ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursurilor în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 243 din 16.10.2020 pronunțată de Judecătoria Caransebeș, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații prevăzute de art. 292 C. pen. anterior (faptă comisă la data de 05.05.2012), fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. anterior (faptă comisă la data de 05.05.2013), toate cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010 și cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeș.

Prin Decizia penală nr. 536/A din data de 21.04.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeș, împotriva Sentinței penale nr. 243/16.10.2020 pronunțată de Judecătoria Caransebeș în Dosarul nr. x/2018.

A fost desființată sentința penală apelată și rejudecând:

În temeiul art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

A fost condamnat inculpatul A. la:

- pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 din C. pen. anterior raportat la art. 28 din Legea nr. 176/2010 (faptă săvârșită la data de 17.05.2012);

- pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 din C. pen. anterior raportat la art. 28 din Legea nr. 176/2010 (faptă săvârșită la data de 20.05.2013);

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 (șase) luni închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. anterior, instanța a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. anterior, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 81 din C. pen. anterior, a fost suspendată condiționat executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit în condițiile art. 82 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

Au fost puse în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 din C. pen. anterior privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

S-a dispus anularea declarației de avere aferentă anului 2011 depusă de inculpat la data de 15.05.2012, precum și a declarației de avere aferentă anului 2012 depusă de inculpat la data de 20.05.2013.

*****

Împotriva deciziei din apel, nr. 536/A din 21.04.2021 a Curții de Apel Timișoara, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 09.07.2021, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii recurate și achitarea inculpatului A..

În esență, s-a susținut că, pe de o parte, instanța de apel în mod judicios a considerat că legea penală mai favorabilă aplicabilă situației juridice deduse judecății este C. pen. anterior, însă, pe de altă parte, în mod eronat a considerat că faptele ce compun actul de sesizare a instanței întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații.

În acest sens, s-a arătat că potrivit art. 15 C. pen., o faptă este infracțiune dacă aceasta este prevăzută de legea penală, este săvârșită cu vinovăție, are caracter nejustificat și este imputabilă, atât obiectiv, cât și subiectiv, celui în sarcina căruia se reține, or, în cauză faptele de care inculpatul a fost acuzat au fost calificate juridic ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, care presupune: "declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. anterior, în vederea producerii de consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe."

În opinia inculpatului, Curtea de Apel Timișoara în mod greșit a reținut că prin declarațiile de avere din 17.05.2012 și din data de 20.05.2013 a declarat necorespunzător adevărului faptul că a încasat împreună cu soția suma de 218.000, respectiv 214.000 RON din vânzarea de prune, mere și fân, apreciind că nu există niciun document justificativ care să ateste obținerea și cuantumul acestor venituri, că nu au fost depuse documente și nu au fost indicate alte probe care să ateste vânzarea produselor și nici documente care să ateste cheltuielile efectuate pentru obținerea acestora.

Așadar, recurentul inculpat a precizat că infracțiunea de fals în declarații este o infracțiune specifică și se comite prin acțiunea de declarare necorespunzătoare adevărului, însă doar constatarea acestei împrejurări de natură faptică nu este suficientă pentru reținerea tipicității obiective și subiective a falsului în declarații. Prin urmare, suplimentar față de elementul material este necesară constatarea adresării acestei declarații uneia dintre persoanele prevăzute de art. 145 C. pen. anterior, iar, odată adresată, să producă anumite consecințe juridice prefigurate de autor în momentul comiterii acțiunii.

Mai mult decât atât, este bine-cunoscut că între prevederile art. 16 alin. (1) C. proc. pen. și cele ale art. 15 C. pen. există o armonizare conceptuală indisolubilă ce presupune verificarea atât din perspectivă substanțială, faptică, cât și din perspectivă procesuală, formală, a întrunirii tuturor condițiilor esențiale și speciale pentru generarea tragerii la răspundere penală a unei persoane.

Or, în cauză, inculpatul a apreciat că situația de faptică nu concordă cu norma juridică de incriminare, în acest sens fiind declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, judecată în primă instanță și judecată în apel, din cuprinsul cărora reiese că inculpatul avea în grijă și administrare de fapt a unor terenuri unde cultiva fructe, că a fost văzut când culegea respectivele fructe, că a vândut cantități însemnate de țuică produse din prunele culese, motivația fiind organizarea unor evenimente de tip nuntă, botez, că pe terenul învecinat cu terenul aparținând martorului B. se aflau în jur de 100 de pruni.

În raport de aceste aspecte, a arătat că pretinsa lipsă de corespondență cu adevărul a veniturilor indicate prin declarațiile de avere supuse judecății este neîntemeiată, iar aprecierea instanței de apel, în sensul că s-au produs și alte probe în susținerea tezei favorabile inculpatului, depășește exigențele unei proceduri echitabile.

De asemenea, prin motivele de recurs în casație s-a mai susținut că probele propuse în apărare nu au fost consemnate în materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, iar odată cu promovarea căii de atac a apelului, argumentele parchetului au vizat numai alegații nesusținute ce rezidă în lipsa de veridicitate a declarațiilor martorilor audiați în apărare.

În acest context, a susținut recurentul inculpat că a întocmit declarațiile de avere din 17.05.2012 și 20.05.2013 prin declararea corespunzătoare a adevărului, a sursei din care provin sumele de bani declarate și a modalității efective de obținere a acestor sume, că argumentele care au convins instanța de apel că acuzația este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie aprecieri strict subiective, nesusținute în materie probatorie și, pe cale de consecință, că elementele laturii obiective ale infracțiunii de fals în declarații nu sunt întrunite în prezenta cauză.

În concluzie, recurentul inculpat A. a apreciat că a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală, care nu întrunește cerințele laturii obiective și care, prin urmare, nu realizează tipicitatea infracțiunii, motiv pentru care, în virtutea prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii recurate și achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, instanța de apel a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind astfel înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți la data 09.08.2021 când s-a fixat termen la data de 05.10.2021, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație, conform art. 440 C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 05 octombrie 2021 pronunțată în cauză, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a dispus, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. și trimiterea cauzei Completului C5, în vederea judecării recursului în casație, pentru termenul de judecată din data de 02. noiembrie 2021.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 02.11.2021, s-au luat concluziile recurentului și ale parchetului, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, așa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor, dar și încadrarea juridică dată acestora și, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, acestea reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Prin cererea de recurs în casație formulată, în temeiul cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susținut că fapta reținută prin actul de sesizare a instanței nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații pentru care a fost condamnat în cauză. În opinia inculpatului, în mod greșit instanța de apel a reținut că prin declarațiile de avere din 17.05.2012 și din 20.05.2013 a declarat necorespunzător adevărului faptul că a încasat împreună cu soția suma de 218.000, respectiv de 214.000 RON, din vânzarea de prune, mere și fân, apreciind că nu există niciun document justificativ care să ateste obținerea și cuantumul acestor venituri, că nu au fost depuse documente și nu au fost indicate alte probe care să ateste vânzarea produselor și nici documente care să ateste cheltuielile efectuate pentru obținerea acestora.

Recurentul inculpat a susținut că a întocmit aceste declarații de avere prin declararea corespunzătoare a adevărului, a sursei din care provin sumele de bani declarate și a modalității efective de obținere a acestor sume, astfel că în opinia apărării recurentului argumentele care au convins instanța de apel că acuzația este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie aprecieri strict subiective, nesusținute de materialul probator, iar din această perspectivă recurentul inculpat consideră că elementele laturii obiective ale infracțiunii de fals în declarații nu sunt întrunite în prezenta cauză.

S-a mai susținut prin recursul în casație formulată în cauză că între prevederile art. 16 alin. (1) C. proc. pen. și cele ale art. 15 C. pen. există o armonizare conceptuală indisolubilă ce presupune verificarea atât din perspectivă substanțială, faptică, cât și din perspectivă procesuală, formală, a întrunirii tuturor condițiilor esențiale și speciale pentru generarea tragerii la răspundere penală a unei persoane. Sub acest aspect, recurentul inculpat a susținut că situația faptică nu concordă cu norma juridică de incriminare, în acest sens fiind declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, la judecata în primă instanță și cea din apel, din cuprinsul cărora reiese că inculpatul avea în grijă și administrare de fapt a unor terenuri unde cultiva fructe, că a fost văzut când culegea respectivele fructe, că a vândut cantități însemnate de țuică produse din prunele culese, motivația fiind organizarea unor evenimente de tip nuntă, botez și că pe terenul învecinat cu terenul aparținând martorului B. se aflau în jur de 100 de pruni.

Analizând motivele de recurs în casație așa cum au fost formulate de inculpatul A., Înalta Curte constată că, în concret, prin acestea, se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.

Așa cum s-a arătat, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii, făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

Analiza motivelor de recurs în casație nu vizează practic raportarea situației de fapt reținută la condițiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancționează în speță infracțiunea de fals în declarațiile prevăzută de art. 292 C. pen. anterior, ci reprezintă în concret o solicitare de reinterpretare și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate de recurent.

Toate criticile apărării inculpatului recurent A. invocate prin intermediul recursului în casație formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație.

Prin urmare, solicitarea inculpatului A. de a se dispune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, așadar doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Or, astfel cum au fost formulate criticile apărării inculpatului prin intermediul recursului în casație de față, Înalta Curte constată că aspectele invocate prin motivele de recurs în casație privind neprevederea faptei pentru care a fost condamnat inculpatul și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, care ar putea fi analizate prin intermediul cazului de casare invocat, au fost invocate prin raportare la probatoriul cauzei și situația de fapt reținută de instanța de apel, însă nu prin raportare la aspecte de drept ce se impun a fi analizate în calea de atac a recursului în casație, motiv pentru care, se constată că în cauză nu este incident cazul de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpatul A., în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator (în concret, apărarea recurentului făcând referire la declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, în primă instanță și în apel, din cuprinsul cărora reiese că inculpatul avea în grijă și administrare de fapt a unor terenuri unde cultiva fructe, că a fost văzut când culegea respectivele fructe, că a vândut cantități însemnate de țuică produse din prunele culese, motivația fiind organizarea unor evenimente de tip nuntă, botez, că pe terenul învecinat cu terenul aparținând martorului B. se aflau în jur de 100 de pruni, etc.), cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, de achitare, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 536/A din data de 21 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 536/A din data de 21 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 noiembrie 2021.

GGC-GR