ÎCCJ, Decizia nr. 9/2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 525 din 17 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 960 din 2 octombrie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, ca inadmisibilă.

În motivare, instanța de revizuire a reținut că prima cauză, finalizată prin pronunțarea Deciziei nr. 800 din 12 iulie 2016 de către Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a avut drept părți pe inculpații A. și B., în calitate administratori ai S.C. C. S.R.L. Târgu Neamț și partea vătămată Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, prin Direcția Generală de Supraveghere și Control, Serviciul Teritorial Nord-Est Suceava.

Această cauză a avut ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpaților pentru săvârșirea a două infracțiuni de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatate la 30 octombrie 2012, 15 noiembrie 2012 și 5 decembrie 2013, la punctul de lucru al S.C. D. S.R.L. Târgu Neamț.

Cu privire la latura civilă a cauzei, prin decizia sus menționată, instanța a reținut că infracțiunea de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzută și pedepsită de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările și completările ulterioare, este o infracțiune de pericol, nesusceptibilă de cauzarea unui prejudiciu, iar urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitățile comerciale ce constituie monopol de stat, motiv pentru care acțiunea civilă nu poate fi admisă.

În litigiul ulterior, finalizat prin pronunțarea Deciziei nr. 960 din 2 octombrie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția Penală, pentru cauze cu minori și de familie, au figurat, ca părți, revizuentul A. în calitate de inculpat și partea vătămată Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, Direcția Generală de Supraveghere și Control, Serviciul Teritorial Nord-Est Suceava.

Acest litigiu a avut ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatate la data de 19 aprilie 2016, la punctul de lucru al S.C. E. S.R.L., din comuna Brusturi, județul Neamț.

În ceea ce privește latura civilă, Curtea de Apel Bacău a constatat că elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune subsecventă îndeplinirii procedurii de licențiere și autorizare și, implicit, și a obligației de a achita la bugetul de stat taxele prevăzute de lege.

Așadar, la momentul consumării infracțiunii, în patrimoniul părții civile este identificată deja paguba produsă prin neplata acestor taxe, iar desfășurarea, fără licență sau autorizație, a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc este considerată de legiuitor suficient de periculoasă pentru a fi sancționată la nivelul cel mai sever, prin atragerea răspunderii penale.

Ca atare, instanța a constatat că, în cauză, acțiunea civilă este admisibilă și întemeiată și a dispus obligarea inculpatului la plata taxelor de licențiere și autorizare în cuantum de 1.081.895 RON.

Instanța de revizuire a constatat că ceea ce a generat formularea prezentei căi de atac este nemulțumirea revizuentului care, fiind condamnat penal, în mod succesiv, prin cele două hotărâri judecătorești pretins contradictorii, pentru fapte penale sancționate prin aceeași normă penală, a primit o soluție diferită în ceea ce privește acțiunea civilă formulată în cadrul procesului penal.

Sub aspectul identității de obiect, instanța de revizuire a constatat că primul litigiu, finalizat cu pronunțarea deciziei penale nr. 800 din 12 iulie 2016 de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a vizat acoperirea prejudiciului datorat ca urmare a condamnării inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, constatate la 30 octombrie 2012, 15 noiembrie 2012 și, respectiv, la 5 decembrie 2013, la punctul de lucru al S.C. D. S.R.L. din Târgu Neamț.

În cel de-al doilea litigiu, finalizat cu pronunțarea deciziei penale nr. 960 din 2 octombrie 2019 de către Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului A. a fost întemeiată pe săvârșirea aceleiași infracțiuni, la o altă dată, respectiv la 19 aprilie 2016, la punctul de lucru al S.C. E. S.R.L. din comuna Brusturi, județul Neamț.

Instanța de revizuire a stabilit că nu se poate reține că instanța penală a pronunțat soluții contrare cu privire la acoperirea aceluiași prejudiciu, așa cum se pretinde prin cererea de revizuire, având în vedere că, deși a fost condamnat pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de a art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, hotărârile judecătorești aflate în examinare au privit fapte diferite.

Împrejurarea că acțiunilor civile promovate în vederea recuperării prejudiciului material li s-a dat o dezlegare diferită din perspectiva încadrării faptelor în categoria infracțiunilor de pericol sau de rezultat nu poate conduce la concluzia că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar divergența de jurisprudență cu privire la admisibilitatea acțiunii civile formulate în cadrul procesului penal, având ca obiect antrenarea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și sancționate de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 nu poate fi înlăturată prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, legiuitorul reglementând mecanisme speciale pentru unificarea practicii judiciare.

Instanța de revizuire a analizat admisibilitatea căii de atac și din perspectiva neinvocării, în cel de-al doilea proces, a excepției autorității de lucru judecat în raport de prima hotărâre pronunțată, constatând că, la pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, instanța a avut cunoștință de existența deciziei nr. 800 din 12 iulie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, reținând că "inculpatul A. a mai fost condamnat penal prin sentința penală nr. 109 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Târgu Neamț, definitivă prin decizia penală nr. 800 din 12 iulie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția Penală si pentru cauze cu minori și de familie, la pedeapsa amenzii penale de 3.500 RON, pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009", aspect confirmat, de altfel, și prin susținerile orale ale reprezentantului revizuentului de la termenul de judecată din 17 martie 2021.

Așadar, în cel de-al doilea litigiu, instanța a avut cunoștință despre hotărârea judecătorească anterioară, astfel că nu se poate aprecia că este îndeplinită condiția premisă impusă legal pentru exercitarea acestei căi de atac de retractare.

În concluzie, instanța de revizuire a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a respins cererea de revizuire.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, revizuentul A. a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire a concluzionat, în mod nelegal, că aceasta este inadmisibilă, raportându-se și interpretând în mod nelegal și nejustificat dispozițiile legale în materie.

A criticat, ca nelegală, reținerea instanței de revizuire în sensul că nu se poate constata că instanța penală a pronunțat soluții contrare cu privire la același prejudiciu, întrucât hotărârile judecătorești aflate în examinare au privit fapte diferite, precum și faptul că dezlegarea diferită dată de Curtea de Apel Bacău laturii civile nu poate conduce la concluzia că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Eronată este și reținerea instanței de revizuire privitoare la divergența de jurisprudență sau prin care se arată că admisibilitatea acțiunii civile formulate în cadrul procesului penal pentru fapta penală care a făcut obiectul analizei nu poate fi înlăturată prin exercitarea căii de atac extraordinare a revizuirii, legiuitorul reglementând mecanisme speciale pentru unificarea practicii judiciare.

Recurentul-revizuent a susținut că împrejurările în care s-au săvârșit faptele trebuie analizate unitar de instanță.

În speță, părțile sunt aceleași, iar presupusul prejudiciu este derivat din fapte identice; dacă s-ar accepta o altă interpretare a situației de fapt, s-ar ajunge la concluzia că, în măsura în care angajarea răspunderii civile pentru o faptă identică poate conduce la soluții diferite, implicit, și în soluția pe latură penală, ar trebui acceptată ipoteza în care, pentru una din fapte, inculpatul ar fi condamnat, în timp ce, pentru o alta, care are ca izvor al incriminării aceeași dispoziție legală, ar fi achitat pe motiv că aceasta nu ar fi o faptă penală.

Teoria instanței legată de unificarea practicii judiciare nu poate fi luată în considerare atât timp cât, la data pronunțării celei de-a doua soluții, nu existau premisele unei practici neunitare, această situație luând naștere abia după pronunțarea soluției din urmă.

Este, deopotrivă, nefondată și nelegală concluzia instanței de revizuire potrivit căreia, dat fiind faptul că, în cel de-al doilea litigiu, instanța a avut cunoștință de hotărârea judecătoreasca anterioară, nu este îndeplinită nici condiția premisă impusă legal pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, respectiv condiția ca, în cel de-al doilea proces, să nu fi fost invocată excepția autorității de lucru judecat în raport de prima hotărâre pronunțată.

În opinia recurentului, ignorarea soluției anterioare de către instanța de judecată învestită cu soluționarea celui de-a doilea dosar penal arată, atât prin prisma soluției pronunțate, cât și a motivării acesteia, că nu a luat niciun moment în discuție, analiză sau calcul conținutul primei hotărâri pronunțate de către Curtea de Apel Bacău cu privire la latura civilă.

Conform art. 24 din C. proc. civ., în cauză, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din același cod, întrucât procesul a fost început la 5 noiembrie 2018, nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 (în vigoare de la 21 decembrie 2018), prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a concluzionat că acesta este admisibil, criticile formulate putând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 octombrie 2021, completul de filtru a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către toate părțile.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 6 decembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 525 din 17 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019 și a acordat termen de judecată la 17 ianuarie 2022.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte constată că recurentul și-a întemeiat criticile formulate pe pct. 7 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste critici vor fi analizate de instanța de recurs din perspectiva motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece se susține că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire privind tripla identitate de părți, obiect și cauză, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat, precum și că în cel de al doilea litigiu nu s-ar fi analizat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, recurentul consideră că instanța de revizuire a aplicat și interpretat greșit normele privind autoritatea de lucru judecat, pentru că împrejurările în care s-au săvârșit faptele trebuie analizate în mod unitar, în cauză părțile implicate sunt aceleași, iar presupusul prejudiciu izvorăște in fapte identice.

Aceste susțineri sunt nefondate.

Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar, potrivit alin. (2), oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este nevoie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional).

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Astfel, potrivit textului, "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece doar aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Înalta Curte constată că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este necesară, însă, existența identității de obiect, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține la rândul său că în cele două litigii în raport de care s-a opus efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu este prezentă identitatea de obiect.

Astfel, primul litigiu a fost cel soluționat prin decizia penală nr. 800 din 12 iulie 2016, hotărâre judecătorească prin care Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc împotriva sentinței penale nr. 109 din 25 martie 2016, pronunțate de Judecătoria Târgu Neamț, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a desființat sentința penală amintită doar în ceea ce privește cuantumul pedepsei principale rezultante aplicate inculpatului A. și, în rejudecare, a majorat cuantumul pedepsei principale rezultante aplicate acestuia de la 2500 RON, la 3500 RON amendă penală și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Această cauză a avut ca părți pe inculpații A. și B., în calitate de inculpați, administratori ai S.C. C. S.R.L. Tîgu Neamț și partea vătămată Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, prin Direcția Generală de Supraveghere și Control, Serviciul Teritorial Nord-est Suceava, iar ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpaților pentru săvârșirea a două infracțiuni de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatate la 30 octombrie 2012, 15 noiembrie 2012 și 5 decembrie 2013, la punctul de lucru al S.C. D. S.R.L Tîrgu Neamț.

Cu privire la latura civilă a cauzei, prin decizia anterior menționată, instanța a reținut că infracțiunea de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzută și pedepsită de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea si exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările și completările ulterioare, este o infracțiune de pericol, nesusceptibilă de cauzarea unui prejudiciu, iar urmarea imediată, în cazul săvârșirii unor asemenea infracțiuni, constă în crearea unei stări de pericol pentru activitățile comerciale ce constituie monopol de stat, și ca atare, acțiunea civilă nu poate fi admisă.

Cel de al doilea litigiu a fost soluționat prin decizia penală nr. 960 din 2 octombrie 2019, prin care Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de partea civilă Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc și de apelantul-inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 96 din 12 aprilie 2019 pronunțate de Judecătoria Târgu Neamț, a desființat, în parte, sentința penală apelată; a reținut cauza spre rejudecare și, în fond, a redus pedeapsa închisorii aplicată inculpatului de la 8 luni, la 5 luni și a aplicat sancțiunea amenzii în cuantum de 3.600 RON; a înlăturat dispozițiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei; în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., a admis acțiunea civilă și l-a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumei de 1.081.895 RON, reprezentând daune materiale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Acest din urmă litigiu a avut ca părți pe revizuentul A., în calitate de inculpat și partea vătămată Direcția Generală de Supraveghere și Control, Serviciul Teritorial Nord-est Suceava, iar ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatate la data de 19 aprilie 2016, la punctul de lucru al S.C. E. S.R.L din comuna Brusturi, județul Neamț.

În ceea ce privește latura civilă, curtea de apel a constatat că elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune subsecventă îndeplinirii procedurii de licențiere și autorizare și, implicit, și a obligației de a achita la bugetul de stat taxele prevăzute de lege. Așadar, la momentul consumării infracțiunii, în patrimoniul părții civile este identificată deja paguba produsă prin neplata acestor taxe, iar desfășurarea, fără licență sau autorizație, a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, este considerată de legiuitor suficient de periculoasă pentru a fi sancționată la nivelul cel mai sever, prin atragerea răspunderii penale. Ca atare, a constatat că, în cauză, acțiunea civilă este admisibilă și întemeiată, și a dispus obligarea inculpatului la plata taxelor de licențiere și autorizare în cuantum de 1.081.895 RON.

Din cele expuse anterior, Înalta Curte reține că litigiul în care a fost pronunțată decizia penală nr. 800 din 12 iulie 2016 de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a vizat acoperirea prejudiciului datorat ca urmare a condamnării inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc, prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, constatate la 30 octombrie 2012, 15 noiembrie 2012 și, respectiv, la 05 decembrie 2013, la punctul de lucru al S.C. D. S.R.L. din Târgu Neamț.

Pe de altă parte, cel de-al doilea litigiu, finalizat cu pronunțarea deciziei penale nr. 960 din 2 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului A. a fost întemeiată pe săvârșirea aceleiași infracțiuni, la o altă dată, respectiv la 19 aprilie 2016, la punctul de lucru al S.C. E. S.R.L din comuna Brusturi, județul Neamț.

Ca urmare, este corectă și legală reținerea instanței de revizuire, în sensul că instanța penală nu a pronunțat soluții contrare cu privire la acoperirea aceluiași prejudiciu, întrucât inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni (prevăzută de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009) la date diferite, deci susținerea recurentului că faptele ar trebui analizate de instanță în mod unitar este nefondată.

În realitate, instanțele penale nu au dat dezlegări diferite faptelor comise de inculpat, din perspectiva încadrării faptelor comise în categoria infracțiunilor de pericol sau de rezultat, ci au analizat fiecare faptă în parte, constatând că sunt fapte diferite, au fost comise în împrejurări distincte, la date diferite, fiecare în altă localitate.

În plus, Înalta Curte reține că la pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, instanța a avut cunoștință de existența Deciziei nr. 800 din 12 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, reținând în cuprinsul considerentelor că inculpatul A. ar fi fost condamnat penal anterior prin sentința penală nr. 109 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Târgu Neamț, definitivă prin decizia penală nr. 800 din 12 iulie 2016 a Curții de Apel Bacău, cum de altfel a susținut oral reprezentantul revizuentului la termenul din 17 martie 2021.

Așadar, în cel de-al doilea litigiu instanța a avut cunoștință despre hotărârea judecătorească anterioară, astfel că nu se poate aprecia că este îndeplinită condiția premisă impusă legal pentru exercitarea acestei căi de atac de retractare, criticile recurentului pe aceste aspecte fiind nefondate, întrucât instanța nu avea obligația de a pune în discuție Decizia nr. 800 din 12 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, care era la acel moment o hotărâre judecătorească definitivă, fiind suficient ca această hotărâre să fi fost avută în vedere de instanță la pronunțarea deciziei revizuite.

În concluzie, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru a opera autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârii invocate prin cererea de revizuire, criticile formulate pe acest aspect fiind neîntemeiate.

Se reține că, în realitate, recurentul invocă practică judecătorească neunitară la nivelul Curții de Apel Bacău, aspect reținut și în considerentele deciziei recurate, care însă nu poate constitui motiv de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 525 din 17 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.