ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1553/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1553/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 23 iunie 2009 la Tribunalul Timiș,

secția de contencios administrativ și

fiscal sub nr. 4048/30/2009, precizată ulterior, reclamantul T.P.G. a chemat în

judecată pe pârâții Comuna D., prin Primar, Consiliul Local D. și Primarul

Comunei D. și a solicitat obligarea pârâților ca în termen de 30 de zile de la

soluționarea definitivă a cauzei să adopte o hotărâre prin care să aprobe

exproprierea pentru utilitate publică a terenului arabii intravilan înscris în cartea

funciară, în suprafață de 867 mp, teren proprietatea sa, și să-i plătească

despăgubiri de 70.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând

valoarea de piață a terenului.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea

pârâților, în solidar, la despăgubiri de 15.000 euro sau echivalentul în RON la

data plății, reprezentând beneficiul nerealizat pe ultimii 3 ani.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că imobilul proprietatea sa a fost cuprins, fără acordul său, în Planul Urbanistic

Zonal pentru drumul de colectare pentru centură, el fiind astfel împiedicat să folosească

terenul, în sensul de a construi pe acest teren, de a-l închiria sau de a-l vinde.

A mai arătat că s-a adresat pârâților cu

o cerere înregistrată din 8 aprilie 2009, prin care a solicitat să i se aprobe prin

hotărâre un schimb de terenuri sau să fie despăgubit, însă nu s-a adoptat o asemenea

hotărâre. La ședința din 11 noiembrie 2008, Comisia de Urbanism D. a fost de acord

cu schimbul, urmând a se face evaluarea terenurilor, însă nu s-a întreprins nimic

în acest sens, a arătat reclamantul.

În drept, reclamantul a invocat inițial

Legea nr. 554/2004, însă prin precizări ulterioare a invocat și art. 4 din Legea

nr. 33/1994 și art. 1, art. 2, art. 3 și urm. din Legea nr. 255/2010.

Constatându-se necompetența funcțională

a instanței de contencios administrativ, prin încheierea din 29 iunie 2011 cauza

a fost trimisă spre competentă soluționare secției civile a Tribunalului Timiș,

unde a fost înregistrată sub nr. 6990/30/2009**.

Prin decizia civilă nr. 754 din 27 februarie

.2013, pronunțată în Dosarul nr. 6990/30/2009, Tribunalul Timiș

a respins acțiunea formulată și precizată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

că reclamantul este proprietarul terenului înscris în cartea funciară, în suprafață

de 867 mp.

Din conținutul și concluziile raportului

de expertiză efectuat în cauză de expertul Z.C. rezultă că acest teren este arabil

intravilan, fiind amplasat în intravilanul extins al comunei D., în partea de nord

a imediatei vecinătăți a centurii ocolitoare a localității D.

S-a reținut că din răspunsul la obiecțiuni

rezultă că în conformitate cu Planul Urbanistic Zonal director aprobat prin hotărâre

a Consiliului Local al Comunei D. din 27 mai 2004, drumul colector se suprapune

cu parcela de teren înscrisă în cartea funciară, proprietatea reclamantului, pe

o suprafață de circa 416 mp, însă la data efectuării măsurătorilor și constatărilor

Ia fața locului, acest drum colector nu era edificat.

Din adresa din 4 noiembrie 2010 a comunei

D., rezultă că drumul colector nu este realizat și urmează ca după aprobarea de

fonduri să se facă exproprieri și realizarea drumului.

Art. 2, art. 3 și art. 4 din Legea nr.

198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de

interes național, județean și local prevede care sunt etapele privind procedura

exproprierii.

Din interpretarea sistematică a acestor

texte legale, rezultă tară echivoc faptul că instanța de judecată nu îl poate obliga

pe expropriator să adopte o hotărâre de expropriere.

În baza art. 9 din acest act normativ s-a

reținut că instanța are competența să se pronunțe numai asupra hotărârii de stabilire

a cuantumului despăgubirilor.

Aceeași teză rezultă și din interpretarea

sistematică a art. 4 coroborat cu art. 20 și art. 21 din Legea nr. 255/2010.

În speța de față nu s-a început procedura

exproprierii.

Atât în sensul Legii nr. 198/2004, al Legii

nr. 255/2010, cât și al Legii nr. 33/1994, instanța nu poate intra în probleme de

fond privitoare Ia expropriere, cum ar fi necesitatea acesteia, întinderea acesteia,

așa cum solicită reclamantul. Întinderea competenței materiale a instanței civile

este circumscrisă de faptul că ea verifică dacă sunt întrunite toate condițiile

cerute de lege pentru expropriere și stabilește despăgubirile.

În condițiile în care reclamantul a renunțat

la varianta schimbului de terenuri și nu a fost emisă o hotărâre a consiliului local

în acest sens, este evident că nu sunt îndeplinite în speță nici condițiile

art. 4 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea.

De asemenea, cât timp pârâta a declarat

că nu s-a renunțat la ideea exproprierii, ci aceasta a fost numai amânată pentru

lipsă de fonduri, a obliga pârâții să plătească reclamantului despăgubiri reprezentând

contravaloarea terenului, în condițiile în care nu s-a realizat exproprierea și

terenul a rămas în proprietatea reclamantului, ar determina o îmbogățire fără justă

cauză a reclamantului.

Cât timp în prezent terenul este proprietatea

reclamantului, acesta poate exercita asupra lui atributele dreptului de proprietate,

având în vedere și natura acestui teren, respectiv teren arabil intravilan, așa

cum s-a stabilit prin expertiză.

Măsura luată de pârât prin hotărârea Consiliului

Local al comunei D. din 27 mai 2004 putea fi atacată de către reclamant în contencios

administrativ, astfel încât în fața instanței civile nu se poate discuta caracterul

acesteia.

În concluzie s-a reținut că nu s-au parcurs

etapele exproprierii în sensul Legii nr. 198/2004, al Legii nr. 255/2010, și al

Legii nr. 33/1994 și nu a fost emisa o hotărâre a expropriatorului privind cuantumul

despăgubirilor.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul

a declarat recurs,

calificat

la termenul din 16 octombrie 2013 ca fiind apel.

În motivarea apelului, reclamantul a arătat

că deși este proprietarul terenului înscris în cartea funciară, dreptul de proprietate

îi este încălcat prin cuprinderea acestui teren în Planul Urbanistic Zonal aprobat

prin hotărârea Consiliului Local din 27 mai 2004, fiindu-i refuzate mai multe cereri

pentru eliberarea certificatului de urbanism în vederea împrejmuirii terenului;

cu atât mai mult, a arătat reclamantul, nu poate construi pe acest teren.

În privința contestării hotărârea Consiliului

Local din 27 mai 2004 pe calea contenciosului administrativ, a arătat că la data

respectivă nu era proprietarul terenului, dobândind acest drept doar în 2005.

A mai arătat că Primăria D., deși era beneficiara

Planului Urbanistic Zonal pentru edificarea drumului de colectare, nu a înscris

această sarcină în cartea funciară, dând astfel concursul foștilor proprietari să

înstrăineze terenurile altor persoane care, cum e și cazul său, nu aveau cunoștință

de această sarcină.

A arătat că nu a renunțat la schimbul de

terenuri avizat favorabil inițial, însă pârâții nu au mai făcut vreun demers în

acest sens, motiv pentru care a apelat la instanța de judecată cu această acțiune

în pretenții.

A mai arătat că în cauză nu se aplică Legea

nr. 198/2004, care a fost abrogată prin art. 25 lit. c) din Legea nr. 255/2010,

această din urmă lege reprezentând temeiul legal al acțiunii sale.

Nu se poate vorbi de o îmbogățire fără

justă cauză prin piața despăgubirilor, a arătat reclamantul, având în vedere faptul

că prin acțiune a solicitat și obligarea pârâților de a adopta o hotărâre prin care

să aprobe exproprierea terenului în litigiu.

Prin decizia nr. 138/A din 16 octombrie

2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

a fost respins apelul.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut că legea cadru privind exproprierea este Legea nr. 33/1994. Prima instanță

a analizat acțiunea reclamantului prin prisma acestei legi, dar și a legilor

nr. 198/2004 și nr. 255/2010.

Instanța a tăcut referire la Legea nr.

198/2004, întrucât Planul Urbanistic Zonal aprobat prin hotărârea Consiliului Local

din 27 mai 2004, pentru drumul colector, datează din perioada de aplicare a acestei

legi.

Indiferent însă de legea aplicabilă, instanța

de judecată nu poate dispune exproprierea unui teren și acordarea de despăgubiri

atâta vreme cât exproprierea nu a fost inițiată și nu au fost parcurse etapele din

procedura administrativă prevăzută de legile referitoare la expropriere.

Faptul că printr-un plan urbanistic zonal

s-a prevăzut edificarea unui drum colector care va afecta și terenul proprietatea

reclamantului nu generează dreptul reclamantului la despăgubiri constând în valoarea

de piață a terenului. Terenul se află în proprietatea reclamantului, care îl poate

folosi conform destinației sale de teren arabil. A-i acorda despăgubiri constând

în contravaloarea terenului în aceste condiții în care procedura exproprierii nu

a fost inițiată, ar reprezenta într-adevăr o îmbogățire fără justă cauză.

Împotriva acestei decizii reclamantul T.P.G.

a formulat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ.

În criticile referitoare la motivele de

casare s-a arătat că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel cu care

a fost învestită, respectiv nu s-a avut în vedere precizarea de acțiune prin care

reclamantul a solicitat obligarea pârâților la adoptarea unei hotărâri în termen

de 30 de zile de la soluționarea definitivă a cauzei, prin care să aprobe exproprierea

pentru utilitate publică a imobilului. Cu alte cuvinte, reclamantul a arătat că

nu a solicitat instanței să dispună exproprierea terenului proprietatea sa, ci obligarea

pârâților la emiterea unei hotărâri prin care să aprobe exproprierea.

Recurentul a mai arătat că decizia instanței

de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel prin care se critica faptul

că greșit instanța de fond a reținut că măsura luată prin hotărârea Consiliului

Local din 27 mai 2004 putea fi atacată în contencios administrativ, deoarece reclamantul

la acea dată nu avea calitatea de proprietar, ci, această calitate a dobândit-o

în anul 2005.

S-a mai susținut că instanța de apel a

omis să se pronunțe asupra motivului de apel prin care era criticată sentința instanței

de fond în sensul că aceasta greșit a reținut că reclamantul a renunțat la schimbul

de terenuri. Reclamantul a fost de acord cu schimbul de terenuri, dar consiliul

local nu a dezmembrat, nu a evaluat terenul ce urma să i se acorde și nu a adoptat

o hotărâre în acest sens, împrejurare ce rezultă din adresa Primăriei comunei D.

din 23 aprilie 2009.

Instanța de apel, ca instanță de control

judiciar, nu s-a pronunțat pe fondul cauzei și nu a motivat hotărârea față de probele

din dosar, față de respingerea excepției prematurității și față de expertiza de

evaluare a terenului efectuată la fond, nepronunțându-se cu privire la toate motivele

de apel.

În cadrul criticilor referitoare la motivele

de modificare recurentul-reclamant a arătat că s-a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, căci cuprinderea terenului proprietatea sa într-un Plan Uurbanistic

Zonal, îl împiedică în exercitarea atributelor dreptului de proprietate. În acest

sens s-a arătat că în mod greșit s-a reținut că terenul este arabil.

S-a mai arătat că s-a dat o interpretare

greșită legilor exproprierii. Nu s-a reținut că părțile s-au înțeles la un schimb

de terenuri, pârâta fiind în culpă de a nu fi adoptat o hotărâre în acest sens,

iar instanța, în temeiul art. 4 din Legea nr. 33/1994 putea obliga pârâta să adopte

această hotărâre.

Nu s-au avut în vedere dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 33/1994 raportat la faptul că pârâta comuna D. prin hotărârea

Consiliului Local din 27 mai 2004 a aprobat Planul Urbanistic Zonal, împrejurare

care îl împiedică în exercitarea dreptului de proprietate.

Primăria comunei D., deși era beneficiara

Planului Urbanistic Zonal nu a înscris în cartea funciară această sarcină și nu

a înscris în certificatul de atestare fiscală emis în anul 2005 pentru vânzarea

imobilului această sarcină, ceea ce a permis vânzarea acestui teren de către foștii

proprietari către reclamant în anul 2005, care în acest fel nu a avut cunoștință

de Planul Uurbanistic Zonal, de împrejurarea că nu va putea beneficia nestingherit

de proprietatea sa.

În acest context greșit s-a reținut de

instanțele precedente faptul că a i se acorda despăgubiri ar reprezenta o îmbogățire

fără justă cauză.

Recursul va fi respins.

Mai întâi, se constată că motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, din

memoriul de recurs nerezultând critici încadrabile în aceste dispoziții legale.

Recurentul consideră că instanțele nu s-au

pronunțat cu privire la petitul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizat,

respectiv obligarea pârâților ca în termen de 30 de zile de la soluționarea definitivă

a cauzei să adopte o hotărâre prin care să aprobe exproprierea pentru utilitate

publică a terenului arabil intravilan înscris în cartea funciară, în suprafață de

867 mp, teren proprietatea sa, reținând în mod greșit, în opinia recurentului, faptul

că instanța nu poate dispune exproprierea unui teren și acordarea de despăgubiri

atâta timp cât exproprierea nu a fost inițiată și nu au fost parcurse etapele prevăzute

de procedura administrativă. Această critică, ce se poate încadra în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.

În realitate, față de cadrul legal în care

pricina a fost soluționată, respectiv dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii

nr. 255/2010, instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, deoarece

din actele și lucrările dosarului rezultă că nu s-au demarat procedurile administrative

privind exproprierea, prevăzute de aceste acte normative, iar terenul nu este ocupat

în fapt de lucrări de utilitate publică.

Așa fiind, în mod corect s-a reținut de

instanța de fond și de instanța de apel că, față de situația de fapt stabilită în

speță, cele două legi nu dau în competența instanței să dispună expropriatorului

să adopte o hotărâre de expropriere. Competența instanței este doar de a verifica

dacă sunt întrunite cerințele legale privind exproprierea și de a se pronunța cu

privire la hotărârea prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii pentru expropriere.

Împrejurarea că terenul proprietatea reclamantului

este prins într-un Plan Urbanistic Zonal, de natură a determina anumite restricții

în exercitarea dreptului de proprietate, nu justifică pretenția reclamantului de

a se dispune exproprierea în temeiul Legii nr. 33/1994 și a Legii nr. 255/2010.

Vocația reclamantului de a beneficia de

despăgubiri se va naște în condițiile respectării formelor și procedurilor stabilite

de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010 și când exproprierea se va produce efectiv.

Recurentul mai susține că instanța de apel

a omis să se pronunțe cu privire la critica vizând hotărârea sentinței instanței

de fond care a reținut că hotărârea Consiliului Local D. din 27 mai 2004 putea fi

atacată în contencios administrativ, deoarece, arată reclamantul, nu avea calitatea

de proprietar, această calitate fiind dobândită în anul 2005.

Critica nu poate fi primită. Sub un prim

aspect se reține că instanța nu a ignorat împrejurarea că reclamantul a dobândit

calitatea de proprietar în anul 2005, dar acest lucru nu schimbă datele speței,

așa încât și sub acest aspect atât instanța de fond cât și instanța de apel au pronunțat

hotărâri cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale.

Nu poate fi reținută critica prin care

se susține că hotărârea instanței de apel a omis să se pronunțe asupra motivului

de apel prin care se critica sentința deoarece instanța de fond în mod greșit a

reținut că reclamantul a renunțat la schimbul de terenuri, făcând referire la adresa

primăriei din 23 aprilie 2009. Această critică urmează a fi înlăturată, având în

vedere petitul cererii de chemare în judecată, care vizează exproprierea, măsură

ce nu poate fi determinată de eventualele înțelegeri anterioare privind schimbul

de terenuri.

Recurentul-reclamant mai arată că împrejurarea

ca terenul proprietatea sa, fiind cuprins într-un Plan Urbanistic Zonal, îi încalcă

dreptul de proprietate. Reclamantul nu își poate exercita dreptul de proprietate

(nu poate împrejmui terenul, nu primește certificat de urbamsm) fiind lipsit și

de despăgubirea prevăzută de dispozițiile Legii nr. 33/1994, împrejurare ce nu a

fost avută în vedere de instanța de apel, în mod greșit instanțele au reținut că

terenul este arabil.

Aceste critici urmează a fi înlăturate,

instanța de apel reținând corect, în baza materialului probator faptul că terenul

este în proprietatea reclamantului, iar faptul că acesta este prins într-un Plan

Urbanistic Zonal nu generează automat dreptul său la despăgubiri.

Se susține că instanța a aplicat greșit

legile exproprierii, respectiv art. 4 și art. 8 din Legea nr. 33/1994 raportat la

împrejurarea că părțile s-au înțeles cu privire la un schimb de terenuri, care nu

a mai avut loc datorită atitudinii culpabile a pârâtei Comuna D. Primăria comunei

D. a omis să înscrie în cartea funciară și în certificatul de atestare fiscală din

anul 2005 pentru vânzarea terenului faptul că acesta face parte din planul urbanistic

zonal.

Față de textele de lege invocate criticile

nu pot fi primite, deoarece exproprierea încă nu s-a produs, terenul fiind doar

prins într-un Plan Urbanistic Zonal, ceea ce nu atrage incidența dispozițiilor

art. 4 și art. 8 din Legea nr. 33/1994. Nici împrejurarea că Primăria comunei D.

a omis să înscrie în cartea funciară și în certificatul de atestare fiscală din

anul 2005 pentru vânzarea terenului faptul că acesta face parte din Planul Urbanistic

Zonal nu atrage incidența dispozițiilor legale care reglementează exproprierea.

Faptul că reclamantul a achiziționat o

suprafață de teren fără a avea cunoștință de eventualele restricții ale dreptului

de proprietate nu justifică incidența normelor legale care reglementează exproprierea,

ci, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale, o eventuală desocotire

în raport cu înstrăinătorul bunului.

Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica instanței europene

în această materie nu sunt aplicabile în speță, nefiind vorba despre o expropriere

de fapt, așa cum pretinde recurentul.

În fine, recurentul-reclamant mai susține

că greșit s-a reținut că acordarea de despăgubiri ar reprezenta o îmbogățire fără

justă cauză.

Această critică nu poate fi primită, căci

procedurile prevăzute de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010 privind exproprierea

nu s-au demarat și, față de această susținere, se reține că instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea corectă a legii.

Criticile referitoare la neexaminarea de

către instanța de apel a probelor administrate nu poate fi analizată de instanța

de recurs, netemeinicia hotărârii sub aspectul stabilirii situației de fapt neputând

face obiectul controlului judiciar în recurs, față de structura acestei căi extraordinare

de atac.

Pentru considerentele ce preced, în conformitate

cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

T.P.G., împotriva deciziei nr. 138/A din 16 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 mai 2014.