ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1866/2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N. a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata daunelor-interese prevăzute de art. 12 alin. (3) din Convenția nr. 141/2011, în valoare de 361.532 RON, precum și a cheltuielilor de judecată, având în vedere că pârâta a poprit în mod nejustificat conturile bancare ale reclamantei, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 22584/25.11.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă conform deciziei civile nr. 2602/03.10.2016 a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 737/18.03.2019 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, obligând banca pârâtă să plătească reclamantei suma de 361.532 RON cu titlu de daune-interese, la care se adaugă suma de 7.220,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta A. S.A. a declarat apel împotriva acestei sentințe civile, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1889A din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

La 26 mai 2020, împotriva deciziei civile nr. 1889A din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta A. S.A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în baza art. 497 din același cod, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea și greșita aplicare a normelor care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În acest sens, a arătat că fapta reținută în sarcina sa, deși există, nu are caracter de ilicit contractual, evidențiindu-se, deci, încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 978 și art. 979 din vechiul C. civ.. Instanța de apel a reținut că banca a procedat la o executare silită nelegală, întrucât creanța pusă în executare silit nu era exigibilă, potrivit art. 9.3 din convenție. Practic, instanța de apel a pus semnul egalității între poprirea nelegală și poprirea nejustificată, fără a argumenta această dezlegare, încălcând astfel normele legale reglementate de art. 977 și următ. din același cod.

Interpretarea potrivit căreia, prin poprire nejustificată se înțelege poprire nelegală, încalcă prevederile art. 979 din vechiul C. civ., întrucât nu se potrivește cu natura contractului din perspectiva faptului că încalcă sau cel puțin limitează dreptul contractual și legal al uneia dintre părți de a recurge la justiție, fapta ilicită a recurentei-pârâte, la momentul declanșării executării silite, fiind aceea de a nu fi acceptat judecata făcută de către reclamant cu privire la inexistența obligației de plată. O astfel de interpretare transformă reclamantul în judecătorul propriei cauze, cu încălcarea principiului nemo judex in re sua și a principiul potrivit căruia exercitarea unui drept, respectiv dreptul de acces la justiție, nu poate atrage răspunderea civilă, cu excepția cazului în care exercițiul dreptului s-ar fi făcut abuziv.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că interpretarea dată de instanța de apel, conform căreia prin poprire "nejustificată" se înțelege poprire "nelegală", contravine expres art. 6 CEDO și art. 21 din Constituția României, iar în speță, prin interpretarea dată de Curtea de Apel București conceptului de "nejustificat", s-a limitat dreptul de acces la justiție, sub sancțiunea plății unei clauze penale, respectiv a unor daune-interese. Or, o asemenea interpretare a clauzei ar atrage sancțiunea nulității absolute, iar interpretarea clauzei în această modalitate reprezintă o încălcare a prevederilor art. 978 din vechiul C. civ.

În concluzie, prin încălcarea art. 978 și 979 din vechiul C. civ., instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, considerând ca fiind îndeplinită, din perspectiva art. 1082 din același cod, condiția existenței unei fapte de natura ilicitului contractual. Aceasta, deși forma de vinovăție reținută în sarcina sa, respectiv culpa, nu întrunește condiția legală, preluată contractual de părți, care se referă la intenție, dol sau abuz de drept.

Instanța de apel a reținut că vinovăția care caracterizează fapta recurentei ar fi sub forma culpei, corespunzând regulii înscrise în art. 1082 din cod, potrivit căreia răspunderea contractuală urmează a fi atrasă și pentru culpă, nu doar pentru rea-credință, însă, răspunderea civilă nu putea fi atrasă decât pentru existența unui caz de rea-credință, dol sau abuz de drept, pe care instanța de apel nu l-a reținut, hotărârea fiind astfel nelegală.

Cu privire la vinovăție, s-a evidențiat încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 979, 978 și 977 din vechiul C. civ.. În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că interpretarea instanței de apel, în sensul că ori de câte ori se admite contestația la executare formulată de reclamantă, recurenta-pârâtă ar trebui să plătească dublul sumei poprite nu se potrivește cu natura contractului, încălcând prevederile art. 979 din cod, întrucât scopul clauzei nu ar putea fi niciodată acela de a descuraja creditorul să își exercite dreptul la acțiunea executorie în cazurile în care, fiind de bună-credință, apreciază că refuzul de plată a garanției comunicat de către reclamant este unul neîntemeiat.

Prin urmare, cu încălcarea art. 977, 978 și 979, în mod nelegal instanța de apel a apreciat ca fiind întrunită condiția legală de imputabilitate specifică dosarului, derogatorie de la dreptul comun, atât prin raportare la faptul că abuzul de drept are întotdeauna natură juridică delictuală, cât și prin raportare la faptul că, inclusiv în cazul încorporării contractuale, nu are loc decât o revenire, o reiterare a condițiilor de drept comun.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta-pârâtă a susținut încălcarea normelor de drept substanțial în materia stabilirii prejudiciului contractual, respectiv a art. 1075, coroborat cu art. 1068 și art. 1069 alin. (2) din vechiul C. civ.. Totodată, au fost nesocotite normelor de drept material care reglementează prejudiciul și legătura de cauzalitate, respectiv art. 1085 și 1086, coroborate cu art. 984, 979, 978, 977 și 983 din același cod.

Astfel, s-a arătat că, în primul rând, încălcarea art. 979 rezultă din aceea că, în raport cu natura contractului, respectiv o specie de fidejusiune încheiată între profesioniști, se potrivește mai mult cu natura contractului interpretarea potrivit căreia formularea "daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat" acoperă prejudiciul previzibil - art. 1085 - și direct - art. 1086 -, ambele din vechiul C. civ., reprezentat de damnum emergens, adică se referă la modul de recuperare a debitului principal și nu la lucrum cessans, adică la recuperarea dobânzilor.

În al doilea rând, încălcarea art. 978 și 977 rezultă din aceea că interpretarea dată de instanța de apel nu poate fi primită întrucât aceasta nu ar produce niciun efect legal atâta timp cât daunele moratorii nu pot fi accesorii unei obligații de a nu face. Totodată, se încalcă și prevederile art. 1085 și 1086, deoarece prejudiciul reprezentat de lucrum cessans, reținut de instanța de apel, nu este consecința previzibilă și directă a înființării popririi, neexistând legătură de cauzalitate directă, necesară și previzibilă între dobândă, indiferent de modalitatea de calcul, și faptul popririi nejustificate a conturilor reclamantei.

În al treilea rând, calificarea sintagmei sus-arătate ca acoperind exclusiv beneficiul nerealizat, creează posibilitatea cumulării executării în natură cu aceea prin echivalent, în cazul răspunderii contractuale, astfel că încălcarea art. 1085, coroborat cu art. 983 din vechiul C. civ., rezultă și din acest aspect.

Una dintre principalele controverse ale dosarului este aceea a posibilității cumulării răspunderii civile contractuale cu executarea în natură, respectiv dacă daunele-interese cuprinse în conținutul clauzei 12.3 alin. (3) din convenție, reprezintă capitalul poprit nejustificat sau dobânzile accesorii acestui capital.

Recurenta-pârâtă a susținut că prejudiciul constând în lipsa folosinței sumelor de bani indisponibilizate între data înființării popririi și data admiterii contestației la executare, nu este un prejudiciu pentru care să existe răspunderea civilă a băncii în temeiul art. 12.3 alin. (3) din convenție, soluția de condamnare a sa la plată fiind nelegală întrucât încalcă prevederile art. 1085 și 1086, raportate la art. 984 din vechiul C. civ., prin faptul că nu există lanț cauzal între obligația de a nu face, convenită de părți, și un eventual lucrum cessans, reprezentat de dobânda stabilită forfetar, lanțul cauzal necesar și indispensabil fiind în raport cu o obligație de a da, pe care părțile nu au cuprins-o în clauza menționată, neputându-se, deci, aplica clauza penală. De asemenea, se încalcă și prevederile art. 1085 și 1086, raportate la art. 977-979 și art. 983 din cod, prin aceea că stabilește în mod nelegal natura daunelor-interese prevăzute de clauza contractuală ca fiind daune moratorii, care puteau fi cumulate cu executarea în natură a obligației principale, când, în realitate, daunele nu puteau fi cumulate cu executarea în natură, petrecută deja.

Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor privitoare la calificarea clauzei 12.3 alin. (3) din convenție. Din această perspectivă, a susținut încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material referitoare la clauza penală, respectiv a art. 1069 alin. (2) din vechiul C. civ., încălcarea normelor referitoare la interpretarea contractului, precum și greșita înlăturare a naturii juridice de clauză de modelare a răspunderii contractuale.

Instanța de apel nu a analizat motivul de apel, cu referire la greșita calificare a acestei clauze contractuale, atât timp cât motivarea oferită nu răspunde criticilor părții, ci pur și simplu postulează o concluzie care ignoră problematica pusă în discuție de către bancă. În eventualitatea reținerii ca suficiente a motivării instanței de apel, recurenta a apreciat că argumentația este nelegală întrucât calificarea ei corectă este aceea de clauză de limitare a răspunderii contractuale.

În mod greșit a aplicat instanța de apel dispozițiile privitoare la clauza penală, în condițiile în care clauza 12.3 alin. (3) nu prezintă trăsăturile unei veritabile clauze penale, fiind, în concret, o clauză prin care se modelează răspunderea civilă exclusiv pentru ipoteza abuzului de drept sub forma limitării răspunderii contractuale a băncii, exclusiv în ipoteza săvârșirii unui abuz de drept. Faptul că instanța de apel s-a limitat la a o califica drept o clauză penală și nu de modelare a răspunderii, a produs consecințe deosebit de grave asupra întregii soluționări a apelului, întrucât instanța nu a mai procedat la o analiză efectivă a dreptului aplicabil în concret cu privire la fiecare dintre condițiile răspunderii civile delictuale.

Clauza în discuție, fiind o clauză de modelare a răspunderii, nu doar a prestabilit întinderea prejudiciului potențial încercat de creditor, ci a și modificat expres forma de vinovăție care atrage răspunderea recurentei, care nu mai este simpla culpă, limitând, totodată, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, înlăturând prejudiciile indirecte pentru care nu se poate răspunde exclusiv și direct în temeiul clauzei.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 22584/25.11.2015, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2015, arătând că prin această hotărâre s-a stabilit că banca a acționat cu bună-credință în exercitarea dreptului său la acțiune executorie.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susținut incidența acestui motiv de recurs din perspectiva neanalizării unor motive de apel.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a analizat criticile formulate prin apel sub aspectul condiției vinovăției, în sensul că dreptul aplicabil cauzei era acela potrivit căruia doar pentru intenție, respectiv exercitarea abuzivă a dreptului de acces la justiție, s-ar fi atras răspunderea civilă. De asemenea, nu a analizat imposibilitatea cumulării răspunderii civile contractuale cu obținerea în natură a obligației principale, chiar prin fapta proprie a creditorului și cu autorizarea instanței, și nici calificarea juridică eronată a clauzei 12.3 alin. (3) din convenție, în sensul că nu este o clauză penală.

Lipsa analizei motivelor de apel se impune cu puterea evidenței, instanța de apel rezumându-se la a reproduce regula generală în materia vinovăției drept condiție de atragere a răspunderii civile contractuale, fără a mai analiza condițiile specifice pe care părțile le-au convenit și care derogă de la regulile generale. Totodată, instanța s-a rezumat la a proclama că nexul cauzal este evident, că prejudiciul a fost evaluat anticipat prin clauză penală și, de asemenea, că art. 12.3 alin. (3) din convenție reprezintă o clauză penală.

La data de 25 august 2020, intimata-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de recurs și menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 19 iunie 2020.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 februarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 25 mai 2021 a fost admis în principiu recursul și a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin punctul de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului, constată că aceasta este neîntemeiată, prin cererea de recurs fiind formulate critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. De altfel, partea intimată s-a limitat la ridicarea acestei excepții, fără să o mai motiveze în concret.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând încălcarea și aplicarea greșită a normelor care reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv art. 977, 978 și 979 din vechiul C. civ.. În acest sens, a susținut că instanța de apel a reținut că banca a procedat la o executare silită nelegală, întrucât creanța pusă în executare silit nu era una exigibilă, potrivit art. 9.3 din Convenția cadru-plafon de garantare nr. 141/29.06.2011, punând, astfel, semnul egalității între poprirea nelegală și poprirea nejustificată, fără a argumenta această dezlegare.

Critica este nefondată întrucât instanța de apel a analizat și interpretat corect clauza prevăzută la art. 12.3 din contractul încheiat de părți, calificând-o ca fiind o clauză penală al cărei scop este acela de a compensa daunele suferite de creditor urmare neexecutării obligației de către debitor.

Potrivit acestei clauze, în cazul inițierii de către recurenta-pârâtă a procedurii de executare silită asupra intimatului-reclamant prin înființarea nejustificată de popriri, în situațiile în care garanțiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8 alin. (1) și (2), precum și în cazurile în care intimatul-reclamant a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din convenție și a comunicat recurentei-pârâte decizia sa, aceasta din urmă este obligată la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 361.532 RON, cu titlu de daune-interese prevăzute de art. 12.3 din Convenția cadru-plafon de garantare nr. 141/29.06.2011, în considerarea faptului că banca pârâtă a demarat în mod nejustificat executarea silită prin poprire a conturilor reclamantei.

Obligația de a nu face, adică de a nu înființa în mod nejustificat popriri, a fost convenită de părți în mod expres, prin clauza 12.3 din contract și, prin urmare, pentru angajarea răspunderii contractuale a intimatei este suficientă determinarea împrejurării că această obligație de a nu face a fost încălcată, cum în mod corect a stabilit instanța de apel.

În cauză, încălcarea obligației de a nu face, respectiv caracterul nejustificat al inițierii executării silite sub forma popririi, rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul sentinței civile nr. 22584/25.11.2015, pronunțate în dosarul x/2015, de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă conform deciziei civile nr. 2602/03.10.2016 a Tribunalului București, prin care a fost admisă contestația la executare formulată de reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N. și anulată executarea silită demarată de bancă în cadrul dosarului execuțional nr. x/2015 al B..

Așadar, fapta recurentei-pârâte, constând în poprirea nejustificată a conturilor reclamantului, a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Înalta Curte va înlătura și critica potrivit căreia instanța de apel a interpretat că, prin poprire nejustificată, se înțelege poprire nelegală, recurenta susținând că aceasta încalcă sau, cel puțin, limitează dreptul contractual și legal al uneia dintre părți de a recurge la justiție pentru soluționarea neînțelegerilor dintre acestea.

Astfel cum s-a arătat, caracterul nejustificat al măsurii înființării popririi conturilor reclamantei este un fapt incontestabil, intrat în puterea lucrului judecat, care nu mai poate primi interpretări contrare, judecata făcută de către reclamant cu privire la inexistența obligației de plată pentru care a fost înființată poprirea fiind validată de instanța de executare.

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță de control judiciar a reținut că, în urma judecății care a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București, a rezultat că întreaga procedură de executare silită prin poprire a fost nelegală, instanța nefăcând distincția pretinsă de recurentă, între poprire "nejustificată" și poprire "nelegală".

Poprirea "nejustificată", la care se referă clauza cuprinsă în art. 12.3 din convenția părților, a devenit nelegală în urma admiterii contestației la executare, ceea ce a atras răspunderea civilă a recurentei-pârâte care, prin această clauză, și-a asumat un comportament pe care mai apoi l-a încălcat, aspect dovedit de reclamanta-intimată în fața instanței de executare.

Prin urmare, este lipsită de fundament susținerea recurentei că interpretarea dată de instanța de apel contravine expres art. 6 CEDO și art. 21 din Constituția României, ca și cea prin care se arată că, prin calificarea popririi ca fiind nejustificată, i s-ar fi limitat dreptul de acces la justiție, sub sancțiunea plății unei clauze penale, respectiv a unor daune-interese.

Din perspectiva celor arătate, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat întocmai prevederile art. 978 și 979 din vechiul C. civ., fiind îndeplinită condiția existenței unei fapte de natura ilicitului contractual, potrivit art. 1082 din același cod.

Sunt nefondate și susținerile recurentei-pârâte prin care a arătat că forma de vinovăție reținută în sarcina sa, respectiv culpa, nu întrunește condiția legală, preluată contractual de părți, care se referă la intenție, dol ori abuz de drept, partea recurentă considerând că răspunderea sa civilă nu putea fi atrasă decât pentru existența unui astfel de caz, pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere.

Raportat la forma de vinovăție reținută în sarcina recurentei, se constată că aceasta a fost analizată în dosarul care a avut ca obiect contestația la executarea silită demarată de bancă, constatarea culpei sale în demararea procedurii de executare silită a intimatei-reclamante fiind elementul determinant pentru admiterea contestației debitorului urmărit, Așadar, instanța de apel nu a reevaluat forma de vinovăție a recurentei, aceasta impunându-se în cauză cu puterea lucrului judecat. Pe de altă parte, susținerile recurentei privind formele de vinovăție menționate, altele decât culpa și abuzul de drept, nu au format obiectul judecății în fața instanțelor de fond, aceste critici fiind formulate omisso medio.

Recurenta susține în mod greșit că interpretarea clauzei penale în discuție nu poate fi în sensul că, ori de câte ori s-ar admite contestația la executare formulată de reclamantă, banca ar trebui să plătească dublul sumei poprite deoarece o astfel de interpretare nu s-ar potrivi cu natura contractului.

În primul rând, nicăieri în cuprinsul motivării deciziei recurate nu se pomenește de obligația de a "plăti dublul sumei poprite".

În al doilea rând, sancțiunea plății daunelor-interese la nivelul (și nu dublul) sumei poprite este cuprinsă într-o clauză penală nerestrictivă sub aspectul posibilității de a fi invocată de mai multe ori, dacă faptele sunt diferite.

În speță, instanța de apel a făcut aplicarea clauzei penale potrivit efectelor care rezultă din interpretarea judicioasă a acesteia, fără să rețină vreun caracter derogatoriu de la dreptul comun, clauza penală fiind o convenție în sine. De altfel, art. 1066 din vechiul C. civ. prevede ritos următoarele:

"Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i". Aceasta înseamnă că prin intermediul ei părțile evaluează cu anticipație cuantumul daunelor-interese pentru eventualitatea neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere a obligației de către debitor.

Recurenta a mai arătat că, în opinia sa, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, fiind încălcate normele de drept material care reglementează prejudiciul și legătura de cauzalitate, respectiv art. 1075, coroborat cu art. 1068 și art. 1069 alin. (2), art. 1085 și 1086, raportat la art. 984, 979, 978,977 și 983 din vechiul C. civ.

În contextul acestei critici, s-a învederat că sintagma "daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat" acoperă prejudiciul previzibil, conform art. 1085 și art. 1086 din cod, reprezentat de damnum emergens, adică se referă la modul de recuperare a debitului principal și nu la lucrum cessans, adică la recuperarea dobânzilor.

Înalta Curte constată că această critică nu a mai formulată în etapele procesuale anterioare, prin urmare și ea este invocată omisso medio, direct în recurs, motiv pentru care nu poate forma obiectul analizei instanței de recurs, nefiind o chestiune dezlegată de către instanța de apel.

Construcția juridică a recurentei în ceea ce privește calificarea clauzei penale ca fiind limitată la recuperarea debitului principal, deoarece doar acesta ar avea caracter previzibil, contravine naturii juridice a clauzei penale, aceea de convenție prin care părțile evaluează anticipat prejudiciul, după cum s-a arătat deja. În această situație, partea față de care s-a încălcat obligația asumată, și anume obligația de a nu înființa popriri în mod nejustificat, nu trebuie să dovedească decât încălcarea obligației de către debitor, nu și întinderea prejudiciului sau conținutul acestuia.

Stipularea unei clauze penale are drept finalitate sancționarea părții care încalcă obligația contractuală asumată, iar faptul că despăgubirile au fost stabilite la nivelul sumei poprite nejustificat nu presupune, astfel cum greșit susține recurenta, cumularea executării în natură a obligației principale cu executarea prin echivalent, deoarece restituirea sumei poprite nejustificat nu reprezintă o executare în natură a obligației principale, care nu este aceea de restituire a debitului, ci o obligație de a nu face. Restituirea sumei poprite nejustificat este independentă de daunele-interese care intră în conținutul clauzei penale, acestea având rolul de a acoperi prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei poprite în mod nejustificat. Așadar, activarea clauzei penale s-a făcut pentru nerespectarea obligației principale asumate, și anume aceea de a nu înființa popriri nejustificate.

Contrar susținerilor recurentei, prejudiciul reprezentând lipsa folosinței sumelor de bani indisponibilizate prin poprire este întemeiat pe art. 12.3 alin. (3) din convenție și nu încalcă prevederile art. 1085 și 1086, raportate la art. 984 din vechiul C. civ., având în vedere că există o legătură evidentă între obligația de a nu face convenită de părți, asumată expres de către banca pârâtă, și daunele-interese prevăzute de clauza în discuție.

Tot în acest context vor fi înlăturate și susținerile recurentei privind faptul că instanța de apel a stabilit natura daunelor-interese prevăzute de clauza 12.3 alin. (3) din contract ca fiind daune moratorii, acest lucru nereieșind din decizia atacată.

Este nefondată și critica recurentei potrivit căreia prima instanță de control judiciar nu ar fi analizat motivul de apel referitor la greșita calificare a clauzei în discuție, din perspectiva criticilor aduse acesteia, întrucât din considerentele deciziei curții de apel rezultă că acest motiv de apel a fost analizat raportat la dispozițiile legale care reglementează clauza penală, imediat după respingerea criticilor apelantei legate de lipsa considerentelor hotărârii tribunalului.

O altă critică formulată omisso medio este aceea prin care recurenta pârâtă consideră că art. 12.3 alin. (3) din convenția părților nu prezintă trăsăturile unei veritabile clauze penale, ci a unei clauze prin care se modelează răspunderea contractuală a băncii, exclusiv pentru ipoteza abuzului de drept, astfel că nici aceasta nu poate fi avută în vedere de instanța de recurs.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 22584/25.11.2015 pronunțate în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Sectorului 1 București.

Critica este nefondată, întrucât instanța de apel a avut în vedere respectiva hotărâre judecătorească, sub aspectul verificării temeiniciei pretențiilor reclamantei-intimate, care formează obiectul dosarului pendinte, fapta pentru care recurenta-pârâtă a fost reclamată în prezentul litigiu fiind stabilită prin această sentință, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2602/03.10.2016 a Tribunalului București, considerându-se că prima instanță, în mod just a reținut că sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a băncii pârâte.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat incidența acestui motiv de recurs din perspectiva neanalizării unor motive de apel, respectiv a condiției vinovăției, necesară sub forma intenției, a imposibilității cumulării răspunderii civile contractuale cu obținerea în natură a obligației principale, respectiv calificarea juridică eronată a clauzei 12.3 alin. (3) din convenție, în sensul de a nu fi o clauză penală.

Înalta Curte reține că toate aceste aspecte au fost dezlegate de instanța de apel, iar motivarea expusă, chiar dacă nu este conform așteptărilor recurentei, respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.A.

Totodată, va respinge și cererea reclamantei-intimate de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că partea nu a depus la dosar nicio dovadă a efectuării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1889A din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2021.