. pentru determinarea numirii lui D. pe postul de guvernator al Rezervației Biosferei "Delta Dunării".

În raport cu conținutul legal al art. 291 C. pen., Înalta Curte reține că infracțiunea de trafic de influență constă în fapta de a pretinde, primi ori de a accepta promisiunea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Din perspectiva condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunii, Înalta Curte reține că infracțiunea de trafic de influență presupune un subiect activ simplu, necalificat, astfel încât inculpatul A. a îndeplinit condiția obiectivă referitoare la subiectul activ al infracțiunii, independent de funcțiile publice sau politice pe care le deținea în perioada activității infracționale.

Referirile recurentului la calitatea în care ar fi comis infracțiunea constituie împrejurări de fapt asupra cărora a statuat în mod definitiv instanța de apel, iar examenul comparativ pe care acesta îl realizează între subiectul activ al infracțiunii de trafic de influență și subiectul activ calificat al infracțiunii incriminată prin dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 nu poate fi supuse cenzurii instanței învestită cu soluționarea recursului în casație, întrucât ar implica o reevaluare a probelor administrate și o reapreciere a chiar situației de fapt. Înalta Curte reține că aceste susțineri ale recurentului au fost expuse în fața instanței de apel, care a stabilit în mod explicit și cu titlul definitiv că din probele administrate a rezultat că influența inculpatului asupra primului-ministru din acea perioadă nu a avut legătură cu vreuna dintre funcțiile deținute în cadrul E., ci s-a circumscris relațiilor de prietenie dintre aceștia, aspectele neputând fi reexaminate în prezentul cadru procesual.

Din perspectiva cerințelor atașate elementului material al infracțiunii, situația de fapt reținută prin decizia recurată a relevat că A. avea o influență reală asupra primului-ministru din acea perioadă C. în virtutea relațiilor de prietenie dintre aceștia, influență care era de notorietate și îi era cunoscută și lui F.. De asemenea, situația de fapt reținută de instanța de apel a relevat că inculpatul A. a pretins și primit de la F. suma de un milion de euro și sprijin electoral constând în servicii de marketing și consultanță, în schimbul determinării premierului C. să îl numească pe D. pe postul de guvernator al Rezervației Biosferei "Delta Dunării". Actul cu privire la care s-a realizat traficarea influenței intra în atribuțiile de serviciu ale primului-ministru și s-a și realizat efectiv, prin emiterea Hotărârii de Guvern nr. 1088 din 18 septembrie 2008 prin care D. era numit în funcția de guvernator al Rezervației Biosferei "Delta Dunării".

De asemenea, fapta concret săvârșită de către recurentul A., astfel cum a fost reținută prin decizia recurată, a fost de natură să aducă atingere relațiilor sociale care se referă la prestigiul de care se bucură autoritățile și instituțiile publice în care își desfășoară activitatea funcționarii publici, asupra cărora există riscul prevalării de influență de către persoane angrenate în activități ilicite și care astfel pot să genereze neîncredere cu privire la cinstea și corectitudinea funcționarilor, legătura de cauzalitate rezultând din chiar materialitatea faptei.

În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte reține că susținerile recurentului A. nu sunt întemeiate, cu referire la fapta reținută în sarcina acestuia existând o corespondență deplină cu toate cerințele de tipicitate obiectivă a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea acestuia, respectiv infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În consecință, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1129/A din data de 29.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1129/A din data de 29.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 iunie 2021.

GGC - GV