ÎCCJ, Decizia nr. 6/2022

ÎCCJ, Decizia nr. 6/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 27 din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Suceava împotriva Deciziei nr. 562 din 9 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2017 și a obligat-o pe revizuentă la plata sumei de 5.799.82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B.

În motivare, a reținut că revizuenta a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 562 din 9 iulie 2020 a Tribunalului Suceava, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că această hotărâre înfrânge puterea lucrului judecat stabilită prin Deciziile civile nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj și nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a tranșat că Fundația A. nu a avut niciodată în proprietate terenuri pe raza Bucovinei.

Una dintre condițiile impuse pentru admisibilitatea cererii de revizuire este reprezentată de neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat. În aceste condiții, nu se mai poate reitera, pe calea revizuirii, aceeași excepție, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepția puterii de lucru judecat.

Înalta Curte a constatat că în cadrul litigiului în care a fost pronunțată decizia a cărei revizuire se cere a fost analizată problema autorității de lucru judecat stabilit prin Hotărârile nr. 147A/2013 și nr. 3332/2014, această chestiune constituind și motiv de apel formulat de Romsilva. Prin urmare, această cerință nu este îndeplinită în speță.

Se reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (în Noul C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 8) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni" (cauza Stanca Popescu contra României din 7 iulie 2009).

De asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales cu încălcarea principiului securității juridice. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluțiile astfel pronunțate rămân la nivel de speță, fără să "lege" în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergențele de jurisprudență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securității juridice în aceeași măsură.

Concluzionând, se constată că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de netemeinicie la adresa Deciziei nr. 562 din 9 iulie 2020, ele vizând modul în care tribunalul a apreciat cu privire la autoritatea de lucru judecat invocată, ce ar rezulta din cele două hotărâri pronunțate în cadrul acțiunii pe care a promovat-o Fundația A.de revendicare, transformându-se astfel într-o veritabilă cale de atac de reformare.

Or, în calea de atac a revizuirii, care este una de retractare, și nu de reformare, instanța nu are căderea de a exercita un control judiciar asupra modalității în care o altă instanță s-a pronunțat cu privire la chestiunea autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare, în virtutea art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu art. 430 - 431 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi exercitată atât pentru ocrotirea efectului negativ, cât și pentru ocrotirea celui pozitiv, dat fiind că sub imperiul Noul C. proc. civ. instituția autorității de lucru judecat cuprinde/înglobează atât efectul negativ (valabil și pe vechiul Cod), cât și efectul pozitiv (cunoscut în vechiul C. civ. și putere de lucru judecat).

Astfel, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (puterea lucrului judecat) nu presupune întrunirea condiției triplei identități, ci existența unei legături între aspectul litigios supus judecății în cel de-al doilea proces și același aspect, tranșat definitiv de către o instanță printr-o hotărâre judecătorească anterioară.

În cazul dedus judecății, legătura este necontestată câtă vreme unitatea de cult intimată și-a fundamentat cererea de reconstituire pe dreptul Fundației A. asupra terenurilor cerute, iar prima hotărâre a statuat că acel drept nu există în patrimoniul Fundației A., ci al Statului.

Ca urmare, recurenta a apreciat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 430 - 431 C. proc. civ.), în realitate revizuirea putând fi promovată și pentru ocrotirea efectului pozitiv al lucrului judecat.

În acest sens, recurenta a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011 din 12 martie 2013, pe care a anexat-o memoriului de recurs.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ.

În raport cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiția de admisibilitate reținută de instanță - ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei - nu este prevăzută de norma legală.

Adăugarea de către instanță a unor condiții de admisibilitate suplimentare, neprevăzute de legiuitor și care nu rezultă din textul legal, prin crearea unei legi noi (lex tertia) și respingerea revizuirii pentru acest motiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești care se subrogă în drepturile legiuitorului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Recurenta a subliniat că, în materia revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, condițiile de admisibilitate sunt cele trei prevăzute în mod explicit de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv: existența unor hotărâri definitive potrivnice - condiție îndeplinită, hotărârile sa fi fost date de instanțe de același grad, sau de grade diferite - condiție îndeplinită și a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri - condiție îndeplinită.

Întrucât niciuna dintre reglementările revizuirii (sub imperiul vechiului și noului C. proc. civ.) nu cuprindea o dispoziție expresă în sensul neinvocării lucrului judecat în cadrul celui de-al doilea proces, recurenta a căutat izvorul condiției instituite de Înalta Curte de Casație și Justiție și a descoperit referirea doctrinară, preluată din Decizia civilă nr. 803 din 26.04.1956, prin care Tribunalul Suprem a perpetuat în mod nejustificat și fără o analiză corectă această condiție. Or, arată recurenta, faptul că un judecător în anul 1956 a adăugat în mod nelegal la lege, nu poate conduce la concluzia că acele considerente netemeinice cuprinse în hotărârea citată trebuie să fie perpetuate/însușite fără o analiză critică și să conducă la respingerea ca inadmisibilă a unei căi de atac exercitată în acord cu dispozițiile legale.

Față de acest aspect, recurenta a invocat art. 53 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia exercițiul unor drepturi fundamentale (cum ar fi dreptul la un proces echitabil și liberul acces la justiție) poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, s-a arătat că greșelile de judecată evidențiate anterior sunt tot atâtea încălcări ale legii și din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța a încălcat drepturile recurentei, ocrotite prin art. 21 din Constituție și art. 13 din CEDO (reglementând liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv).

În acest caz, nerespectarea de către instanța de revizuire a normelor substanțiale menționate conduce la insecuritate juridică (cu încălcarea prevederilor constituționale - art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție - și a celor convenționale - art. 6 coroborat cu art. 13 din CEDO - care reglementează acest principiu).

Recurenta a susținut că mecanismul de adăugare la lege a condiției care elimină tocmai posibilitatea înlăturării efectelor ultimei hotărâri (Decizia nr. 562 din 9 iulie 2020 a Tribunalului Suceava) care a încălcat efectele primei hotărârii (Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj) a dus la pierderea nelegală a unei părți din proprietatea statului asupra fondului forestier, operând validarea nulității absolute a unui act întocmit în contra efectelor primei hotărâri, cauza nulității fiind identificată tocmai în dezlegările de drept aflate în Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) și (4) C. proc. civ., norme ocrotind un interes public, și anume asigurarea securității juridice și a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorității de lucru judecat și garantarea respectării acesteia conform art. 430 - 431 C. proc. civ. de către instanța de judecată.

Nulitatea este una virtuală, însă absolută, având în vedere interesul public protejat prin normele de procedură imperative încălcate - vizând respectarea autorității de lucru judecat - în vederea evitării unei situații precum cea dedusă judecății în care două hotărâri judecătorești se contrazic și vatămă patrimoniul recurentei și al statului.

Din perspectiva vătămării, instanța a golit de conținut dreptul la revizuire pe de o parte, impunând condiții nelegale de admisibilitate a cererii și, pe de altă parte, pronunțând o soluție de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia și nelegalitatea raționamentului Tribunalului Suceava și perpetuând, astfel, încălcarea autorității de lucru judecat.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Decizia revizuită încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta a susținut că instanța ar fi ignorat și nu ar fi analizat faptele descrise în cerere (art. 513 alin. (3) C. proc. civ.) și care reprezentau statuări cu putere de lucru judecat, ce rezultă din deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2010, respectiv:

- A. a fost înființată de împăratul Iosif al II-lea în anul 1783, iar nu de Biserica Ortodoxă Română (Decizia 147/A/2013 CA Cluj), fiind o fundație de sine stătătoare care nu face parte/nu aparține de BOR (Decizia 147/A/2013 CA Cluj)

- Natura juridică a A. este aceea de fundație de drept public, iar nu de drept privat (Decizia 147/A/2013);

- Bunurile erau legal în proprietatea Statului, iar nu a A. (Decizia 147/A/2013);

- Bunurile deținute de A. nu au fost preluate abuziv prin Decretul nr. 273/1949, întrucât la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deținea, ci un drept de administrare;

Aceste statuări sunt contrare dezlegării date de Tribunalul Suceava prin decizia a cărei revizuire se solicită, întrucât Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea doar a bunurilor din fondul bisericesc/averea bisericească, nu și cele din patrimoniul statului ori al unor fundații de drept public între timp dizolvate, precum Fundația A., ce nu aparține BOR, ci a fost înființată de Statul austriac;

În plus, Legea nr. 1/2000 avea ca obiect doar bunurile preluate abuziv în perioada comunistă, or s-a stabilit cu putere de lucru judecat că cu privire la bunurile A. nu a existat o preluare abuzivă, și cu siguranța nu a existat o preluare în perioada comunistă (ulterior 1949), întrucât la acel moment bunurile erau deja în proprietatea Statului român, astfel încât nu puteau face obiectul reconstituirii.

A invocat jurisprudența Înaltei Curți referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv Deciziile nr. 1372/2016 și nr. 2001/2016 pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal.

Întrucât recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu, magistratul raportor a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 486, art. 487 și art. 489 C. proc. civ., reținând că recursul îndeplinește cerințele de admisibilitate.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 octombrie 2021, Completul de filtru a analizat raportul, a constatat că este întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia către părți.

Prin încheierea din 6 decembrie 2021, Completul de filtru a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen de judecată la data de 17 ianuarie 2022, în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părților.

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, subsumat motivelor de recurs invocate, principala critică din recurs vizează faptul că instanța de revizuire a realizat o adăugare la dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin faptul că a reținut, în analiza revizuirii întemeiate pe dispozițiile respective, o condiție neprevăzută de lege, și anume ca, în litigiul în care a fost pronunțată a doua hotărâre, să nu fi fost invocată ori instanța să fi omis a analiza autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispozițiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Invocarea normei de drept menționate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În jurisprudența referitoare la acest motiv de revizuire [a se vedea, cu titlu de exemplu, Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr. 329 din 11 decembrie 2017 și nr. 120 din 20 mai 2019, publicate pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție - www.x.ro - în secțiunea de jurisprudență], s-a reținut că una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice este ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiție de admisibilitate, însă această condiționare derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătorești definitive.

În cauză, revizuenta susține că Decizia nr. 562 din 9 iulie 2020 a Tribunalului Suceava, secția I civilă, încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă (în reglementarea C. proc. civ. din 1865) prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul dezlegării date chestiunii de drept referitoare la proprietatea statului și lipsa de îndreptățire a A. cu privire la suprafețele de teren în litigiu.

Se constată, însă, că, pronunțând Decizia nr. 562 din 9 iulie 2020, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în Dosarul nr. x/2010, reținând că, între cele două litigii, nu există identitate, întrucât: Dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect o acțiune în revendicare, în timp ce Dosarul nr. x/2017 are ca obiect constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate nr. x din 25.11.2003, emis în baza Legii nr. 1/2000, iar suprafețele de teren ce fac obiectul celor două cauze sunt diferite.

În consecință, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză și de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul și același bun.

Totodată, Tribunalul Suceava a apreciat, prin raportare la cele statuate prin hotărârea anterioară în legătură cu calitatea de proprietar util a A., că aceasta nu era o piedică în calea reconstituirii dreptului de proprietate, deoarece art. 29 alin. (2) și art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000 nu făceau o astfel de distincție între proprietarul util și proprietarul direct, putându-se proceda la reconstituire și dacă acesta avusese doar în înzestrare/administrare/folosință bunul. În cauză, această instanța nu a găsit relevantă, față de cauza juridică a dreptului afirmat în a doua judecată, distincția pe care s-a fundamentat hotărârea pronunțată în primul litigiu.

În acest context, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalității și temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren în litigiu, instanța de revizuire ar fi exercitat o competență specifică unei instanțe de control judiciar și ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă.

Procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată și tranșată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 562/2020 a Tribunalului Suceava.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite nici criticile expuse de recurentă în sensul că în mod nelegal s-a reținut în hotărârea atacată că cererea de revizuire ar avea caracterul unui "recurs la recurs".

Din această perspectivă, este edificatoare jurisprudența CEDO în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23 - 24, publicată în M. Of. nr. 855/21.12.2010)".

În lumina acestei jurisprudențe, nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv și a principiului securității raporturilor juridice, invocate prin raportare la art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 din Constituție, art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât repunerea în discuție, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluționate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securității juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", atașat caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

În același sens, se reține că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanța de recurs este limitată la verificarea modului în care instanța de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competența de a analiza fondului raportului juridic dedus judecății, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren ce au format obiectul litigiilor în care au fost pronunțate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.

În concluzie, se observă că în mod corect instanța de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Suceava la plata sumei de 2929 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor - "Romsilva" prin Direcția Silvică Suceava împotriva Deciziei civile nr. 27 din 19 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 2929 RON, cheltuieli de judecată către intimata B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.

GGC - ED