ÎCCJ, Decizia nr. 341/2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1957 din 7 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 501 din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a obligat pe revizuenta A. S.A la plata către intimatul B. a sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

La același termen de judecată, cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea de suspendare a judecății formulată de revizuentă până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea soluției de respingere a cererii de revizuire, s-a reținut că hotărârile pretins potrivnice sunt Decizia civilă nr. 501 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și Decizia civilă nr. 1894 din 28 septembrie 2016 a aceleiași curți de apel.

S-a constatat că ultima hotărâre, în sensul dispozițiilor legale anterior redate, este Decizia civilă nr. 501 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, care a rămas definitivă la data pronunțării, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.

Termenul de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și calculat potrivit art. 181 C. proc. civ. s-a împlinit la 17 ianuarie 2020.

Cum cererea de revizuire a fost depusă la 5 martie 2020, așa cum reiese din ștampila poștei aplicate pe plicul care a însoțit cererea, aflat la dosarului curții de apel, cu depășirea termenului de o lună prevăzut de lege, Înalta Curte a constatat că, în cauză, a intervenit sancțiunea decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța a reținut că, în conținutul cererii de revizuire, revizuenta A. S.A. nu a invocat existența vreunei împrejurări care să o fi împiedicat să exercite calea de atac.

Înalta Curte a constatat nefondată susținerea revizuentei potrivit căreia, în cauză, se impune aplicarea prioritară a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport de prevederile interne, în acord cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, în sensul înlăturării de la aplicare a termenului de o lună pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, față de împrejurarea că prevederile noului C. proc. civ. au recunoscut autoritatea de lucru judecat în egală măsură, atât dispozitivului, cât și considerentelor, iar calea extraordinară de atac a revizuirii, în acest context, ar rămâne doar pur teoretică și iluzorie.

Instanța a reținut că se invocă împrejurarea că începerea curgerii termenului de o lună, prevăzut pentru exercitarea căii de atac a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, de la momentul pronunțării celei de-a doua hotărâri pune partea interesată în imposibilitatea de a utiliza această cale de atac atunci când nerespectarea autorității de lucru judecat este determinată de contrarietatea considerentelor pe care se bazează hotărârile prin raportare la care se invocă motivul.

Normele procesual civile incidente cauzei deduse judecății sunt cele în vigoare la data sesizării instanței de judecată prin cererea de chemare în judecată, 24 decembrie 2013, în acord cu prevederile art. 24 din C. proc. civ., nefiind aplicabile modificările aduse prin efectul Legii nr. 310/2018 care a vizat, printre altele, și indicarea soluției pe care instanța de revizuire o va pronunța în situația încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, potrivit art. 513 alin. (4) din C. proc. civ.

Instanțele de judecată sunt îndreptățite a da eficiență priorității blocului de convenționalitate, în sensul inaplicabilității normei interne și aplicării directe a normei convenționale, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României pentru raportul juridic, concret, dedus judecății, numai în ipoteza identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern incidentă, în speță, prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, cu dispozițiile din cuprinsul Convenției Europene a Drepturile Omului.

Or, instanța a reținut că susținerile revizuentei cu privire la necesitatea aplicării, cu prioritate, a dispozițiilor art. 6 din Convenție, în raport de cele interne, care vizează situația invocării nesocotirii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, sunt neavenite în contextul în care hotărârea supusă revizuirii nu este pronunțată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, ci într-un litigiu guvernat de prevederile C. proc. civ., anterior modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018.

Instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are căderea de a verifica încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat cantonat la nivelul dispozitivului hotărârii pretins contradictorii, sub forma triplei identități de părți, obiect și cauză, conținutul acestuia fiind cunoscut părții încă de la pronunțare.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, revizuenta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a criticat și măsura de respingere cererii de suspendare a judecății cauzei, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut, în esență, că instanța a adăugat la lege când a reținut că art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. impune condiția ca existența ori inexistența unui drept să facă obiectul altei judecăți aflate pe rolul unei instanțe.

În acest sens, a arătat că textul de lege menționat se referă la existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Având în vedere că instanța de contencios constituțional efectuează o judecată asupra constituționalității textului de lege criticat, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, rezultă că este îndeplinită această condiție.

A arătat că măsura suspendării judecății se justifica prin prisma legăturii între soluționarea excepției tardivității cererii de revizuire și textul de lege criticat pe calea excepției de neconstituționalitate.

Împrejurarea că această măsură este facultativă nu ar trebui să conducă la respingerea arbitrară a cererii de suspendare. Astfel, instanța de revizuire trebuia să aprecieze asupra caracterului oportun al măsurii suspendării prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei.

Ca atare, recurenta a apreciat că se impunea suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate în vederea unei bune administrări a justiției.

În plus, a învederat că soluția de respingere a cererii de suspendare a condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului de acces la o instanță.

Cu privire la nelegalitatea soluției de respingere, ca tardivă, a cererii de revizuire, a susținut că instanța a făcut aprecieri cu privire aplicarea în timp a modificărilor aduse art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, fără a le pune în discuția părților la termenul de dezbateri.

A mai arătat că instanța a reținut în mod greșit că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului în care a fost pronunțată hotărârea atacată, protejează doar efectul negativ al autorității de lucru judecat.

În combaterea acestui considerent, a susținut că fundamentul cererii de revizuire întemeiate pe contrarietatea de hotărâri îl reprezintă instituția autorității de lucru judecat, reglementată de art. 430 din C. proc. civ.

Or, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În acest context, recurenta a subliniat că revizuirea pentru contrarietatea de hotărâri poate fi exercitată și în cazul încălcării autorității de lucru judecat atașate considerentelor unei hotărâri.

A mai susținut că a solicitat instanței de revizuire să înlăture de la aplicare art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. deoarece această normă aduce atingere dreptului la un proces echitabil consacrat de 6 din Convenție.

Or, instanța de revizuire a dat eficiență unui text de lege care încalcă un drept consacrat de o normă de drept internațional, care are prioritate față de normele din dreptul intern, conform art. 3 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Recurenta a subliniat că liberul acces la justiție presupune posibilitatea recunoscută părții de a solicita examinarea contrarietății între considerentele hotărârii atacate cu revizuire și considerentele primei hotărâri rămase definitive. Or, examinarea acestei contrarietăți presupune redactarea și comunicarea hotărârii atacate cu revizuire.

Având în vedere că nu se cunosc considerentele hotărârii atacate cu revizuire la momentul pronunțării, iar termenul de exercitare a revizuirii pentru motivul privind contrarietatea de hotărâri curge de la momentul pronunțării acestei hotărâri, dreptul de a exercita revizuirea pentru acest motiv devine iluzoriu.

A mai susținut că modificările cuprinse în Legea nr. 310/2018 nu au vizat conținutul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci pe cel al art. 513 alin. (4) din același cod, în privința soluțiilor ce pot fi pronunțate în cazul admiterii cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri.

Astfel, recurenta a conchis că acest motiv de revizuire proteja ambele efecte ale autorității de lucru judecat și înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, față de conținutul explicit al art. 430 din C. proc. civ.

La 21 mai 2021, recurenta a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acest text de lege se aplică hotărârilor pronunțate în litigii inițiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, atunci când se invocă încălcarea efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În motivarea cererii, cu privire la obiectul sesizării, recurenta a arătat că, în raport de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 430 din același act normativ, varianta în vigoare la data începerii procesului, chestiunea litigioasă dezlegată tranșată definitiv printr-o hotărâre anterioară nu mai poate face obiectul unei noi cercetări judecătorești, întrucât beneficiază de autoritate de lucru judecat.

A arătat că, din modul în care este redactat art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ar rezulta că nu este necesară existența triplei identități: părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Recurenta a apreciat că cererea sa îndeplinește condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

În opinia recurentei, față de conținutul dispozițiilor legale invocate, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 430, 431 alin. (2) și 513 alin. (4) C. proc. civ., a apreciat că autoritatea de lucru judecat se întinde și asupra considerentelor prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă, art. 509 pct. 8 C. proc. civ. permite revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, precum și a oricărei alte hotărâri care nu privește fondul cauzei în cazul încălcării autorității de lucru judecat reglementată de art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în acest sens, respectiv Decizia nr. 1011 din 12 martie 2013 pronunțată de secția a II-a civilă.

De vreme ce legiuitorul a recunoscut posibilitatea formulării revizuirii împotriva unei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri, iar potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. se bucură de autoritate de lucru judecat nu doar dispozitivul, ci și considerentele, recurenta a susținut că dreptul la formularea revizuirii trebuie să fie concret și efectiv, ceea ce conduce la ideea că termenul de revizuire ar trebui să curgă de la data la care se cunosc considerentele respectivei hotărâri.

Intimata C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și judecarea cauzei în lipsă.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei și a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport, prin care s-a arătat de acord cu concluziile acestuia.

II. Considerentele Înaltei Curți:

Asupra cererii formulate de recurentă, privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, se rețin următoarele:

Prin cererea formulată, recurenta solicită sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând interpretarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acest text de lege se aplică hotărârilor pronunțate în litigii inițiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, atunci când se invocă încălcarea efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Conform art. 519 din C. proc. civ., "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Dispozițiile citate statuează cu privire la opțiunea pe care o are la dispoziție instanța învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță de a solicita Înaltei Curți să se pronunțe cu privire la o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, în măsura în care aceasta este nouă și asupra acesteia instanța supremă nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Este de subliniat faptul că dispozițiile menționate nu instituie o obligație în sarcina instanței, aceasta având un drept de a apreciere în circumstanțele specifice fiecărei cauzei.

Astfel, în raport de întrebările formulate de titularul sesizării, instanța verifică dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din C. proc. civ.

Legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Înalta Curte constată că primele două condiții de admisibilitate sunt întrunite, respectiv cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanță, la Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de condiția de admisibilitate, respectiv ca problema de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat, Înalta Curte reține că recurenta a precizat în susținerea concluziilor asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, că solicită să se stabilească dacă unui litigiu inițiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, întemeiat în drept pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îi este aplicabil efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

De asemenea, Înalta Curte reține că, atât doctrina, cât și jurisprudența instanței supreme în materia mecanismului cu scop de preîntâmpinare a practicii neunitare (control a priori) au arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară.

Or, Înalta Curte apreciază că norma de drept aplicabilă speței este clară, iar problema în discuție nu prezintă un grad de dificultate sporit care să justifice necesitatea unei rezolvări de principiu pe calea mecanismului reglementat de art. 519 - 521 din C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse mai sus, instanța apreciază că nu se impune a fi sesizată Înalta Curte în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a respinge această cerere, ca atare.

Asupra recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că analiza acestora urmează a fi făcută din prima art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât este criticată măsura respingerii cererii de suspendare a cauzei, precum și greșita calculare a termenului de declarare al revizuirii pentru contradictorialitate de hotărâri, așadar criticile au în vedere norme de procedură civilă și nu norme de drept material.

Critica privind greșita respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale este nefondată.

Conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți."

Înalta Curte reține că acest caz de suspendare facultativă lasă la aprecierea judecătorului suspendarea cauzei și implică analiza îndeplinirii în mod cumulativ a două condiții, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și procesul în care urmează să se stabilească existența sau inexistența unui drept să fie în curs de judecată, să nu fi fost el însuși suspendat.

În speță, cerințele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, cum, de altfel, a motivat și instanța de revizuire.

Prima cerință presupune ca problema de a cărei dezlegare depinde soluția din proces să facă obiectul unei alte judecăți, care să fie în curs de derulare și ca judecata acelui litigiu să se desfășoare pe rolul unei instanțe judecătorești sau a unui organ de jurisdicție.

În cauza dedusă judecății, revizuenta a solicitat suspendarea judecării procesului având ca obiect soluționarea cererii de revizuire a Deciziei civile nr. 501 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2013, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Or, se constată că respectiva cerere de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existența unei cauze pe rolul unei alte instanțe judecătorești, de a cărei dezlegare să depindă soluția în litigiul pendinte, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale fiind promovată în acest litigiu, prin urmare nu se poate reține că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Din perspectiva incidenței cazului de suspendare invocat, se consideră necesar ca dreptul subiectiv la care se referă această judecată să fie cercetat de o instanță judecătorească sau de un organ cu activitate jurisdicțională.

Art. 26 alin. (1) din Constituția României stipulează că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare și judecătorii.

În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, la Secțiunea a II-a sunt prevăzute atribuțiile de jurisdicție ale Curții Constituționale, respectiv: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României, constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, exercitarea atribuțiilor privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului și la confirmarea rezultatelor acestuia și verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

În raport de textele legale anterior enunțate, se constată că instanța de contencios constituțional nu este o instanță de judecată, întrucât nu face parte din aria instanțelor judecătorești enumerate în textele anterior citate și nu desfășoară activități jurisdicționale în privința judecății vreunui drept astfel cum este cerința instituită prin dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Față de cele arătate mai sus, critica recurentei, în sensul că instanța ar fi procedat arbitrar la respingerea cererii de suspendare nu poate fi reținută, câtă vreme instanța de revizuire a analizat îndeplinirea în cauză a condițiilor enumerate mai sus și a constatat că nu sunt îndeplinite.

Înalta Curte reține că nu poate fi validat argumentul recurentei, adus în susținerea caracterului nelegal al respingerii cererii de suspendare, potrivit căruia măsura suspendării se justifică prin prisma strânsei legături între admisibilitatea cererii de revizuire și soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aceasta deoarece instanța în fața căreia se formulează cererea de sesizare a Curții Constituționale procedează la verificarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, printre care se regăsește și aceea ca dispoziția legală pretinsă neconstituțională să aibă legătură cu cauza. Or, în ipoteza în care ar fi primită susținerea petentei, ar însemna ca, în toate situațiile în care această condiție ar fi îndeplinită și s-ar dispune sesizarea Curții Constituționale, instanțele ar fi obligate să suspende judecata pricinilor, măsura reprezentând, așadar, o chestiune obligatorie.

De altfel, prin faptul nereglementării unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și prin abrogarea textului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății pricinii în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, se deduce intenția legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Se reține și că, în cuprinsul deciziei recurate, instanța a constatat existența legăturii între excepția de neconstituționalitate invocată și soluționarea excepției de tardivitate a cererii, motiv pentru care a și admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepției de neconstituționalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În plus, se constată că remediul admiterii excepției de neconstituționalitate se regăsește în art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., care prevede că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Cu privire la critica privind greșita respingere a cererii de revizuire ca tardiv formulată, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, recurenta a criticat soluția instanței, prin care cererea sa de revizuire a fost apreciată ca tardivă, susținând că termenul de declarare al căii de atac curge de la comunicarea deciziei, iar nu de la pronunțarea ei, referindu-se la art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că se bucură de autoritate de lucru judecat și considerentele, nu doar dispozitivul, întrucât pricinii i se aplică prevederile Legii nr. 310/2018.

Aceste susțineri sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Conform dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care este temeiul juridic al cererii formulate de recurenta revizuentă, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ și absolut, a cărui încălcare atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita calea de atac.

În cauză, prin cererea de revizuire, recurenta a susținut că Decizia civilă nr. 501 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor Sentinței civile nr. 413 din 28.12.2015, pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1894 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, din perspectiva considerentelor care dezleagă modalitatea de interpretare a excepției de neexecutare, în raport de situația expusă și modalitatea de interpretare a clauzelor contractului de arendă, precum și a relevanței termenului stabilit de părți în contractul de arendă.

Reiese că ultima hotărâre, a cărei anulare se solicită, este Decizia nr. 501 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă la 17 decembrie 2019, care a rămas definitivă la data pronunțării, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.

În consecință, data pronunțării Deciziei nr. 501 din 17 decembrie 2019 este data la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă și momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac extraordinare a revizuirii.

În aplicarea art. 181 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează calculul termenelor procedurale, termenul de o lună a curs de la 17 decembrie 2019 și s-a împlinit la 17 ianuarie 2020, care a fost o zi lucrătoare.

Or, cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost formulată de revizuentă la 5 martie 2020, așa cum reiese din ștampila poștei aplicate pe plicul care a însoțit cererea, aflat la dosarului curții de apel, cu depășirea termenului de o lună prevăzut de lege, sens în care Înalta Curte constată în mod legal instanța de revizuire a reținut incidența în cauză a sancțiunii decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, recurenta nu a contestat această situație de fapt; ceea ce invocă, în realitate, este că termenul de formulare al căii de atac extraordinare ar fi curs de la comunicarea ultimei hotărâri, întrucât în cauză s-ar aplica prevederile Legii nr. 310/2018, care ar condiționa formularea revizuirii de însăși motivarea deciziei atacate, pentru a putea aprecia asupra considerentelor respectivei hotărâri judecătorești.

Acest susțineri sunt, de asemenea, nefondate.

În primul rând, cauzei nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 310 din 17 decembrie, întrucât această lege a intrat în vigoare la data publicării în M. Of. nr. 1074/18.12.2018.

Litigiul pendinte are ca obiect constatarea contradictorialității dintre două hotărâri judecătorești, pronunțate în dosare diferite. Data sesizării instanței de judecată, care este data la care se apreciază norma de procedură civilă aplicabilă este data la care Tribunalul Argeș a fost învestit cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul Dosarului nr. x/2014 în care a fost pronunțată Decizia nr. 1894 din 28 septembrie 2016 a Curții de Apel Pitești, respectiv 24 decembrie 2013.

Prin raportare la art. 24 din C. proc. civ., legea indicată mai sus nu se aplică cauzei.

Înalta Curte va respinge susținerea recurentei, potrivit căreia legea aplicabilă cauzei nu a fost pusă în discuția părților, la termenul de judecată la care instanța a rămas în pronunțare.

În aplicarea principiului contradictorialității, așa cum este reglementat de art. 14 alin. (5) C. proc. civ., revine instanței de judecată obligația de a pune în discuția părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Înalta Curte constată că stabilirea normelor procesual civile incidente cauzei deduse judecății, în acord cu prevederile art. 24 din C. proc. civ., nu constituie o excepție procesuală, care să fie necesar să se dezbată, ci reprezintă o chestiune de fond a litigiului, respectiv considerentele soluției de respingere ca tardivă a cererii de revizuire, motivare care sprijină dispozitivul, conform art. 425 C. proc. civ.

Ca urmare, termenul de formulare al căii de atac extraordinare nu curge de la comunicarea ultimei hotărâri, cum greșit susține recurenta, ci de la data rămânerii definitive a deciziei atacate și nu face nicio distincție referitoare la considerentele hotărârilor.

De altfel, Înalta Curte arată că sancțiunea anulării, ca tardivă, a cererii de revizuire a intervenit ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ a căii extraordinare de atac.

Or, se reține că recurenta revizuentă nu se poate prevala de faptul că nu și-a îndeplinit o anumită obligație procesuală - formularea în termenul legal a cererii de revizuire - pentru că ar fi avut nevoie să cunoască și considerentele hotărârii, invocând chiar o necorelare a textelor de lege incidente art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Nici susținerea potrivi căreia instanța ar fi trebuit să constate că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate față de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că remediul procesual oferit de acest text de lege ar fi iluzoriu nu este fondată.

Astfel, în raport de obiectul prezentului litigiu și de normele procesuale ce îi sunt aplicabile, prin raportare la data învestirii instanței de judecată, se reține că este corectă soluția instanței de revizuire, în sensul că nu există neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern incidentă, respectiv art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, cu dispozițiile din cuprinsul Convenției Europene privind Drepturile Omului.

În realitate, recurenta solicită ca litigiului pendinte să îi fie aplicabile norme procesuale intrate în vigoare la o dată ulterioară învestirii instanței, cum s-a arătat mai sus, pentru a depăși sancțiunea procesuală a tardivității cererii de revizuire.

Înalta Curte reamintește că instanțele de judecată aplică direct norme din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciate ca mai favorabile decât cele interne, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, doar în ipoteza în care sunt identificate neconcordanțe sau incompatibilități între norma legală din dreptul intern incidentă cu dispozițiile din cuprinsul Convenției, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Revizuenta susține necesitatea aplicării, cu prioritate, a dispozițiilor art. 6 din Convenție, în raport de textul de lege din dreptul intern, respectiv C. proc. civ., cele interne, referindu-se la nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Aceste susțineri sunt, de asemenea, nefondate, întrucât hotărârea supusă revizuirii nu este pronunțată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, ci într-un litigiu guvernat de prevederile C. proc. civ., anterior modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, în temeiul cărora instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. verifică încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat prin raportare la dispozitivului hotărârii pretins contradictorii, sub forma triplei identități de părți, obiect și cauză, conținutul acestuia fiind cunoscut părții încă de la pronunțare.

Având în vedere cele arătate mai sus, reținând că recurenta revizuentă a formulat critici ce sunt nefondate și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurenta A. S.A. privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 1957 din 7 octombrie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2021.

GGC - NN