ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1312/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanței să oblige pârâta la plata daunelor interese, prevăzute de art. 12.3. alin. (3) din convenția-cadru plafon de garantare nr. 156/2011, în valoare de 1.230.708,80 RON, având în vedere că banca a poprit în mod nejustificat conturile bancare ale reclamantului și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, conform dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2842 din 18 noiembrie 2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.230.708,80 RON cu titlu de daune interese și suma de 15.912,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1435A din 12 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2842 din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.539 din C. civ., care interzic cumulul penalității cu executarea în natură.

Recurenta-pârâtă arată în acest sens că, deși curtea de apel a reținut corect că obligația principală este egală cu penalitatea, a omis să observe că reclamantul obținuse deja executarea în natură a obligației principale atunci când cererea acestuia, de întoarcere a executării silite, a fost admisă.

Or, potrivit recurentei-pârâte, întoarcerea executării silite înseamnă, în acest caz, chiar executarea în natură a obligației prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru.

Recurenta-pârâtă apreciază că, urmare a pretinsei popriri nejustificate, reclamantul avea la dispoziție posibilitatea să solicite întoarcerea executării ori să solicite plata penalității prevăzute în art. 12.3 alin. (3) din convenție.

Consideră recurenta-pârâtă că reclamantul nu putea însă, prin raportare la prevederile art. 1.539 din C. civ., să obțină atât întoarcerea executării silite nelegale, cât și penalitatea egală cu obligația principală. Odată ce, prin formularea cererii de întoarcere a executării, reclamantul a optat pentru executarea în natură a obligației, nu mai are dreptul să solicite și plata clauzei penale.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă și faptul că decizia civilă este dată cu încălcarea dispozițiilor constituționale și legale privitoare la liberul acces la justiție.

În aceste sens, recurenta-pârâtă susține că, în ciuda concluziei instanței de apel că art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru este aplicabil în toate cazurile în care există o executare silită nejustificată, Curtea a omis să observe că executarea silită demarată de către Bancă împotriva Fondului nu poate fi de plano nejustificată, pentru că pârâta deține un titlu executoriu împotriva Fondului.

Astfel, executarea silită nu reprezintă altceva decât modalitatea principală de exercitare a drepturilor finanțatorului rezultate din convenția cadru și din confirmările de garantare emise în temeiul acesteia.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă susține că, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, executările silite pornite de Bancă împotriva Fondului în temeiul notificărilor de garantare și a confirmărilor aferente emise de reclamant sunt încuviințate, iar eventualele contestații formulate de către reclamant sunt respinse.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că demararea executării silite, în situația în care Fondul refuză plata garanției, reprezintă unica soluție viabilă pentru Bancă de a beneficia de forța coercitivă a statului în scopul soluționării diferendului pe care îl are cu reclamantul. Cu alte cuvinte, demararea executării silite este unica manifestare a accesului liber la justiție, reglementat și garantat în art. 21 din Constituția României, în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și în art. 6 din C. proc. civ.. Mai mult decât atât, acest drept este recunoscut și în legătură cu procedura executării silite, conform art. 6 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că, în situația în care Finanțatorului, care beneficiază de un titlu executoriu, nu i se recunoaște nici posibilitatea demarării executării silite, nici posibilitatea de a se adresa instanțelor în urma unui refuz al Fondului de a efectua plata garanției, pentru a-l cenzura dacă este nejustificat, atunci i se neagă în totalitate dreptul fundamental constând în accesul liber la justiție.

În opinia recurentei-pârâte, interpretarea invocată de către reclamant a art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru validează o astfel de negare, implicând de fapt că, odată ce Fondul refuză plata garanției, Banca nu mai poate acționa, doarece se stinge nu numai dreptul material la acțiune care însoțea dreptul subiectiv civil corelativ obligației de garanție, ci și însuși dreptul procesual la acțiune.

Tocmai de aceea, recurenta-pârâtă apreciază că argumentul instanței de apel cu privire la această împrejurare este profund eronat.

În acest sens, recurenta-pârâtă precizează că instanța de apel a argumentat că Banca a fost sancționată, nu pentru simplul fapt al demarării procedurii de executare silită împotriva Fondului, ci pentru faptul că a demarat procedura de executare silită deși știa că nu sunt îndeplinite condițiile de plată a garanției, fără a avea în vedere faptul că această neîndeplinire a condițiilor pentru efectuarea plății a garanției este apreciată, de fiecare dată, exclusiv de reclamant. Or, dacă s-ar valida acest argument, ar însemna că reclamantul are libertatea absolută de a refuza plata de fiecare dată când Banca îi adresează o cerere de plată a garanției, acest refuz, independent de caracterul său nelegal neputând fi corectat niciodată de Bancă.

În acest context, recurenta-pârâtă susține că nu poate fi penalizată prin clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din convenție pentru motivul că își exercită dreptul fundamental de acces la justiție.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susține că decizia civilă este dată cu încălcarea art. 21 din Constituția României, a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și a art. 6 din C. proc. civ.

O altă critică vizează faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 1.268 alin. (3) și a art. 1.353 din C. civ., Curtea de Apel București interpretând clauza din art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la prevederile art. 11 și 1.169 din C. civ.. Nulitatea absolută ar decurge din limitarea accesului liber la justiție prin intermediul clauzei respective.

Or, astfel cum susține recurenta-pârâtă, potrivit art. 1.268 alin. (3) din C. civ., o clauză trebuie interpretată în sensul în care ar produce efecte în mod valabil, nu în sensul în care nu ar produce niciunul. Cu alte cuvinte, dintre mai multe posibile interpretări, interpretul nu o poate alege tocmai pe aceea care ar determina nulitatea clauzei. Instanța de apel a făcut însă chiar această alegere deficitară, cu încălcarea textului de lege menționat.

În opinia recurentei-pârâte, singura interpretare care permite salvgardarea acestei clauze, în conformitate cu principiul de interpretare instituit în art. 1.268 alin. (3) din C. civ., este aceea în care numai reaua-credință manifestă a Băncii în pornirea executării silite prin poprire, dovedită ca atare, ar atrage răspunderea civilă a acesteia conform art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru. O asemenea rea-credință manifestă ar exista dacă, spre exemplu, Finanțatorul ar pune în executare titlul executoriu cunoscând că nu a plătit comisionul de garantare sau dacă, după ce o instanță de judecată ar tranșa cu autoritate de lucru judecat că, pentru orice motiv, Banca nu are dreptul să încaseze garanția de la Fond, aceasta ar sesiza executorul judecătoresc în vederea executării confirmării de garantare și a notificării aferente.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că exercitarea cu bună-credințâ a unui drept este protejată de prevederile art. 1.353 din C. civ. împotriva eventualelor pretenții de reparare a unui prejudiciu care ar decurge din această exercitare, acest text fiind invocat în fața instanței de apel, însă argumentul său nu a fost analizat.

Recurenta-pârâtă susține că, menținând soluția primei instanțe, Curtea a încălcat prevederile art. 1.353 din C. civ., pentru că a permis repararea unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credință a dreptului Băncii de a obține executarea silită în baza unor înscrisuri care, potrivit legii, sunt titluri executorii.

Mai afirmă recurenta-pârâtă că raționamentul de mai sus este confirmat și de jurisprudența Curții Constituționale, sens în care înțelege să invoce decizia nr. 5/2015, prin care Curtea Constituțională a reținut faptul că exercitarea unui drept sau unei libertăți fundamentale, respectiv a unui drept procesual, nu poate fi consecința directă a diminuării patrimoniului persoanelor care au exercitat cu bună-credință dreptul respectiv. Deși obiectul dosarului nr. x/2014 a privit constituționalitatea unor prevederi din O.U.G. nr. 34/2006, considerentele reținute de CCR sunt pe deplin aplicabile în cauză.

Având în vedere că nici măcar printr-un act normativ nu se poate elimina prezumția de bună-credință și/sau obligația instanței de a verifica existența unui eventual abuz de drept, recurenta-pârâtă susține că, cu atât mai mult, nu se poate considera că o astfel de operațiune ar putea fi realizată printr-un contract, în acest sens invocându-se și decizia Curții Constituționale a României nr. 675/2018 (paragraful 21).

Recurenta-pârâtă înțelege să critice decizia instanței de apel și din perspectiva încălcării art. 1.541 alin. (1) lit. b) din C. civ., în acest sens arătând că penalitatea instituită în art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru este vădit excesivă prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea aceleiași convenții.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului pentru fapta ilicită descrisă în art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru constă în lipsa de folosință a sumelor de bani poprite, pe perioada scursă între momentul indisponibilizării acestor sume ca efect al înființării popririi și momentul restituirii lor către F.N.G.C.I.M.M. ori al încetării indisponibilizării, după caz.

Recurenta-pârâtă arată că prejudiciul se evaluează prin intermediul dobânzii legale remuneratorii, în cuantumul prevăzut de lege - nivelul dobânzii de politică monetară a B.N.R., conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011. Dobânda de politică monetară a B.N.R. este la momentul de față de 1,5% pe an, ca atare, o penalitate de 100% din sumele poprite de Bancă, cum este cea prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru, menită să compenseze lipsa de folosință a acestor sume pe perioada indisponibilizării lor - unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut de părți la momentul încheierii contractului -, este, în opinia recurentei-pârâte în mod vădit excesivă și, ca atare, trebuie redusă la nivelul sumelor deja plătite de Bancă în baza hotărârii de desființare a executării silite și de întoarcerea a acesteia.

La 26.02.2024, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de recurs.

La 28.03.2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că argumentele expuse de recurenta-pârâtă, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată de intimatul-reclamant și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1435A din 12 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1435A din 12 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2024.